Latest Entries »

Suntem iar în perioada aia din an în care simți că nu te mai suporți. În care ai impresia că orașul tău s-a mutat în deșert și nu ai nici măcar o resursă prin care să te poți răcori, măcar cu un grad.

Urăsc vara, dar nu în totalitate. Urăsc faptul că mi-e foarte cald, că obosesc și transpir ca o scrofiță doar pentru că merg 100 de metri, că simt nevoia să scap de piele și parcă nici asta nu ar fi util, că tot o să mori de cald. Nu-mi place să-mi fie cald, să mă simt incomod din cauza asta și să aștept cât mai repede să treacă ziua, să vină seara și răcoarea. Dar, totuși.. e vară. Nu vreau să se ducă atât de repede.

Nu înțeleg toate femeile de o vârstă înaintată care ies în oraș fix când sunt 67 de grade la umbră. Femeie, serios? Înțeleg că vrei să faci economii, să consumi mai puțină apă, lumină, mâncare.. dar chiar bătrânii nu înțeleg că nu e sănătos pentru ei să stea în soarele ăla. Nu pot sta eu și am 22 de ani, darămite la peste 60 de ani. Nu îți vei face viața mai ușoară, ci vei ajunge la răcoare, dar la doi metri sub pământ. De ce nu încearcă oamenii ăștia să își rezolve treburile până în 11 dimineața? Și așa se trezesc foarte devreme și nu au ce face cu viața lor. Nu fac asta pentru că au de urmărit douăj de mii de seriale și telenovele și de urmărit vecinii pentru a fi la curent cu toate noutățile.

O altă problemă este cu cele ce se machiază mult, mult prea puternic. Cum poți să îți încarci fața în halul ăsta pe căldura asta? Eu abia mă suport. Îți vine permanent pe căldura asta să te ștergi pe frunte și cu atâta fond de ten și toate celelalte chestii…….. De ce? De ce faceți asta? De ce nu încercați măcar vara când soarele e atât de puternic nu încercați să fiți mai naturale? Probabil, în viziunea lor, nici nu există ideea de a ieși nemachiate din casă ori de a folosi doar un simplu tuș și atât. Băieții care vă plac atât de fardate, trebuie să vă accepte și naturale, nu? De ce să fie surprinși după? De ce peste 10 ani să arătați de 2 ori mai bătrâne? Aș vrea ca cineva să dea o lege ca vara să se poarte naturalețea…

Nu-mi place vara pentru că unii oameni nu înțeleg conceptul de a te îmbrăca sumar. Nu, ele, căci despre fete e în cele mai multe cazuri vorba, înțeleg din chestia asta total altceva.

Da. Am întâlnit persoane care poartă așa ceva.  Chestiile ăstea nu te scapă de căldură, te fac doar penibilă. De ce ai purta așa ceva? Pe lângă că e o imagine neplăcută, e și mai dizgrațioasă atunci când ai probleme cu celulita. Asta nu va crea o imagine bună în ochii băieților, să știi.

Image result for pantaloni foarte scurti

Iubesc vremea care e acum. Iubesc faptul că de două zile adorm în sunetul suav al ploii, care, mai apoi se transformă într-o frumoasă furtună ce te trezește dimineața la patru. Dar ce contează? E răcoare, e o vreme perfectă de băut ciocolată caldă și de privit seriale chit că te mustră conștiința.

Probabil că-n altă viață am fost englezoaică, deși nu-mi place accentul lor foarte mult și m-aș plictisi de atâta ploaie, dar o iubesc.

Îmi place anotimpul ăsta. E penultima mea vacanță de vară sau poate, chiar ultima, în care  mă pot relaxa. După va veni tăvălucul de responsabilități care nu vor fi doar teoretice, din păcate.

Poate fi mai multe luni așa, vă rog?

Aș asculta melodia asta la nesfârșit.

Image result for ploaie

 

 

Ultimul an

Și iată că a venit și ultimul an.

Teoretic, căci practic mai este de așteptat. Cine ar fi crezut? Eu una, nu.

Nici nu mă imaginam la vârsta asta, măcar. Darămite să mai am doar un an de facultate. Mă gândesc la ce e în mintea celor de fac medicina, unde sunt șase ani. Tot așa numără anii și se miră la final că au ajuns acolo?

S-au dus trei. Mai este doar unul. Deși toată lumea spune că e cel mai ușor, mi se pare doar un balon uriaș, plin de stres, deasupra capului. De ce? În primul rând, licența. Aș vrea să o încep din vara asta, dar nu am curaj nici să-mi fac planul. Sau mai degrabă destulă motivație. Am zis că lenevesc până la jumătatea lui iulie, merit asta. Toți anii de facultate au fost grei, dar ca ăsta parcă, niciunul.  Materii dintre cele mai grele, stres, ideea ce-ți acaparează leaca aia de creier pe care o ai, că materiile respective sunt importante, deși grele, și se vor regăsi în lucrarea de licență. Dar, hei! A trecut. Asta-i cel mai important.

În al doilea rând, testul scris la licență. Ce implică asta? Recapitulare. Multă. Din plin. Și mai ai și alte materii. Ok, toată lumea spune că profesorii o lasă mai moale, că toți știu că e licența dar, toată lumea știe că nu e așa în totalitate.

Pare că mă plâng, dar nu e așa. Doar îmi reamintesc singură ce urmează. Să nu uit cumva. Să nu-mi relaxez mintea prea tare, chit că e vacanță.

În al treilea rând, ce urmează după facultate? Toată lumea.. normală își pune întrebarea asta. Sau ar trebui. Masterul ar spune mulți. Și după? Nu cred că sunt pregătită să fiu un adult în adevăratul sens al cuvântului. Mă mulțumesc, deocamdată, doar teoretic. Job? Responsabilități? Fără măcar o zi în care să stai și să privești tavanul fără griji? Da, cred că ultima parte nu o mai fac de multișor. Doar că așa sunt eu, mi-e dor de tinerețe. E trist că mă consider bătrână de pe acum, dar mi-aș mai dori să am 16-17 ani. Să am veșnic vârsta asta. Sunt genul care plânge mult când  sunt stresată și mă stresez din orice lucru mărunțel. Îmi place să gândesc în profunzime. Felicitări Iso!

Habar nu am ce să fie. Dar sper să fie bine. Îmi doresc să scap de facultatea asta, de mulți oameni, de aceleași fețe, de aceeași rutină, dar pe de altă parte, îmi mai doresc încă 10 ani să fiu studentă și să beneficiez de toate avantajele.

Încă un pic..

șinși

Hellău. Cinci?

Da, astăzi acest minunat blog face șinși anișori. Cine ar fi crezut? Eu una nu.

Am avut urcușuri și coborâșuri, ce-i drept. Unde mă aflu acum?  În cădere lină. Lipsă de inspirație, de chef, de toate. Vreau doar să stau cu fundul în nisip și apa călâie să-mi încânte tălpile. Nici nu mă mai deranjează atât de tare chestiunea asta, mă simt plutind pe o saltea pe ape line. Parcă nici nu-s eu. Nu pot să-mi găsesc cuvintele nici să mă prezint? Cum mă cheamă? Dă-mi ce nume vrei, nu are importanță. Eu sunt cine vrei tu, eu sunt nimeni, dacă ți-e mai comod. O să revin, asta e clar. Poate atunci va fi momentul meu. Sau a trecut? O licărire de speranță cred că există.

La mulți ani blogușor drag. Mulțumesc că ai fost aici să-mi îmbrățișezi gândurile, stările. Că ai fost aici să-mi oferi un cuib unde să mă pot adăposti de realitatea crudă.

Mulțumesc tuturor care vă mai pierdeți timpul citindu-mă și mai aruncați cu un pic de încredere în mine.

Melodia asta și, mai ales, vocalistul, îmi amintește de un puști de liceu admirat zilele ăstea.. E trist să ai 20 de crush-uri pe zi și că viața e crudă.

pwp.

Victimă 2.0

” De prea mult timp ardeam de nerăbdare să-i văd chipul blând de copil și să privesc în adâncimea ochilor săi de culoare cafelei și atât de blajini.

Îmi doream să stăm sub același tavan, pe care să-l examinăm până se crapă de ziuă și să-i simt brațele puternice în jurul meu, ore-n șir.

Și.. momentul ăla sosise. Mă simțeam… nici nu știu cum mă simțeam. Eram între două lumi. Cea a reveriei și a realității crude. Nu-mi permiteam să mă avânt în cea a reveriei, pentru că am mai fost acolo și sufletul mi-a fost făcut țăndări, dar parcă lumea realității crude.. ei bine, e prea dureroasă și, parcă, părticele din sufletul meu au nevoie de miligrame din lumea reveriei.

Îmi place să-mi fac iluzii. Să fiu victima propriei mele minți. Ca mai apoi, tot eu, să desfac firul în 948275274724. Nu trăiesc doar într-o singură lume creată de mine însămi, ci călătoresc prin atâtea lumi create. Fiecare iluzie are caracteristicile ei,  aparte dând naștere la alte milioane de iluzii mai mici, creând o lume imaginară. Câte o lume imaginară în care-mi place să-mi găsesc refugiul și, uneori, să trăiesc acolo efectiv. Deseori, refuz realitatea și nu din cauză că nu aș fi destul de matură încât să am resursele necesare pentru a o înfrunta ci pur și simplu, nu-mi place și de ce mi-aș irosi timpul prețios, când îl pot folosi pentru a mă relaxa? Da, aș putea să-l folosesc să aduc în lumea reală cele ilustrate în lumea reveriei, dar tocmai de asta nu o fac, pentru că sunt destul de matură și conștientă că unele trebuie să rămână acolo pentru că ele sunt incompatibile cu realitatea, oricât de mult mi-aș da eu silința să schimb asta.

Cât timp am fost cu el am ignorat multă vreme realitatea și apoi, mă lovea în creștetul capului și instala o tensiune între noi și-l făceam să se simtă ciudat. M-a durut. Mă doare că nu-mi înțelege adevăratele intenții și nu poate descifra gândurile pe care le am de atâta timp. De ce asta? Când părem … identici.

Mereu trăirile se opreau, la un moment dat, dar, de data asta a fost diferit. Ceva din mine îmi spunea să le tai de la rădăcină, dar, în același timp, o altă parte mă îndemna să le aprofundez, pentru că mă macină de prea mult timp și ar fi păcat să nu mă împac cu ele înainte să le dau uitării de tot.

Am făcut prea mulți pași greșiți, toți dintr-o naivitate imensă, fiind doar o altă victimă a propriilor mele acțiuni. Am în căști vocea lui Jared Leto pe melodii acustice, ]ntreruptă deseori de o singură melodie, pe care am ascultat-o obsesiv amândoi în urmă cu 24 de ore… oh, și mii de gânduri ce-mi străpung creștetul, întrebându-mă unde mă îndrept cu toate astea.

Spre nicăieri. Plec. Nu știu când mă întorc. ”

Why are you toying with my mind?

Slugă

Cuvintele sunt diverse. Numeroase, miliarde. Multe chiar nedescoperite.

De multe ori, cuvintele pot influența gândurile și, ulterior, acțiunile unei persoane. Chiar te pot determina să îndrăgești un om, căci cuvintele sale ating acea sensibilitate din ființa noastră, de mult timp apusă ori nedescoperită.

Cuvintele pot răni, deși ele nu reflectă în totalitate realitatea. De ce rănesc cuvintele? De ce le asociem asemeni unor monștri ce ne mănâncă sufletele fără milă? Pentru că, ei bine, sunt atât cuvinte frumoase, cât și urâte. Pe cele din urmă nu ai vrea să le auzi, să nu-ți fie adresate vreodată. Și mai important de atât, consider că are legătură cu persoana de la care aceste cuvinte provin.

Persoanele apropiate ce utilizează astfel de cuvinte, nu doar că provoacă o stare de disconfort, ci mai mult, rănesc acea persoană, provocându-i schimbarea percepției asupra emițătorului.

Trist e că, deseori, oamenii rămân la nivelul acelor cuvinte, promit marea cu sarea, lăsându-se pradă unor iluzii frumoase, dar fără de efect. Iar tu, ca un simplu om, crezi în ele, iar naivitatea este la cote maxime.  Ai falsa impresie că toate acele cuvinte se vor materializa într-un final, mai devreme ori mai târziu. Omul e liber să spere, să viseze, să creadă în absolut tot ce dorește, chit că unele lucruri par imposibile la început.

Cuvântul este sluga minții, indiferent dacă acceptăm sau nu. Acest lucru se întâmplă frecvent și, în anumite cazuri, mereu, dacă e să ne referim la anumite persoane. Mintea cuprinde cuvântul, subjugându-l, totul transformându-se într-un joc frumos de-a păpușarii.

De multe ori, probabil, ți-ai spus că nu o să mai crezi în cuvinte atât de orbește. Că o să încerci să fii imun, că de data asta va fi mai bine, dar de fiecare dată, însă, se întămplă la fel. Cuvintele frumoase ne cuprind, formând o aură indestructibilă în jurul nostru.

Astăzi e 2. Ar fi trebuit să fie sărbătoare, să fiu toată un zâmbet și să-ți văd chipul brăzdat de oboseală, dar totuși, atât de atrăgător. Dar e un altfel de 2. Azi nu mai simt nimic din toate acestea. Doar repulsie, indiferență. Soarele însă, e alături de mine. Îmi zâmbește și-mi încălzește pletele de culoarea căpșunilor coapte. Soarele s-a inflitrat, timid, și la mine în suflet, chit că nu vreau să arăt asta. Răceala din mine începe să se preschimbe în căldură, în gânduri pozitive. Ori măcar sper ca întregul proces să reușeașcă.

Gândindu-mă la numărul acesta, îmi vin în minte următoarele versuri :

Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…” – Nichita Stănescu, ” Altă matematică ”

Zâmbesc. Pentru că vezi tu, deși versul spune una, eu gândesc cu totul și cu totul altceva. Eu și cu tine nu mai facem nimic. Noi doi, alăturați, nu mai există, iar eu și cu/fără tine facem bine. Extraordinar de bine. Căci suntem toxici unul pentru celălalt. Nu mai inspirăm și expirăm același aer ci aceleași minciuni. Am sânge în minciuni. Minciunile fabricate de tine. Nu am rămas aceiași, percepțiile noastre s-au schimbat, la fel cum și, viețile noastre au luat întorsături total diferite. Dar poate e mai bine așa, nu?

Ultima?

Îmi citeai în palmă linii,
Mă mințeai și te credeam c-o să ne ținem.
Îmi spuneai că suntem tineri.
Era aproape imposibil cuvântul despărțire.”

#perepeatdezileîntregi

Abandon

Lumea mea e un cer nesfârșit.

Nu-i cunosc începutul și, nici nu mă chinui să-i găsesc un sfârșit. Îmi place să o explorez, cât mai mult, căci, probabil, dacă aș cunoaște întinderea totală, această explorare s-ar termina atât de repede și ar fi fără sens, plictisitor.

Pe cerul meu ar putea fi milioane de stele. Dar, deocamdată, sunt puține. Mai puține decât degetele de la mâini. Dar hei, cerul meu e nesfârșit și, sunt sigură că de aia sunt atât de puține pentru că urmează să descopăr mult mai multe. Acele stele care, din păcate, le vor înlocui pe altele și, până la urmă, tot la un număr mic de stele voi ajunge. Dar ce contează cantitatea, când cea care trebuie să primeze e calitatea?

Cât de curând, o stea mi-a abandonat cerul. Dar a făcut-o în felul ei. Nu a fost nevoită, silită de împrejurări să -l abandoneze. Traiul ei nu avea de suferit. Era printre cele mai luminoase, aidoma Luceafărului. Mă uitam la el în fiecare seară și, îmi doream cu ardoare să coboare, să devină uman și să-mi animeze lumea.

Acea stea era una vicleană. A descoperit alte ceruri și a fost asemeni un om. Niciodată nu se mulțumește cu ce are, vrea tot mai mult, chiar dacă ar lăsa răni în urmă lui. Acea stea a jucat perfid, strălucirea ei fiind umbrită de noile planuri. O simțeam însă, străină și rece. Lumina, strălucirea ei nu-mi mai călăuzea drumul iar cuvintele spuse de ea, îmi păreau spuse din obligație, cu o voce înstrăinată, din obișnuință.

De obicei, rupturile sunt dureroase. Indiferent dacă-s de scurtă durată, temporare ori definitive. Și asta a lăsat o urmă dureroasă și care s-a refăcut greu, și nici acum, în totalitate pentru că nu orice suflet ce întâlnește o stea, rămâne marcat și e necesar de timp pentru a se reface. Steaua mea, deși pot spune că nu e potrivit să zic ” a mea”, s-a refăcut în mod instantaneu, pentru că toată lumea știe, stelele sunt speciale, sunt făcute din material ceresc și oricâte greutăți ar întâmpina, ele rămân la fel de strălucitoare și frumoase, însă pentru alte persoane, din păcate sau din fericire.

Luminează pe altcineva acum, dar niciodată nu va fi la fel. Pentru că vraja ei a fost afectată de cele întâmplate și suferințele produse. Ironic e faptul că pretinde că simte lucruri noi luminând și călăuzind un alt suflet, de parcă nu le-ar fi simțit niciodată. Și totuși, atât de repede? Refuz să cred.

A murit. Poate celelalte ceruri se vor distruge, într-un final, dar ea nu va mai fi demnă de al meu. E trecut. Avantajul rrecutului e că, în cele din urmă, trece.

Motive

A avea o relație e o chestie atât de căutată în zilele de astăzi.

Oricine vrea o relație, nici nu mai contează perioadă ori calitatea persoanei cu care începi așa ceva. Ești văzut ca un paria de nu ai o relație, ceea ce mi se pare extrem de trist. Contează să ai cu cine să fii văzut în public, să-ți satisfaci dorințele carnale?

Puțini sunt cei care nu se aruncă cu capul înainte într-o relație doar de dragul de a avea pe cineva, acea persoană care să fie interesată de ei, mai mult sau mai puțin, de complezență ori nu. Mereu am admirat relațiile acelea atât de lungi care te fac să te gândești ce ai făcut tu tot acești ani? Cum de ei pot și tu nu? Și începi să te analizezi și să consideri, probabil greșit și pripit, că problema ori de ce nu, probleme sunt la tine. Mulți fac greșeala să încerce să se schimbe și să preia fragmente din comportamentele celor ce au relații de lungă durată, sperând că poate de data asta va merge și la ei. Frumoase iluzii, nu?

Relațiile se intemeiază pe diverse motive: din interes, din dorința de a scăpa de singurătate, de a putea pătrunde într-un anumit cerc ori se întâmplă pentru că simți ceva, acea conexiune și ai impresia, din nou falsă, că ar putea fi alesul.

Mi-e atât de greu și să mint referitor la  faptul că azi nu am chef de fața cuiva, mă întreb.. cum se poate angaja cineva într-o relație din interes? Cum poți fi cu cineva cu mult mai în vârstă, iubind de fapt banii și nu persoana în sine? De ce ți-ai sili corpul să treacă prin așa ceva cu o persoană de care nu ești nici pe departe atras?

Pe de altă parte, sunt și motivele de despărțire. Din nou, diferite: infidelitate, nepotrivire de caracter, monotonie, personalitatea celuilalt ce te determină să faci asta ori alte motive. În legătură cu alte motive, e frustrant când acel motiv nu ți se pare suficient de determinant și simți că ai putea să faci ceva ca să împiedici nefericitul eveniment, dar nu ești lăsat. Și te frământă acel motiv și ajungi ca într-o seară, gândindu-te la asta mai mult decât ar trebui, să-ți dai seama că de fapt, motivul e unul pueril, infim, o minciună grosolană și că, de fapt adevăratul motiv pentru care toate acestea s-au întâmplat ești tu. Tot ceea ce tu reprezinți. Întreaga ta existență.

Plângi și nopțile se transformă în zile încercând să-ți dai seama de ce toate ăstea. De când? De ce s-a schimbat deodată? De ce totul s-a spulberat, risipit de parcă nu ar fi existat niciodată? Cum poate un om să se schimbe radical într-un tmp atât de scurt? Nu cred că această schimbare poate interveni fără puțin ajutor din exterior. Acel ceva care intervine în viața acelei persoane și o determină să vadă lucrurile altfel, sub o altă culoare și nu cea pe care tu ai dat-o cu atâta pasiune.

Cred că pe lângă acel motiv pueril, deranjante sunt și toate acțiunile de după. Cum încalcă tot ceea ce spunea că nu va face, într-un timp atât de scurt. Amuzant, nu? Oamenii sunt ipocriți, egoiști și răi. Îți mângăie sufletul atât timp cât este necesar pentru a-l liniști, calma apele și apoi se aruncă în lume, uitând de existența ta. De promisiuni, de morală.

Tu nu trebuie să te urăști pentru asta. Cred cu atâta înverșunare în karma. Mereu își va face treaba. Tu rămâi același suflet frumos și zâmbește, nu poți să știi niciodată cine se va ivi pe calea pe care o urmezi.

Indiferent de motivul pentru care te-a părăsit, impune-ți să te detașezi și să nu-i iei apărarea pentru că persoana aia ar ieși bine, nepătată și nefiind lovită de cuvinte dure iar tu, dragul meu cititor, vei fi patetic. Căci ei nu vor cunoaște niciodată că încerci să-i salvezi și ei, fără griji, își vor continua viața, ghici ce, fără tine ori fără să-ți dea cel mai mic semn. Vei fi patetic încercând să salvezi aparențele când în adâncul sufletului te confrunți cu frământări și cu incertitudini.

Zâmbește. Lasă Karma să rezolve. Mai devreme sau mai târziu.

2.12

2.12. Dacă le aduni, rezultatul este 5. Îți spune ceva această dată? Mie atât de multe. Una dintre cele mai fericite zile, încheiate cu un plâns apocaliptic.

”  Îi spunea că nu poate adormi de emoție, din cauza gândului că în acea dimineață avea să o îmbrățișeze și că avea să-i simtă respirația caldă alunecând pe gât.

Era frig. Vântul îi ținea companie în așteptarea autobuzului ce avea să o aducă mai aproape de el. Știa că va întârzia și ura gândul că va trebui să o aștepte într-o gară  necunoscută, străină, plină de oameni goi, triști și înfrigurați.

Norocul ei a fost că a ajuns fix cu 60 de secunde înaintea trenului. Îi bătea inima iepurește și încerca să-și calmeze trupul, să stăpânească acel tremurat incontrolabil. Credea că e de la frig, dar nu, nu îi era frig, ci era cuprinsă de teamă, nerăbdare.. și emoție pură. Își amintește clar, cobora și mergea cum o făcea el, de obicei, repede, grăbindu-se. Geacă descheiată, putând să se ivească hanoracul de un albastru închis, asemeni cerului în acea dimineață. Îl îmbrățișă, cuibărându-se la pieptul lui. Nările îi fuseseră cuprinse în mod abuziv de cel mai plăcut parfum. Îl simțea tremurând în brațele ei și cum zâmbetul nu-i mai dispărea de pe față. Ar fi vrut să oprească timpul, oamenii din acea gară și să le spună că el e acolo, e acolo pentru ea și că e atât de fericită încât ar putea alimenta un sat din Somalia cu energia electrică.

Își ridică privirea. Era roșie în obraji. Dar nu de la frigul năprasnic de decembrie, ci pentru că ceva se petrecea în interiorul ei. Ceva de care avea habar, nu-l putea stăpâni dar nici nu avea de gând. Era împăcată cu gândul că în sfârșit poate simți acel ceva și că avea siguranța că, în sfârșit, era reciproc. Își lipi buzele de ale lui și putu să jure, că pentru câteva secunde, inima se oprise. Acea  conexiune avusese loc. Îl privea zâmbind, încercând să-l calmeze. El îi șopti cu ajutorul unor cuvinte tremurânde cele două cuvinte, iar inima-i zâmbea.

Mergea pe stradă cu el, ținându-i mâna strâns și îngrijindu-se ca frigul să nu-i atingă fața perfectă de copil iar ochii ăia mari să poate zâmbi în continuare și să strălucească. Să emane căldura care, din păcate, nu-i înconjura.

O sorbea din priviri și voia ca orice secundă să o petreacă cu ea, să nu treacă nici măcar o clipă fără a nu fi cu ea, fără a o privi și a o cuprinde în brațele lui puternice. Îl vedea cum stătea pe acea canapea, în direcția geamului și cum era atât de confortabil, de parcă era de-al locului. Unde fusese atâta timp? Unde rătăcise atâția ani, luni, minute, clipe? Cum de se încadra perfect în peisaj acum și nu s-a putut mai devreme?

Se purtau ca doi adolescenți ce încercau să-și ascundă sentimentele puternice ce-i cuprinseseră. Își amintește cu atâta exactitate, de parcă ar fi fost ieri, cum îl prindea privind-o și sorbind-o din priviri, pe ascuns. Își mușca buza inferioară, dorindu-le cu ardoare pe ale ei. Erau ca un drog, iar el, tocmai ce intrase in sevraj. Inima-i bătea cu putere, gândindu-se că în curând își va putea lua doza și că nu au importanță consecintele, că sângele i-ar curge haotic prin vene ori că buzele îi vor sângera și învineți după ce-l va mușca cuprinsă de dorul acelor buze.

Îi cuprinse mâna pe sub masă și ea, nefiind surprinsă de acest gest, se simțea mai în siguranță. Îl simțea și mai aproape și nu mai conta ce avea să urmeze. Era acolo și nu avea să plece prea curând.

Ore întregi după a fost doar al ei. Putea să stea lipită de el și să-i audă bătăile inimii cum erau în concordanță cu ale ei. Îi putea îmbrățișa întregul trup ostenit și cuprins de sentimente diverse. Se bucura de moment, dar în același timp, știa că ele vor avea un final mult mai rapid decât își imaginaseră.

Fulgi mari îi acopereau și totul parcă era de poveste. Dar una cu un final nefericit, din păcate. Căci se îndreptau spre locul în care fiecare o lua pe un alt drum și ei trebuiau să-și spună durerosul „adio”. Dar nu pentru veșnicie. Ei se îndepărtau unul de altul pentru moment, urmând să se aștepte pentru mai târziu, într-un alt loc. Îl simțea având lacrimile în colțurile ochilor cei mari și sclipitori, dar îi promisese că nu o va face, doar în prezența ei.

Îl privi plecând și făcându-i cu mâna, dar atunci nu era deloc tristă. Tocmai avusese parte de una dintre cele mai frumoase zile. Anul se putea încheia pentru ea, nu i-ar fi păsat. Era cu totul adâncită într-o altă lume, departe de aceste ținuturi, unde era fericită și iubită, iar totul din jurul ei era neînsuflețit și neinteresant. Tot ce conta era el. Prezența, acel râs de copil, ochii mari și luminoși, brațele puternice, parfumul inconfundabil și acele buze roșii aidoma cireșelor de mai și calde ca o zi de iulie.

Plecă spre casă, cuprinsă de mii de fulgi, ce o acompaniau în drumul spre casă și cu un zâmbet pe chip. Un zâmbet ce-i lipsese atâtea luni, care nu se mai lăsa pleca.

Iubea și era iubită. Era de ajuns, nu? „

16

16 februarie.Așteptam ziua asta cu atâta nerăbdare.

Știam că va fi una dintre cele mai grele zile ale lunii, ale începutului de an, dar mă consolam cu ideea că la finalul ei, voi pleca la drum pentru a-mi îmbrățișa lumea, care deși nu mai era a mea în mod practic, o aveam în mod teoretic,  pentru a o cuprinde în brațele sfârâmate de efectele dorului și de lipsa altor brațe pe care să le simtă aproape și să bată la același unison.

Astăzi trebuia să se întâmple. Astăzi trebuia ca un ochi să-mi râdă și celălalt să plângă, ca mai apoi, cu zâmbetul tău caracteristic și cu buzele roșii și afectate de frig, să-i săruți și să-i faci pe amândoi să zâmbească, așa cum obișnuiai.

Dar azi, doar mi-au plâns ochii, iar tu nu ai putut fi deloc acolo, nu te mai simțeam. Nici măcar cu gândul. Nu mai era așa puternic ca înainte..

Rememorez zilnic. În zadar, știu. Amintirile mă hrănesc. Îmi mențin viu leaca de suflet rămas. Îl simt că se reface, iar timpul îl va rezolva.

Timpul.. timpul care ne-a trădat. Care s-a jucat cu mintea ta, ți-a dat false impresii și te-a făcut să crezi în lucruri, într-un mod superficial, fără a le analiza mult mai atent. Te-ai lăsat purtat de val și ai crezut că de data asta va fi diferit, deși eu eram nesigură. De fapt, sunt. Și mereu voi fi, indiferent de circumstanțe. Timpul perfid te-a prelucrat așa cum a vrut el, ți-a modelat sufletul și ți-a implentat speranțe, iluzii deșarte în adâncul sufletului, ca apoi să mi le transmiți. Îți amintești? Unde sunt toate aceste lucruri? De ce nu s-au materializat? De ce am oprit procesul lor de materializare? De ce suntem atinși de nepuțință? De ce vorbesc la plural, când știm foarte bine că nu ar trebui?

În fiecare zi vorbesc cu mine însămi și îmi demonstrez singură că ai avut dreptate, în tot ceea ce ai făcut, dar apoi, ceva din mine se răzvrătește și-mi pune toate argumentele la pământ. Îmi arată alte și alte posibiltăți și mă determină să nu te mai înțeleg pe cât de mult mi-aș fi dorit.

Probabil, voi păstra senzația asta mereu în suflet. De ce a fost așa, de ce eu, de ce noi, de ce acum? De ce acum când învățasem că există fericire și o apucasem de un picior.. ca apoi să dispară, când abia mă obișnuisem cu existența și prezența ei. De ce? De ce atâta incorectitudine?

De ce am aflat în modul acesta de ea? De ce a intrat în viața mea prin intermediul unei alte persoane? Unei persoane temporare? De ce nu ai lăsat-o aici, cu mine? Să mă pot obișnui cu ea? De ce a trebui să plecați? Niciodată nu o să înțeleg complet și o să refuz să o fac.

Ar fi trebui să mai fie trei ore. Dar, în schimb, sunt.. nici nu știu câte sunt ori dacă ar trebui să fie un anumit număr. Slabe șanse. Refuz să-mi ocup mintea cu iluzii deșarte menită să nimicească tot ceea ce reprezint.

Paranoia în comparație cu fericirea, nu a plecat. Și își dă toată silința să se facă cât mai bine prezentă, să-mi inducă temere și stări distrugătoare.

Astăzi trebuie să se întâmple, ai uitat?

 

 

11:11(2)

„Aveam emoții. Doar gândul că el va fi aici, mă făcea să tremur și să zâmbesc necontrolat.

Nu știu de câte ori am avut așa emoții, dar era clar, nu aveam cum să uit. Aveam un test important și el trebuia să vină.Citeam rânduri și eram distrasă, mă gândeam că în câteva ore va fi aici și îl voi putea simți aproape. Am dormit ca pe ace în seara aia, tot ce voiam era să se facă dimineață și să mă poată cuprinde cu brațele și să rămână lângă mine, măcar un pic.

Nici soarele nu apăruse. Nu voia să ne deranjeze. Eram în întunericul acela nesfârșit de înainte de zori, înghețând și așteptând trenul de Constanța. Gara pustie. Dar eu aveam atâta energie și corpul mi-era plin de fel de fel de emoții, iar gara nu mai părea așa pustie. O insuflețeam.

Îl căutam cu privirea. Câțiva oameni obosiți, înghețați. Trupuri, fără suflete. Îl zăresc și mă prinde cu brațele lui calde și, în același timp, obosite de atâta drum. Nu-mi mai păsa că îngheț, că tremur ori că trecea lumea și că trebuia să ajung la test. Era acolo, era al meu. Era tot ce conta.

Tramvaiul era plin de oameni, dar nouă nu ne păsa. Era lipit de mine, îmi săruta fruntea și buzele înghețate. Râdeam de oamenii din tramvai și eram în lumea noastră. Inimioare, fluturi, voie bună. Ar fi putut să pună cineva stop? Să oprească timpul?

Repetam în ultimele minute înainte de test, iar el era în patul meu. Îl simțeam, era frânt dar mă privea cu ochii lui mari și căprui. Ochii ăia de copil mă priveau doar pe mine. Deși abia stăteau deschiși, mă sorbeau. Îmi ținea mâna și încerca din răsputeri să-și alunge somnul, doar pentru a mai sta preț de câteva minute cu mine.. deși îl certam. Puteam să opresc timpul? Puteam? Nu.

Am plecat, lăsăndu-l cuprins de somn. Mirosul lui se impregnase oricum peste tot. Era, cred, printre primele dăți când plecam la un test cu zâmbetul pe buze. Nu mi-era teamă, nu aveam emoții pentru că știam că unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Pământ mă așteaptă după.

Eram toată un zâmbet iar lucrarea mi s-a părut floare la ureche. Voiam doar să ajung cât mai repede la el, să-mi strâng lumea-n brațe, să-i simt parfumul și să stau în liniște.

Încercasem din răsputeri să nu-l trezesc, dar mi-a auzit vocea și a murmurat câteva cuvinte. Îl imploram să mai doarmă, dar eram acolo și a preferat să nu. Mă implora să mă conectez cu el, să îl intoxic cu parfumul meu și să mă simtă aproape, după atâta timp. Aș fi putut să opresc timpul? Mă pot reîntoarce, vă rog?

Îmi supraveghea orice mișcare și mă ruga, insistent, să nu mai fac nimic altceva. Îmi simțise lipsa și eu, naiva, nu am profitat 100 %. Cine s-ar fi gândut că peste 2 luni toate ăstea ar fi fost doar simple amintiri?

Universul lui eram eu. Adormeam în brațele lumii, simțindu-mă în siguranță. Trebuia să fac cumva, să nu mai plece. Iubeam când mă demachia. Cu atâta grijă, delicatețe, zâmbindu-mi.

Am plâns și înainte și după ce a plecat. Eram în aceeași gară, mai animată de data asta, dar cui îi mai păsa? El pleca și aveam să nu-l mai văd preț de zile bune. Nu știam atunci că e penultima oară când il văd. Că va fi ultima dată în aceeași gară, în acel oraș. Era puternic și încerca să mă îmbărbăteze, cum a făcut-o întotdeauna. Dar pe el? Pe el cine îl îmbărbăta? Sufletul lui era în bucăți, știam, dar am sperat să diminuez durerea prin acele îmbrățișări.

Hei.. îți amintești?

Vreau să dau timpul înapoi. Să fiu cuprinsă, din nou, de toate acele trăiri și să reîntâlnesc partea umană, partea pe care mai am puterea, încă, să o recunosc. De care sunt îndrăgostită și pe care o iubesc.

Nu uita. Niciodată.”

Don’t forget it was real
Do you remember the way it made you feel?

Call me when you made up your mind
But you won’t