Latest Entries »

Sunt aiurită. Dorm în papucii de casă. Dorm și câte 8h/noapte și parcă degeaba. O fi vârsta de vină? Să inceapă acel proces minunat de ramolire? Sau sunt doar eu, aceeași drama queen? Scuzați-mi englezismele, cică e la modă acum.

Am făcut 25 ani! YEY. Să zicem că da, să sperăm că nu, cum ar spune un contemporan.  Nu aș putea spune că sunt mari schimbări. Sunt același pitic de grădină, plin de viață, dau pe afară de optimism când vine vorba de alții, dar cu munți de neîncredere de sine ce stau să se dărâme pe mine. Să mă închidă în ei, prin pasajele și drumețiile lor în care dacă te aventurezi, te prinde avalanșa și rămâi acolo. Singur. Cu gândurile tale ce te vor nimici, în cele din urmă.

Oricum.. murim singuri, la urma urmei. Ce atâta dramă?

Mi-am luat role. Dăăă. Profa de educație socială și-a luat role. De ce acum și nu la 15-16 ani? Nu că n-aș fi avut, dar mno, circumstanțele, n-au mers și probabil, zac într-un colț de magazie. Cine mai ține minte de acum 10 ani?

Vârsta taică, vârsta.

Era să-mi sparg ochelarii, m-am învenițit pe picioare, mâini.. dar știți ce? Nu sunt supărată. Nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Am râs și am luat-o de la capăt. Mă simt încă un suflet tânăr care, totuși, trebuie să mai exerseze mersul pe role pentru a nu mai lua 2-3 trânte pe zi.

Mi-am propus să fiu mai optimistă, să mă lupt cu cele 3949 de personalități ale mele și aceasta ( optimistă ) să iasă câștigătoare. Vreau să trăiesc fiecare clipă. Să mă dau cu role și apoi, să mă gândesc, oare ce medie îi iese lui Popescu? A fost el activ în minunata ”Școala online”?

Am 25 ani, ar trebui să am 2 copii deja, poate? O carieră de succes și poate să mă gândesc cum să-mi amenajez casa?

Da, dacă e să ne luăm după gura lumii, după standardele societății.

De ce să faci copii ca să-i crească ai tăi? Să nu știi cum să te împarți între job-ul ăla umilitor pe care-l ai, pentru că nu ai avut când să alegi ceva ce trebuie, și pamperșii ăluia mic.

Asta e altă discuție, pe care o voi aborda, poate, în altă zi.

Vârsta se tot schimbă, buletinul la fel. Mă simt încă, din fericire, o adolescentă care ascultă muzică de adolescenți, merge cu căștile la maxim și dansează uneori, când nu e în văzul tuturor, în supermarketuri. Am 25 ani și de abia aștept să ies în câteva ore cu rolele, ca mai apoi să revin și să recapitulez materia pentru examen.

Îmi place să-mi împart timpul astfel încât a mă putea face pe mine fericită. Poate asta e tot ce-mi propun momentan. Să fiu fericită. Să fiu împăcată cu mine însămi.

Niciodată nu e prea târziu să realizezi ce e important pentru tine!

Mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost alături 8 ani de zile, mi-ați citit fiecare trăsnaie, ați respirat fiecare cuvânt alături de mine. Mă înclin!

Că tot vorbeam de muzică de adolescenți…………. Huehuehue.

 

 

Iată-mă din nou în fața aceleași foi albe, imaculate. Aceeași foaie nerăbdătoare, ce-și așteaptă cuvintele cu atâta ardoare, cu un dor imens..

Am lăsat-o singură prea mult timp. M-am lăsat purtată de valul iluziei până m-am pierdut. Am fost fericită, știi? M-am îmbătat de fericire. Am băut din acea iluzie, crezând….. prostește că o voi avea întotdeauna. Am vrut să mă contopesc cu ea, să fim una și aceeași. Să nu-mi mai dea drumul niciodată. Să o pot avea, în sfârșit, știi?

Dar o iluzie tot iluzie rămâne. Te ademenește în cel mai plăcut mod, te amețește și te lasă singur, pierdut. Nici nu știi în ce parte să o apuci.

Dar am știut vreodată? Oare chiar am știut?

Nici vorbă. Am simțit prezența unei iluzii. Știam. Eram obișnuită. Se întâmplase de prea multe ori. Dar m-am lăsat, din nou, dusă de val.

Aveam de ales. Stânga sau dreapta. Știam că una dintre căi e incorectă. Aveam toate semnalele din univers care-mi spuneau asta, dar mintea mea adolescentină a ascultat? Când vreodată? De ce mi-e sufletul atât de topit după trăiri de acest fel? Când se va simți împlinit? Oare va ajunge vreodată la stadiul acela?

Am crezut. Am crezut nebunește. Puteam să bag mâna în foc. Putea oricine să-mi spună orice. Eram prea sigură de tine, noi, pe mine. Aveam frâiele în mână. Simțeam pământul la picioarele mele… dar ce păcat! Erau nisipuri mișcătoare.. erau doar iluzii..

Am ales contrar rațiunii mele ori a celorlalți. Te-am ales pe tine. În detrimentul meu. Te-am transformat în întregul meu. Erai ( ești? ) soarele, luna, stelele..  orizontul. Mă mințeam zilnic că sunt bine, că mai pot, chiar și când îmi simțeam sufletul călcat în picioare. Orgoliul. Demnitatea.. totul.

Te-am pus tot mai sus. Eram fericită. Îți vedeam ochii verzi sclipind. Zâmbetul de cristal. Îmi treceam mâinile prin părul tău și adormeam fericită. Credeam că am ”totul” în brațe, fără să văd în ce mă transform. Cât mă deformam. Ce jos eram.. dar mă îmbătam cu picăturii iluziei și nu vedeam realitatea.

Nu vedeam că, din păcate, această căruță a rămas doar cu o singură sursă de tracțiune. Am vrut să fii bine, în speranța că eu voi fi bine văzându-te așa. Dar nu m-am gândit că așa va fi. Că vei da drumul mâinii ce te-a susținut, ce ți-a fost alături..

Nu voiam recunoștință. Nu voiam laude, premii, distincții. Voiam măcar 10% din tot ce am pus eu pe tavă.

Voiam adevărul… voiam să rămânem acolo. Să nu ne schimbăm.

Ai răsturnat tava și mi-ai întors spatele. În cel mai urât mod. M-ai privit rece. M-am pierdut, fără să-mi dau seama, din nou în ochii tăi de smarald. Vedeam tot. Tot ce a fost. Toate râsetele, lacrimile de bucurie, strigătele, atingerile, îmbrățisările…. acele buze sângerii..

Ai plecat. M-ai lăsat înconjurată de aburii iluziei. Iluzie pe care am refuzat-o să o îndepărtez. De ce? Îmi încălzea inima. Mă purta într-o lume, într-o realitate pe care nu am putut-o creiona niciodată. Nu am fost destul de puternică..

Am preferat varianta mai ușoară. Știam, de fiecare dată, că mă va răni, dar am sperat mereu să pot schimba ceva. Să nu rămână la stadiul ăla…

Nu îmi va trece niciodată. Voi spera. La nesfârșit. Voi vărsa oceane de lacrimi. Mă voi învinovăți mereu și mereu. Degeaba. În zadar.

Nu știu când mă voi trezi ori poate sunt doar puțin adormită. Știu ce e binele, ce e răul și, totuși, încă sper. Cai verzi pe pereți. Cred cu îndârșire că voi face din negru-alb. Că poate cineva mă va privi fix în ochi și-mi va rămâne alături. Fără scuze, pretexte. Doar cu mine. Pentru mine.

Știu că acea parte din mine va fi în continuare dependentă de tine. Că va dori să verse în continuare lacrimi. Că-mi va face obrajii să ardă. O pot opri? Da, bineînțeles. O voi face? Cel mai probabil că nu. Ar avea vreun rost? Sigur că da!

Lasă-le să curgă! Știu că nu vor ajunge niciodată la poarta inimii tale. Nu o vor topi, nu vor da jos lanțurile de pe ea… lanțuri pe care credeam că le-am rupt și că o am în palme…. dar… m-am înșelat așa că lasă-le. Așa a fost mereu. M-am complăcut. M-am obișnuit.

M-am obișnuit să fiu doar o simplă marionetă în mâna diverșilor păpușari ce promit fericire, zâmbete..

Vreau doar liniște. Vreau ca timpul să se oprească. Gândurile să facă liniște. Am obosit. Mi-e capul vraiște.

Te văd trăgând din țigară și cum buzele uscate se lipesc melodios de ea…  E atât de plăcut!

 

 

 

Renaștere

Te simt. Îmi curgi prin vene. Cu o viteză zdrobitoare. Simt pieptul cum mi se sparge de dor. Cum inima-mi plânge de dor.. de singurătate.

Mă dor toate. Am dureri fizice. Sunt urmele prezenței tale. Sunt urmele lăsate de tine. De noi. Mă mișc greoi, dar zâmbesc. Știu că ai fost aici, că mi-ai aparținut, am fost a ta.

Te-ai întins lângă mine iar timpul a înghețat. Nu mai voiam să plec de acolo. Simțeam cum plutesc și era de ajuns. Ochii tăi străluceau în întunericul ce ne înconjura. Mâinile tale tremurânde îmi țineau chipul iar zâmbetul tău mă hipnotiza… Cine ești? Din ce Cosmos vii? Cu ce scop?

Fără să-mi dau seama, am încălcat atâtea principii, toate restricțiile. Timpul e relativ, știi?

Am un zâmbet tâmp pe față. Am în cap doar imaginea ta, cum tragi din țigara aia , puternic și cu toată forța. Buzele alea uscate și mari.. dinții albi, arătându-se timid pe sub buze… acel zâmbet..

Nu pot descrie în cuvinte ce simt, e ceva supranatural. Îmi umple corpul, simt cum dă afară dar nu vreau să pierd nici măcar o picătură. Umple-mă de tine până la refuz. Vreau să mă trezesc în fiecare zi cu aceeași privire și să mă pierd în privirea ta. Să uit de mine, de timpul care trece pe lângă noi.. să mă simt ca o adolescentă pentru veșnicie.

Plâng. De fericire. Te am. De necrezut. Eu eram Luna, tu Soarele. Nu știu exact ce s-a întâmplat în acest Cosmos uriaș dar cineva a vrut ca noi doi să ne întâlnim. Probabil vom da lumea peste cap, Soarele și Luna nu trebuie să fie împreună, dar ce mai contează?

Am renăscut. M-ai adus la viață. Mi-ai arătat ce e fericirea. Mi-ai demonstrat că se poate altfel. M-ai dus pe culmile fericirii.

E ciudat… Știu că orice secundă lângă tine, cu tine e prețioasă. Timpul trece într-un mod diferit.. Nu te opri. Nu te întoarce niciodată. Nu schimba macazul. Rămâi. Dansează cu mine pe bătăile inimile noastre..

Oprim timpul. Doar eu și cu tine. Doar eu și acei ochi verzi mari, acele pupile dilatate. Doar eu cu acel zâmbet sfâșietor.

Zâmbesc.

Mai mult ca ieri, mai puțin ca mâine.

Înec

Stau și mă scufund printre cuvinte. Dau năvală peste mine, dorind să iasă la suprafață. Mă lovesc, mă ceartă și-mi reproșează că au stat ascunse atât de mult timp.

Mă privesc cu ciudă. Le-am chinuit. Le-am ținut aproape de sufletul meu până am ajuns să le închid de tot. Au fost chinuite, strânse cu lanțuri prea grele. Cu ce au greșit? mă întreabă..

De ce am făcut așa? De ce am preferat să le mint? De ce le-am ținut într-o iluzie fără sfârșit?

Se întâmplă iar. Din nou. Mi-e capul vraiște. Gândurile mi se împleticesc în cap, încercând să se liniștească, să găsească un drum, o evadare, un mod de a ieși la suprafață. Mă vor distruge. De ce nu pot să opresc ceea ce e firesc? De ce e firesc?

Mă voi distruge..

Îmi voi face rău gândindu-mă la ochii tăi care nici măcar nu-s albaștri, la zâmbetul tău zeflemitor ori la cum tragi ușor, din țigara aia.. mă fascinezi și simt cum îmi pierd mințile.

N-am control asupra-mi. Cuvintele nu mai așteaptă. Se vor spuse… Eu..

Tu..

Noi?

Subconștientul?

Nu pot respira, nu pot gândi lucid. Înima-mi bate  puternic și simt cum sare din piept. Ce e asta? De ce tremur? De ce ma simt așa? Ce mi se întâmplă? De ce am uitat cum e? De ce tu?

E frig. Simt cum îngheț.

Oare îmi vor îngheța și cuvintele? Îmi vor fi buzele pecetluite? Sau voi avea, în sfârșit, curaj?

Nu-mi simt degetele.. nu mă pot mișca de aici.. Ai văzut ce frumoasă e Luna? Cât de visătoare e? Copilăroasă? Singuratică? Să fii tu Soarele? Să fii tu căldura și siguranța de care are nevoie Luna? Sau îi ești cea mai mare piedică și îi furi momentele de glorie?

Am nevoie de un doctor, ajutor…

Știu, sunt conștientă că sufăr..

De tine, nu după tine. Mi-ai intrat în sânge, în gânduri..  te simt mai aproape ca niciodată și, totuși, atât de departe Mă copleșești cu.. absența ta? Nu știu ce o să mă fac. Mă simt pierdută și, în același timp, cuvintele îmi arată calea. Îmi spun să am încredere și să le eliberez. Va fi bine?

Număr stelele și simt cum pleoapele mi se apropie.. Știu că-mi vei apărea din nou, în vis. Știu că ne vom revedea..

 

 

 

 

Șapte!

Timpul trece pe lângă noi fără a sesiza.. pe moment. Rememoram ori sarbatorim cate un lucru important din viata noastra si ne dam seama ca timpul ne-a jucat, iar, pe degete.

Ne lăsăm duși de val, trăim momentul ori calculăm orice pas?

Au trecut 7 ani. Stai. Câți? Ș-A-P-T-E.

Nu-mi vine sa cred.. M-am maturizat, am experimentat, am fost dezamagita, am dezamagit, am crezut ca voi birui si m-am trezit in genunchi.

Am 24 de ani, dar sufletul mi-a ramas ancorat in perioada adolescenței.

Am terminat un liceu, am luat Bacalaureatul ăla greu de care se plang mulți, sunt chiar si licențiată. In drept. Wew. Aplauze… si totuși, sunt defectă. Incompletă.

Încă am nevoie de el, de degetele lui lungi, de ochii lui mari si albaștri.. rămân pironita cu ochii pe tavan si ma gândesc, oare m-am complacut? M-am subestimat? Oare cum va fi? Ce se va alege de sufletul meu? Care imi va fi contribuția?

Mulțumesc. Mulțumesc tuturor. Atât celor pozitivi, cât si celor negativi. Striviti-mi sufletul in picioare, mangaiati-l si va renaște ca pasarea Phoenix din cenușă.

Mulți ani, blogusor! Sa ne citim cu bine!

Semne

A trecut o zi. Au trecut două. Tu nu apăreai. Ți-era imposibil.

Să fi fost un semn? Nu trebuia oare? Toate aceste ”piedici” erau un semnal de alarmă?

Sufletul meu era împărțit în jumătate. Te voiam aici, deși eram conștientă cât rău îmi fac…. îmi faci. Prezența ta atât de dorită până adineauri, era dificilă de suportat. Era imposibilă de acceptat…

Știam că va fi o zi plină. Soarele încă nu-și făcuse apariția. Era și el nerăbdător? Emoțiile nu-i dădeau pace? Dacă, de fapt, el nu voia să apară? Îi displăcea situația și nu ne-ar fi putut trimite particule de căldură pentru că oricâtă căldură ar fi emanat, zidul de gheață dintre noi nu s-ar fi topit?

Nori negri apăruseră. Mă copleșeau. Îmi dădeau o senzație de teamă, de nesiguranță. Mă apăsau iar pașii mei erau din ce in ce mai greoi. Parcă mergeam pe loc. Știam ce va urma. De ce am făcut-o? De ce am acceptat? De ce sufletul meu suspina?

Inima aproape-mi ieșise din piept, mititica. De ce aveam atâtea emoții? De ce mă simțeam ca la început? De ce nici măcar atunci nu era așa?

Oamenii au tendința de a se agăța de ultimul fir de ață.. chiar și foarte firav. Oamenii refuză să renunțe chiar și când sunt confruntați cu adevărul crunt.

Mă uitasem în telefon. Obrajii erau roșii. Aproape tot sângele urcase spre ei. Îmi simțeam inima în gât. Abia puteam articula ceva. Aș fi alergat spre tine și te-aș fi strâns la pieptu-mi firav. Dar am ales să zâmbesc forțat și să mă înec în brațele tale. Ți-am simțit brațele încolăcindu-mă și voiam să rămân acolo. Dispăruse senzația de frig, norii negri erau de domeniul trecutului. Pluteam. Aș fi vrut să îmi descifrezi liniștea. Să auzi dincolo de ea. Să îmi codifici ritmul respirației. Să înțelegi ce se întâmplă în mine. Să nu îmi dai drumul vreodată.  Să îți fi dat seama că un ochi plângea, iar altul râdea..

Buzele mele reci s-au lipit de obrajii tăi. Tremuram. Ai simțit asta? Ai văzut licărirea din ochii mei privindu-te? Mi-ai văzut fâstâcirea? M-ai citit măcar 5 %?

Deși, teoretic, aveam o destinație, picioarele nu voiau să mă asculte… aș fi vrut să nu ajungem vreodată la o destinație. Să se oprească timpul în loc ori să curgă atât de încet încât toate argumentele mele să fi părut plauzibile. Aș fi vrut să mă fi putut juca cu mintea ta, măcar o dată. Mi-aș fi dorit, ca în acea zi, să te fi modelat după bunul plac.  Dar care mai era satisfacția după?

Te priveam trăgând cu patimă din țigară. Aș fi vrut ca tu să tragi de ”noi” la fel de tare. Să mă privești întocmai ca pe ea. Să mă simți curgându-ți prin vene. Să nu te saturi de mine. Să tragi de mine ca din țigară, până când buzele ți-s aproape arse.

Te priveam pierdută. Aș fi oprit timpul. Aș fi putut rămas acolo să te privesc la nesfârșit. Mi-aș fi dorit să simt plăcerea de a te vedea fumând până nu mai știam de mine. Până în momentul în care eram pierdută. Mi-ar fi amorțit corpul, ochii ar fi înțepenit, aș fi uitat de mine, unde sunt, de ce și când am ajuns acolo.

Ți-aș fi privit ochii mari și albaștri până m-aș fi simțit contopită cu ei, Până ar fi rămas doar doi. Ai tăi.

Aș fi vrut să te vezi prin ochii mei. Să simți măcar cinci minute ce simțeam eu. De ce nu ai fost capabil? Ce anume din interiorul tău m-a refuzat? Ce i-a displăcut? De ce eu? De ce acum? De ce nu a fost de ajuns? De ce încă am frustrări și întrebări?

M-am cuibărit la pieptul tău. Aș fi vrut să aud ce spune inima ta. Oare mă mai recunoștea? De ce speram ca lacrimile mele să topească gheața din jurul ei? De ce am fost atât de naivă? De ce am clacat?

De ce mă aflam pe același peron pe care te așteptam cu sufletul la gură? Mă lipisem de itne ca timbrul de scrisoare și, din nou, voiam să opresc timpul. De ce tragem de ultimele secunde ca niște flămânzi?

Suntem flămânzi. De dragoste, iubire, atenție. De oameni. Ajungem să devenim depedenți de oameni de teama singurătății. Ne e teamă de noi. De gândurile noastre. GÂnduri ce ne înghit de vii, ne întunecă mințile..

Dar ai plecat. Nu te-am putut opri. Te priveam îndepărtându-te fără a putea schița ceva. În suflet era o secetă înfiorătoare. M-ai secat. Odată cu tine s-a dus și ultima părticică de speranță. Sau e doar ce cred eu? Dacă adevărul e altul?

Mă scufund în balta gândurilor mele. Închid ochii. Te văd. Îi deschid. Mă simt incomod. Privesc un tavan de un alb imaculat și înțepenesc. Cum am ajuns aici? Ce am greșit? De ce am impresia că am greșit?

Sper… visez… aștept. În zadar?

Plete gălbui și un zâmbet de copil. Ochi mari, albaștri și luminoși. Mâini fragede și fine. Trup de zmeu în formare. Neliniște. Incertitudine.. dificultate. Orgoliu. Inima. Rațiune. Încăpățânare.

TU.

 

2019?!

HEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEYOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!

La mulți ani! Toate cele bune, etc, etc, etc și alte fraze clișeice.

Suntem în 2019. Știu că știați dar voiam să vă reamintesc. Vă vine să credeți? Mie nu. Cine ar fi crezut? Probabil te așteptai la nu știu ce boom tehnologic. Erai în 2004, te întorceai cu ditamai ghiozdanul în spate și te gândeai că peste 10, 15 ani poate o să fie mașini zburătoare și toate jocurile copilăriei vor dispărea, iar prietenii tăi vor fi înlocuiți cu cyborgi.

Dar suntem în 2019.. tehnologia a avansat, au apărut pe piață fel de fel de telefoane, cu camere mult mai performante și cu prețuri de va trebui să locuiești într-o cutie de chibrituri după, dar măcar poți face un selfie atât de clar încât poți număra vasele de sânge din obraji.

Suntem în 2019, în Uniunea Europeană și, totuși.. atât de înapoiați.  Văd cu stupoare doamne și domnișoare cărora le este rușine să ceară absorbante în magazine. Stai, ce? Suntem în 1800 și e societate patriarhală? Femeia nu are drepturi? E o sclavă și se duce în iarmaroc trimisă de stăpâni?

De ce să-ți fie rușine de asta? Pentru că ai menstruație? Pentru că ești femeie? Că aud și persoane de sex masculin? Așa, și? Dacă nu exista procesul acesta natural, ei nu existau. Ce descoperire, nu?

De ce să te lași afectată de vorbele fără valoare, pline de răutate și intenții nefaste? De ce să-ți pese? De ce să te ferești? Până când?

Suntem în 2019 și femeilor le e rușine cu ce sunt, cu transformările prin care trec.. cu ele înșiși. Ceea ce e trist. De aici poți face o paranteză și să consideri că așa este și în cazul vieții sexuale a oamenilor, în special a tinerilor.

Sunt de acord și aș susține chestia asta cu 483853 de semnături, de ar fi posibil, introducerea ei în cadrul orelor școlare. Tinerii au nevoie în mod necesar de educația sexuală. Dar s-ar putea ajunge la așa ceva în România?

Te gândești că e 2019 și că nu ar fi ceva absurd. Hei, ai uitat că de fapt suntem în 1950 și așa ceva e aberant? De ce am fi în rând cu celelalte țări europene civilizate?

De ce oare oamenii au impresia că toate educația sexuală se rezumă la acțiunea de a intreține relații intime și atât?

Evident, în ziua de astăzi există internet. Dar acesta este foarte, foarte mare și sunt păreri diverse iar părerea unui specialist, despre care iei contact în mod direct, ar fi mult mai eficientă.

De ce să nu afle copiii odată cu pubertatea despre toate schimbările din corp? Despre eventualele activități și probleme adolescentine? Despre ce implică viața unui tânăr, de fapt? Despre protecție? Boli?

Iar apoi ne mirăm că avem copii cu copii? Ha, amuzant de trist. Sunt sigură că unii sunt atât de convinși că au impresia că le știu pe toate, încât nu au nevoie de sfaturi, ajutor. Sau totul se face pe ascuns, dorindu-se a fi tineri indepedenți.

Și aici intervine și rușinea. De ce să te duci să ceri protecție în cadrul farmaciei? De ce să afli despre toate aceste metode? Dacă nu direct de la specialiști, de ce nu din cărți, broșuri?

De ce să nu fie de fapt, piele pe piele? Ce contează protecția? Ei, lasă, ai tu un vecin care a mai practicat și știi că e încă ok și n-a murit. N-o să mori nici tu. Corect? Mai bine generalizăm decât să particularizăm. Prea multă bătaie de cap.

Mi-e somn.

Avem multe, multe, multe, multe subiecte necunoscute ori neaprofundate îndeajuns din cauza orgoliului și a mândriei. Ne credem un pic mai sus decât de linia în fața căreia ne aflăm, pentru că, vezi tu, așa-s oamenii. Ei se pricep mai mult sau mai puțin să mintă alte persoane, dar sunt ași în a se minți pe ei înșiși.

Poate vom progresa…… cândva.

 

Ciupești-mî!

Ciupește-mă!

Trage-mă de mânecă!

Apucă-mă de obrajii ce au crescut pe zi ce trece de la traiul ăsta nemaipomenit și spune-mi că nu visez.

Te rog, desenează-mi, explică-mi oricum că aceasta e realitatea și nu fabulez, nu sunt iar intr-o bulă separată de lumea ce mă înconjoară, mințindu-mă în continuare.

Orice lucru are rânduiala lui, învățăm asta încă din fragedă pruncie. Totul are un mers.  Și, totuși, se spune că cele mai frumoase lucruri se întâmplă când nu te aștepți.

De multe ori, omul e nemulțumit de ceea ce are, e pesimist, se așteaptă la tot ce e rău și se complace în lumea lui, construindu-și ziduri puternice, îndepărtându-se de la tot ce ar considera că i-ar dăuna.

Totul până când, într-o zi, încercând să treci peste o altă zi plictisitoare și pe care ai crezut-o ca pe oricare alta, apare cineva nou, față de care ai avea o anumită reținere spre a te deschide, având prejudecăți și impunându-ți că nu merită.

Simți, totuși, cum malul greu de gheață începe să se crape puțin câte puțin, făcând loc acelor raze timide de soare ce se duc cu o viteză covârșitoare spre acea particică de suflet ce încă permite accesul.

Știi că tot acel tărâm de gheață s-a topit atunci când il vezi în toată splendoarea lui iar cuvintele, deși nerăbdătoare să iasă, să exprime ceea ce simți sunt blocate la ieșire, de un mic moment de rătăcire.

O fi real? O fi vis?

Îți pui iar zeci de întrebări și râzi, conștientizând că totul se va termina curând. Dar vezi persoana aia apropiindu-se, admirându-ți și acceptându-ți toate lucrurile pe care le vezi ca fiind defecte. Îl vezi cerșindu-ți atenția și, pentru prima dată, te bucuri că nu ești tu în rolul celălalt.

Ești îndrăgostită? E nevoia de afecțiune și atenție mult prea mare? Te grăbești cu toate acele afirmații? Sunt ele oare sincere ori sunt doar o adunătură de cuvinte nespuse care se răsfrâng asupra primului-venit? Oare chiar simți tot ce spui? Cât de sinceră ești cu tine?

În același timp…  tot ce ai simțit în acel moment a fost real. Nimic nu putea fi teatral, mimat. Te-ai blocat, pupilele ți s-au dilatat, ai simțit sângele curgând mult prea alert și parcă toate simțurile s-au blocat. Te pironisei cu privirea. Era un om cu adevărat frumos, un om ce era lângă tine iar tu te întrebai ce ai făcut să meriți asta. De ce te fereai de privirea lui? De ce ți-era teamă să te pierzi în acei ochi mari și sinceri? Nu ăsta e tot farmecul? Tu.. fată dragă, de ce te temi?

Coup de foudre? Cine ar fi crezut? Tocmai acum? Sfârșitul temperaturilor frumoase, începutul iernii, începutul vostru, al vremurilor frumoase?

Oricât ai nega, a rămas blocat, ascuns printre cele mai frumoase gânduri și nici de-ar vrea nu i-ai permite să plece. Știi că ești îndrăgostită când după o zi plină, îi auzi glasul calm ce te unge pe suflet. Și mai știi ce? Melodiile alea pe care le fredonezi din nou, dintr-odată, au o bază. EL.

Știu că ți-e teamă de tot viitorul incert ce se apleacă asupra ta, știu că deși buletinul arată una, realitatea e cu totul alta. Ia-l de mână și ai încredere. Privește-i acei ochi albăstrui-verzui imenși, mângâie-i obrajii roșiatici și închide ochii. Curând va fi bine. Veți fi bine!

Ciupești-mî.. dar, totuși, nu uita. Mă învinețesc repede, atât pe interior cât și pe exterior.

Ieri, azi

Iată-mă din nou. Aici.  Printre litere amețite care încearcă să se așeze frumos, regulamentar pe o foaie albă și neprihănită de gânduri diverse.

Ieri mă tot gândeam că e septembrie deja. Oare prind cămin? Oare ce colege o să am? Cât de greu va fi anul acesta? Câți litri de lacrimi voi vărsa sesiunea ce va veni? Câte ness-uri vor sta la baza inimii mele?

Astăzi mă gândesc că iar mă voi trezi la 6, iar voi merge dis-de-dimineață printre corpuri adormite și lipsite de speranțe, visuri. Că mă voi lovi de aceiași oameni, aceleași fețe și voi pleca spre casă cu același suflet trist singuratic și ținut în pioneze.

Ieri te țineam de mână și încercam să mă încălzesc ținându-mi mare parte din lume în brațe, astăzi mă las în suflarea vântului ușor și rece de septembrie. Toamna își intră-n drepturi timidă. Astăzi, doar câteva flash-uri ce-mi țin de urât.

Ieri așteptam toamna cu sufletul la gură. Sufletul din mine vibra. Știam că e anotimpul fluturilor, a sentimentelor diferite, a palpitațiilor, a diverselor experiențe. Ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care am iubit si iubesc toamna?

Ieri eram plina de visuri și speranțe, aveam un drum de parcurs, știam că trebuie să-l termin. Aveam siguranța drumului. Eram atât de sigură pe el încât nu mi-am făcut griji de ce mă va aștepta la finalul lui.

Astăzi drumul s-a sfârșit și m-a luat pe nepregătite. Am fost atât de naivă și am avut un surplus de încredere în mine. Toate la momentul nepotrivit. Ieri am crezut că e o decizie bună, că o mică pauză nu strică nimănui.

Astăzi am urme de regrete pe suflet. Am momente în care mă simt pierdută și, în clipa următoare realizez că totuși, nu e ăla atât de negru.

Ieri, îți admiram degetele lungi alunecând pe clapele pianului ori cum ochii tăi mari, verzi și timizi se ascundeau sub bretonul cu terminație în niște cârlionți rebeli. Ieri te priveam cântând diverse piese, timid și îngrijorat de faptul că ești la început și că n-o să sune atât de plăcut.. astăzi..

Astăzi totul e doar o altă parte din memorie. Ieri pierdeam ore-ntregi visând la clipa întâlnirii și la tot ceea ce reprezinți tu. Astăzi sunt doar o altă amintire, o altă necunoscută, o altă experiență..

Ieri eram plină de energie, dornică de nou, cu vara-n suflet și cu inima plină de dorințe și idei noi.

Astăzi am obosit. M-am complăcut și m-am adâncit până la sufocare în smoala sufletului meu. Mă scufund în același timp cu orice parte bună ce mi-a rămas. Ieri credeam în oameni, în noi începuturi.

Ieri eram îndrăgostită.

Astăzi sunt doar o bucățică de suflet aidoma unei lipitori, ce așteaptă oportunitatea de a se lipi de un altul pentru a se reface ori pentru a mima binele. Nu așa face majoritatea?

Ieri ne doream să fim adulți. Astăzi tânjim după momente fără griji, responsabilități și după anii prea puțin apreciați.

Ieri îmi făceam griji de examene, sesiuni, note, profesori, cursuri și seminarii în creierii dimineților.

Astăzi sunt proaspăt absolventă, un mic jurist.

Sună frumos, nu?

Astăzi suntem absolvenți. De mâine, șomeri cu diplomă.

Trăim în România.

And all the „we”s and promises captured in a kiss
We hide and we seek what we squander, like there’s more
Something more than this

Încheiere

Nu știu ce mi se pare mai trist.

Să simți atât de multe și să nu le poți înșira pe o foaie ori să nu simți nimic dar să-ți dorești să creezi, să arăți că sufletul tău e disponibil, că dorește a fi casă pentru frumos, liniște, iubire, sentimente.

Continui să mă mint, să trăiesc în bula mea și să ignor tot ce e în jurul meu, fie rău ori bine, crezând că în modul ăsta mă tratez, mă vindec și rămân singură cu gândurile mele și că am puterea necesară pentru a le îndepărta ori pentru a le purifica.

Scot uneori mâna din bulă și încerc să mă readaptez la viața de zi cu zi, viața ce mi se părea monotonă și obișnuită până nu de foarte mult timp. Dar acum totul mi se pare diferit. Sunt ursuză, tristă și mai ales, simt că nu mă pot adapta la ceea ce e normal în jurul meu, totul mi se pare prea greu, prea dificil, prea mult efort de depus și eu sunt prea dezinteresată.

De la ce? Cauza e una minoră, dar ca întotdeauna, îmi place să hiperbolizez totul. Oricât aș vrea să se remedieze situația, să mă refac și să fie iar ca înainte, ceva din mine mă oprește să fac asta, acel ceva mă trage spre toată situația asta, făcându-mă, în final, să mă complac și să dispară toate eforturile depuse până atunci.

Omul cică învață din greșeli. Dar eu mereu și mereu fac aceleași lucruri. Poate percepția mea e una greșită, poate eu nu le consider greșeli, poate oamenii din juru-mi sunt aspri ori eu chiar o țin pe a mea, încercând să modelez lumea după bunu-mi plac.

În ultima vreme, îmi tot doresc să mă reîntorc în adolescență, să am iar vârsta de 16-17 ani, dar cu mintea de acum. Nu, nu regret că nu am trăit anii ăia corespunzător, doar aș mai adăuga ceva sare și piper. Și sunt confuză, nu știu dacă aș schimba cele întâmplate recent. Poate că așa a trebuit să fie. Poate așa era mai bine?

Încerc să mă tot agăț de diverși oameni, chipuri felurite pentru a ieși din lumea mea plină de tine, căci eu și tot ce ține de mine, nu mai e în lumea ta. Sunt reticentă și antisocială. Am revenit la aceeași eu, aceeași tipă ce aproape termină o facultate, care trebuie să-și ia viața în mâini, închisă în jurul unei minți adolescentine, ce uneori, nu e un lucru rău, dar în cazul de față provoacă doar strângeri de inimă.

Am știut că n-am fost doar un pansament și, totuși? Mintea mea de 16 ani din momentul ăsta poate exagera orice, poate căuta sămânță de scandal din orice lucru mărunt.

Acum un an totul stătea diferit. Tu erai eu, eu… eu eram tot eu.

Mereu istoria se repetă. Că cică cine nu învață din greșeli, e obligat să o repete. Așa o fi fost și acum?

Am zis că voi îngropa totul. Voi da uitării. Voi așterne o pânză groasă. Smoală fierbinte peste toate amintirile cu tine. Să ardă. Să le aud țipând, să le văd chinuindu-se pentru a-mi reintra în cap, în suflet. În sufletul mult prea chinuit și singuratic.

Mi-am vândut sufletul. Cui? Unei iluzii.  Am sperat că va avea grijă de el întocmai cum am sperat întotdeauna. M-am transformat din tânăra plină de neîncredere și cu temeri prea multe în adolescenta visătoare până la extreme și prea ruptă de realitate.

Cred că unul dintre remedii e să nu regreți absolut nimic. Să vezi doar partea bună din tot și apoi să o îngropi. Să te pui pe tine deasupra tuturor, deasupra celui ce ți-a făcut sufletul țăndări și.. mai ales, să încerci ca pe viitor să nu se mai întâmple să fii pusă din nou, în aceeaș ipostază.

Să dai o șansă sufletului tău ori ce a mai rămas din el.. să aibă o șansă spre nou, să se bucure pe deplin de primăvara ce-și face intrarea atât de timid. Să-ți lași pletele portocalii în bătaia vântului, să fie doar o jucărie pentru zefirul ce-și va face prezența și, mai ales, să zâmbești, atât cu ochii tăi mari de cafea, cât și cu buzele-ți prea roșii de atâta dor și singurătate.

Aș vrea să închei acest scurt capitol dar atât de cuprinzător aici. Să fie ultimele scrieri despre tot ce a fost ori ce simt. Să dau șansa unei noi muze de a mă lumina, de a mă fermeca și mai ales, de a mă face să mă pierd cu firea și să scriu din nou, cu inima împăcată.

Rămâi cu bine.. în lumea ta de care nu aparțin și poate, de care îmi voi da seama mai târziu, că a fost benefică desprinderea.

Nu.

Poate ai… dar îi dai drumul