Archive for Februarie, 2015


Zâmbete III

              „Chemarea se accentua.

              Se ducea o luptă între raţiune şi inimă. Ca de obicei, de altfel. 

              Acum ştiam cu cine am de-a face. Împotriva cui demonii mei se revoltă. Am plecat conştientă de ce va fi şi unde se va / voi ajunge. 

              Nu-l văzusem de şapte zile. Ultima oară îmi impusesem să uit de el. Nici nu ştiam de ce mă îndreptam spre el. Ori, poate ştiam, dar negam. 

              Îmi impusesem ca de această dată să schimbăm rolurile. Cine ar fi crezut că se va întampla? Nici măcar eu. 

              Încercam să nu-l privesc, să-i rezist, să nu par cea de acum şapte zile. Evident, ştiam că e o luptă cu mine însămi, înainte de toate.

              Îmi zâmbeşte, ca-ntotdeauna, şi-mi dă părul după ureche. Zâmbeşte iar şi mă invită să mă fac comodă. Nu ştiu de ce, dar mă simţeam ciudat. Mă intimidează şi mai mult acum fiind pe „teritoriul” lui. 

              Vine spre mine şi-mi sărută obrajii. Mă priveşte fix ca şi cum n-ar avea niciun păcat. Fără remuşcări, fără resentimente. Nimic din toate astea nu-i pot fi citite în ochi. Mă îmbrăţişează, cuibărindu-se lângă mine. Nimic nou. Sunt obişnuită cu alintăturile lui. Cu acest ” pui de om ” de 2 metri cuibărindu-se. Degetele mele îşi găsesc loc de joacă din nou în părul lui. E o linişte de o tai cu cuţitul. Mă sim rece, indiferentă şi  totuşi mă cert pentru asta.

              Se ridică şi-mi sărută obrajii, zâmbind. Acelaşi zâmbet perfid pe alocuri şi misterios. Mi-e frig şi greaţă. Mi-e jenă de situaţie. Simt un zid pe care l-am creat cu voinţa mea dar pe care aş vrea să-l distrug şi, totuşi, părţi din mine mă îndeamnă să n-o fac. Să aştept. Mereu am urât aşteptarea. 

             Îmi sărută buzele, care, de data sunt impasibile. Îmi zâmbeşte, din nou. Probabil, mi-a citit lipsa de reacţie. 

             Mă uit la un tavan scăldat de lumina precară a unei veioze. Patru pereţi şi el. Îl simt privindu-mă. Mă întreabă pe un ton nemaiîntâlnit : ” Eşti bine ? Ce e cu privirea asta pe tine ? ” Nu ştiu de ce a întrebat. Sau mai bine zis, dacă îl interesa de ce sunt aşa ori e doar o reacţie datorată de faptul că nu i-am răspuns la joc. 

           Urăsc s-am îndoieli şi să nu pot citi omul. Ori poate l-am citit doar că nu-mi place. Mă bucur că-mi caută atenţia. Mă revăd pe mine acum ceva zile. Jocul de rol funcţionează. Doar că-mi afectează gândurile. Nu mă completează acest joc. Nu-mi aduce satisfacţia mult dorită. 

           Mă sărută strângându-mi corpul firav. Renunţ la joc. Aşteptam mai mult sau mai puţin momentul ăsta. Şi totuşi, mă intrigă faptul c-a trebuit să aştept. Mii de întrebări. L-aş întreba : ” De ce ? De ce acum ? ” Au trecut atâtea zile goale şi ceea ce credeam că le va umple, n-a făcut-o. 

„Maybe we should take it slow”

         Nu-mi displace însă atenţia lui. Mă simt vinovată şi poate voi avea păreri de rău. Uneori am impresia că face totul mecanic dar, alteori, simt c-ar vrea să umple tot timpul pierdut. Ori, doar hiperbolizez eu, ca de obicei. Ador să-i simt respiraţia cuprinzându-mi gâtul. Să mi-l dezmiardă cu buzele-i cărnoase. 

„you move like I want to

tonight I feel like more”

          Şi parcă nu mă simt mai specială. Clasific totul ca fiind un moment de rătăcire. Refuz să văd scopurile acestui moment fie el de rătăcire sau nu. 

          Îmi place să-l văd adormind.  M-am învăţat să-i privesc chipul dezmierdat de somn, să-i mângăi obrajii fini parcă neatinşi de vreme şi vremuri şi buzele-i mereu uscate. Să observ în tăcere cum respiră, cum se încruntă şi tresare, bântuit de vise negre. Iubesc să-mi plimb degetele lungi pe umerii încordaţi şi spatele fin. Sunt doar eu şi întunericul. E atât de calm şi plăcut privirii. L-aş putea privi ore-n şir. Nu pot adormi. Prezenţa lui mă intrigă, mă nelinişteşte şi, în acelaşi timp mă întristează, fiind conştientă cât de mult mă pot minţi. Poate că dacă totul ar fi clar, n-ar mai avea farmec. Dar, poate aş zâmbi. 

        Îi observ corpul  contractându-se. Se întoarce. Mă sărută şi mă strânge lângă el. ” Credeam că dormi. ” Zâmbeşte. Râd şi mă gândesc: ” Dacă mi-a auzit gândurile? Dacă ştie tot ? ” Paranoia.

        Degetele lui lungi îmi cuprind spatele şi buzele ni se unesc. Fluturi. Zâmbete. Intrigare. Îmi place să-l văd că preia iniţiativa, muşcându-şi buza ca nimeni altcineva. Respiraţia lui sacadată cuprinde liniştea infernală din jur. M-aş putea obişnui cu el aşa.  Cu sunetul nerăbdării oglindit prin îmbrăţişări puternice. 

„Don’t let me go
Take me to the edge”

          Îl privesc din nou adormind. Pare un copil. Uneori prea astâmpărat şi răsfăţat. Mi-e frig. Mă cuibăresc şi adorm. Nu adormim îmbrăţişaţi cum visează tinerele îndrăgostite pentru că nu s-ar potrivi cu situaţia asta, ar fi poate mult prea siropos.. Adorm îmbrăţişată de gânduri şi necunoscute. 

         Dimineaţă ne luăm rămas bun cu mai multă căldură şi cu o îmbrăţişare. Dar ăsta e doar un moment. Ca multe altele. Poate ăsta e farmecul. Cine ştie.. 

        Mi-e frig şi rău. Îmi zâmbeşte şi se îndepartează. 

       Probabil un ultim zâmbet. Am ajuns atât de departe şi de fapt, n-am înaintat deloc. Am stat mereu pe loc. Iluzii peste iluzii. Totul a fost în mintea mea alimentată de un început frumos, efemer şi înşelător. Mi-e dor de conversaţii târzii şi apeluri surprinzătoare. 

        Sfârşit ……. ? „

Anunțuri

Zambete II

           ” Ne vedem curand … „

           „Ramasesem cu ideea asta in cap si asteptam. Stiam ca o sa vina. Desi ii place sa se invarta in jurul cozii si probabil, are o satisfactie aparte modelandu-mi mintea asemeni plastilinei.

            E un tip inteligent. S-a orientat intr-un oras nou,  fara sa se panicheze cu aceeasi calmitate pe care o afiseaza mereu. 

           Mereu mi-am dorit sa par mai indiferenta, mai rece astfel incat sa nu pot fi citita atat de usor, mintea mea sa nu mai fie atat de manipulata. Probabil pentru ca nu ma pot preface si asa sunt eu, o Bleaga. Si scriu cu majuscule, remomerand clipe frumoase de acum un an si ceva.

          L-am imbratisat de parca l-as vedea zilnic si prezenta lui nu ar fi asa speciala, dar nu era asa. Eram fericita sa-l vad. Se aseaza si ma priveste cu acei ochi calzi dar in acelasi timp plin de mister. Primul zambet a aparut. Ma fac precum tricoul, rosie. Nu se observa dar eu simt. Nu sunt nelinistita doar ca e plin de mister si simt ca oricat as inainta c-o foaie in cartea vietii lui si felului sau de-a fi, una noua apare mereu. Ori eu ma confrunt cu dificultati in a le citi. E fascinant dar, in acelasi timp ma intreb daca nu e o lupta cu morile de vant.. nu cumva vreau sa demonstrez ca cerul nu e albastru ci e ce culoare vreau eu? 

         E fascinat de regnul animal. Documentare, cercetari.. E incredibil sa te calmezi uitandu-te la un documentar despre felinele din Nord. Extraordinar. Ma pun in fata televizorului, sugerandu-i sa porneasca filmul. Ma priveste calm, neclipind. Incerc pe cat posibil sa-i evit privirea si, in acelasi timp, ravnesc dupa ochii aia care sa ma priveasca fix, doar pe mine. E acelasi lucru ca in tren. Ne uitam unul la altul, zambim si atat. Revenind, da, este vorba de Interstellar. Tata il vazuse. Jumatate din galaxie il vazuse. Toata lumea il aprecia. Singurul lucru ce nu-mi placea din start era durata lui.

        O tacere ca de mormant se instaleaza. Ma cuibaresc langa el. E atat de calm, observandu-se prin modul in care respira. Privirea lui pare atat de rece, de nepatruns. De parca ar trebui sa strabati decenii ca sa-i ajungi la poarta sufletului. Si nici atunci nu esti sigur ca vei putea intra. Sau poate doar exagerez. Poate-s putin debusolata de un inceput. Simte cum il privesc asemeni unui copil ce-i explici multele sale curiozitati si imi zambeste. Pare altcineva. Imi intorc privirea catre film, amuzata de modul copilaresc in care m-am purtat.

      Filmul e interesant. Uneori, emotionant. Dar cu foarte multe chestii SF. Multa palavrageala despre galaxii, modul de percepere diferit al timpului. Fascinant dar parca putin prea mult. Imi explica diverse lucruri din film. Imi place sa-l ascult. Are o voce placuta, uneori o simt asa de copilaroasa iar, alteori, pare atat de matura si enervanta din cauza cuvintelor produse. 

       Interstellar nu e de mine. El e prea concentrat acolo, eu nu. Sunt deja obosita. Ma intorc butonand telefonul. Il intreb daca e asa interesat de film caci dureaza prea mult si nu ajunge la rezultatul dorit. Imi zambeste din nou apoi incruntandu-se spunandu-i ca e chiar atras de film. 

       Butonez telefonul cu Denisa. Stie ca e aici, in coasta mea, si, totusi ma intreaba de el. Il simt in ceafa mea incercand sa vada mesajele. Cat de copilaros si totusi : Intimitate dom’le ! E intrigat si curios ca un copil vazandu-ma cat de copios rad. Ii arat in cele din urma. Scrisesem despre el, evident. Nu lucruri extraordinar de bune. Sau poate putin exagerate. Nu voiam sa se simta atacat ci doar… sa inteleaga mesajul. A zambit si s-a reintors la film. 

     Dispar pentru cateva momente din peisaj iar cand ma intorc il observ asteptandu-ma cu un zambet atat de minunat pe chip. Raman putin miscata. Si nu pentru ca mi-a luat locul si pentru frumusetea zambetului. Pare atat de clar, pur dar in acelasi timp inselator, misterios..  Cum sa nu-ti doresti sa te trezesti in fiecare zi langa un astfel de om? Cu un zambet ca acesta? Sa aiba puterea sa te faca sa uiti pe moment pe ce lume te afli? Inaintez usor, de parca mi-ar fi teama sa stric aceasta imagine. As putea-o privi ore-n sir.. 

„I’m about to lose my worried mind…”

      Se cuibareste la pieptul meu asemeni un copil. Stiu ca zambeste. De fapt, cand nu zambeste? Si eu…. si eu zambesc. Transmite atata caldura omuletul asta. Sau poate eu hiperbolizez totul. Ma joc cu parul lui. E atat de fin si des. Orice fata ar fi invidioasa pe el. 

       Dupa aproape 3 ere glaciare, filmul se termina. Nu stiu daca sa-l recomand sau nu. Depinde cat sunteti de pasionati de SF si cat de multa rabdare aveti. Si daca vrei un final mai ciudatel.  

        In sfarsit putem discuta lucruri serioase. Poate prea serioase. Ne aducem aminte ca incepe cel de-al doilea semestru. Note, mariri, teste, examene, restante. Si multa, multa lene. Ajungem la subiectul ” noi „. Il intreb rece ” De ce ai venit aici? „. Urasc si totusi ma amuza cand lumea vrea sa se invarta in jurul cozii si sa raspunda la o intrebare cu o alta . ” De ce nu?” Insist pentru un raspuns clar. Poate, uneori, ar trebui sa las lucrurile asa cum vin si sa nu mai interpretez orice si sa ramific orice chestie in 947474 de alte chestiute. Imi spune ca voia sa vorbim, sa petrecem ceva timp… Ma intreaba de ce i-am vrut prezenta. Incerc, cum am zis mai sus, sa par rece dar nu prea-mi reuseste… dandu-i cam acelasi raspuns ca al lui. 

       Vorbim despre mesajele vazute de el mai devreme. Ma amuz de mine insami dar ma si enervez explicandu-i ca as putea sa-mi pun un semn pe frunte cat Casa Poporului, parca tot nu observa. Imi raspunde acid si rece” Nu sunt prost. ” II rad zeflemitor raspunzandu-i pe acelasi ton ” Nu, dar o faci. Si nu-mi place. ” Zambeste. Intr-un mod perfid. Siret. „Poate semnele tale trebuie gandite.” Vine si ma imbratiseaza. ” Poate semnele mele nu au prezenta nelimitata.. ” Incearca sa-mi explice ca sunt o persoana placuta si ca e interesant si totusi.. atatea semne de-ntrebare.. 

       Miroase atat de placut. As putea sa-mi pierd zile insir in mireasma asta. Zambeste si ma imbratiseaza. Sta atat de calm cu mine-n brate. Ma simt ca un copil cu o jucarie noua, neputand sa ma abtin sa nu-i ating chipul. Are o piele atat de fina completandu-se cu parul. Dantura aproape perfecta ii este invelita de buzele carnoase. Le ating usor cu varful degetelor. Sunt uscate desi, am observat ca are ticul de a si le „manca”. Ii spun cu o voce slaba parca venita de la mii de km distanta si totusi parca atat de pronuntata ” Ai buzele uscate mai… ” . Zambeste. Deschide ochii aia mari si ma priveste fix. Spusesem in postarea anterioara ca mi-a fost greu sa descifrez culoarea ochilor lui. Desi e bezna, ii stiu pe de rost. Verzi, blanzi, misteriosi cu o nuanta de caprui metalic care-i confera seriozitatea aia sumbra. 

      Tacerea lasase o cicatrice in aer. Suntem din nou la fel de apropiati cu zambete tampite. Mi-e teama sa ma apropii stiind ca va fi ca pana acum. Timida, reticenta, rosie ca un rac ( ce bine ca e intuneric si nu ma vede ) dar.. probabil simte cum inima bate de zici ca vrea sa castige premiul pentru cea mai nazdravana inima. Imi lipesc buzele arzande de ale lui, simtind in acelasi timp ca nu mai am aer. Mi le retrag cu aceeasi rapiditate cu care le-am „bagat in aceasta lupta”. Ma priveste dupa fix, zambindu-mi. Intoarce privirea lasandu-ma nedumerita. Isi intoarce privirea, zambindu-mi in coltul gurii. Liniste.

       Se indeparteaza si imi spune pe un ton autoritar ” Iti place sa cauti atentie. ” Rad nervos, displacandu-mi faptul ca am fost prinsa. Incredibil de imprevizibil. Neg. Imi da numeroase exemple in care ii cautam privirea, imbratisarile. Are un zambet atat de enervant pe fata de parca m-ar fi prins cu nu stiu ce asupra-mi. Imi place. Pe cat e de enervant, pe atat de inteligent.

        Imi place sa-l privesc cum adoarme, usor si repede. Ma foiesc de cateva ori incercand sa-mi calmez gandurile. Adorm intr-un final fiind surprinsa de ziua ce tocmai a trecut.

       Cateva raze timide imi inunda chipul si ma intorc pe partea cealalta. Il vad cuibarit intr-un colt, aproape inghetat. Are o moaca de copil bland si cuminte… Genele lungi ii sunt atat de evidentiate.. Are un somn atat de linistit si calm. Intocmai ca el. Revin peste cateva minute sarutandu-i usor obrazul stang fiindu-mi teama sa nu-i tulbur somnul. Il invelesc si aud un plapand ” Merci mai… ” 

       Ma invart zeci de minute dar ma simt coplesita si cu organismul slabit si ma cuibaresc langa el. 

       Suntem deja in tren. Sunt destul de mahnita. Dupa aproape o luna de vacanta, trebuie sa ma reintorc. Nu am chef de cursuri, seminarii, teste, examene… E in dreapta mea, butonand un joc. Interesant dar cam violent. Are bateria 3 %. Inca butoneaza. Ii spun sa lase jocul sau va ajunge in oras cu telefonul inchis. Imi rade din nou zeflemitor spunand-mi ca din nou ii caut atentia. Intr-un final magica baterie i se termina si ca o pisica perversa vine si se gudura pe langa mine, luandu-ma in brate cerandu-mi telefonul sa se joace.

        Asteptam sa iesim. La fel ca-n tramvai il surprind cu privirea atintita asupra-mi. Ii zambesc. Imi zambeste din nou, dar pare obosit si e un zambet cald. Fara niciun mesaj.

       In cele din urma ne luam un ramas bun cam rece, distant si extrem de obosit. O luam in directii opuse. Deja mi-e dor sa ma faca sa zambesc si sa-mi dea replici acide. Maine un nou inceput pe care nu am chef sa-l infrunt.

       Maine ma trezesc inaintea soarelui iar eu rememorez ultimele 24 de ore din viata mea. Urasc sa stau ca pe jar si sa astept. Nu stiu de unde-l stiu dar imi place la nebunie  ” Asteptarea este sursa tuturor durerilor de inima.”  O sa regret maine c-am stat atat scriind aberatii… 

      Revin, sper… ” 

Zambete…

                                       ” M-am tot gandit la el zilele astea.

                                        Stiam ca o sa vina ziua aia si amandoi o asteptam. Amuzant e ca totul a inceput datorita hazardului. Datorita unui simplu click. Unui banal ” hey „. Datorita unei ore tarzii in care nu aveam somn… 

                                      Ma amuza intotdeauna. Ma face, pe moment, sa-mi dispara grijile. Ma simt bine vorbind cu el. Dar e intimidant. Ma simt un pic ca-n 50 Shades of Grey, daca tot e sa facem legatura cu ceva superextramegagigaterra mediatizat. Nu m-am mai simtit asa de mult timp. Sa ma intimideze cineva si, totusi, sa ma simt atat de bine in prezenta cuiva. Sa-i caut privirea si atentia. Sa-mi dea timp din timpul lui.

                                    Il vedeam cum vine si ma gandeam ce as putea sa-i spun prima data. Sa-l imbratisez sau o strangere de mana colegiala? Sa-i zambesc? Sa-i zic un ” heeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeei” sau un ” Buna mai” ? Ma simteam ca-n clasa a7a, cand simti pentru prima data roseata din obraji cand un baiat simpatic se apropie. M-a surprins c-o imbratisare. Tremuram………………………… de frig, mai. Desi era soare. Simteam cum tot corpul e parca scaldat intr-un lac glaciar si asteptam venirea lui, ca pe o mica sursa de caldura.

                                  S-a instaurat o tacere ca de mormant. Porumbei infrigurati zburau pe langa noi iar un copil ii zambea soarelui de parca l-ar vedea prima oara. Si acum? Ne evitam privirile. O luam spre „Nicaieri” cu prietenul nostru drag, Vantul. Zgribuliti de frig incercam sa facem sa nu se observe cat de stangaci suntem. Imi fac curaj sa-l privesc. Imi zambeste si se uita in alta parte. Are un zambet frumos. Care se impleteste perfect cu ochii. Nu-mi pot da seama inca ce culoare au. Pare atat de sigur de el, atat de relaxat.. ori e doar o impresie?

                                Desi ii contestam prezenta, ma bucur ca V. e aici. Incearca sa destinda atmosfera, sa discute. Se aseaza langa mine, cuibarandu-se. Ma ia in brate, motivand prezenta frigului. Ii vad ochii. Sunt frumosi. Zambeste si cu ochii. Nu ii pot privi mai mult de un minut. Simt cum priveste in interiorul meu. Mi-au inghetat mainile. Le iau pe ale lui. Imi zambeste. Ma inrosesc. Ce maini calde are. Oare asa e si sufletul lui? Vine si mai aproape si-mi ia corpul firav si zgribulit de frig in brate. Zambeste copios. Imi intinde obrazul si-l sarut. Are pielea catifelata, maslinie. Suntem atat de apropiati incat as putea jura ca buzele noastre o sa se uneasca. Dar n-o face. Doar imi zambeste in coltul gurii. 

                              Se ridica. Probabil incearca sa se detaseze de acest moment. Mereu mi-au placut tipii care fumeaza. Nu ma deranjeaza ca o fac. Doar sa nu ma afecteze fumul. Dar atitudinea lui imi place. E inalt si se uita drept, in fata. Rade, agitandu-se de la frig. ” Nu stiu ce am, nu pot fuma. ” Se intoarce zgribulit de frig si ma imbratiseaza. E atat de agitat. Imi tot zambeste si ma priveste de parca ar astepta sa fac vreun pas. Ambitiosi, orgoliosi. Imi spune cu un zambet slab pe chip ” Ce repede trece timpul.. ” 

                             Vorbim diverse. Imi place ca atunci cand vorbim e atent si ma priveste direct in ochi. Desi pare neserios si un tanc de 10 ani in majoritatea timpului. are si momentele lui de seriozitate si parca-si argumenteaza varsta pe care o are..

                            Dar timpul e hain si trece pe nesimtite. Iar eu sunt cea care trebuie sa plece. Ne urcam in tramvai. E cald si aglomerat. Mi-au inghetat mainile desi am manusi. Imi strecor degetele inghetate sub maneca lui. Sta pe niste scari, in fata mea si-mi zambeste. Tot timpul mi-a zambit. E ca o siguranta? Desi il deranjeaza, probabil, mainile mele inghetate, nu spune nimic. Nu il pot privi mai ales ca pare ca ne tinem de mana. Ma uit pe geam iar tramvaiul trece pe langa blocuri gri, triste, oameni inghetati, goi .. 

                             Imi intorc chipul spre el si vad cum cateva raze timide ii cuprind chipul iar privirea lui era atintita spre mine. Ii zambesc strangandu-l usor de brat. Ma priveste la fel de atent. Parca nu e prezent. Ma uit in alta parte. Poate am ceva pe fata. Mi s-a intins tusul? Situatia e prea intimidanta. Il strang din nou de brat, zambindu-i. ” De ce te uiti asa? ” V. zambeste. El zambeste. Eu am chipul ca al unei rosii coapte. Imi retrag mainile, si ma ia pret de cateva secunde de maini..si cobor din tramvai.

                         Am revenit pe pamant. Printre oameni. Rasuflu usurata. Situatia aia chiar ma punea intr-o stare ciudata. El cu V. se duc pe la soare. Ma indeamna sa-i urmez. Tot ce-mi doresc e sa nu merg in bataia soarelui. Sa-mi treaca roseata. Imi striga, razand ” esti naspa ! ” Tot imi spune ca mai am cateva incercari sa urmez calea soarelui. Refuz. 

                     Se apropie. Baietii isi reiau glumele despre Vaslui. Nu ma simt ofensata. Auzisem deja destule in ultimele ore. Sunt bune. Au haz. Le dau ocazia sa para inteligenti si rai. Mai ales inteligenti. Ne ciondanim in ce parte a peronului sa stam, astfel incat sa prindem cat mai mult soare. Se duce in partea opusa si-mi face cu mana. Ma amuza cat de copilaros e. Il sun si-l chem langa mine. Rade si tot repeta ca un copil de gradinita ” ce? ce? ” 

                   Simt cum oboseala ma sfarseste. Multe emotii pentru o zi. Examen si EL. Vine spre mine cu acelasi zambet pe care l-a afisat toata ziua. Imi sprijin fruntea de pieptul lui iar el ma cuprinde in brate. Ma simt in siguranta. Ma bucur ca nu se fereste de cei din jur.

                Ne urcam in tren bucurandu-ne de caldura. Ne ingramadim 3 pe doua scaune si ne amuzam de o femeie in varsta din fata noastra care are un trandafir peste bagaje. Doar vine nea’ Valentin, nu ? Ma imbratiseaza, se pune cu capul pe picioarele mele, ma saruta pe obraz in timp ce ma uit la ceva aratat de V. Ma examineaza. Imi intinde din nou obrazul. Il sarut. Imi cauta mainile si le cuprinde in ale lui. Avem din nou privirile atintite unul asupra celuilalt. Ma joc cu fata lui. Il trag de obraji, de buze. Se smuceste usor. Nu riposteaza. Ne uitam iar unul la altul, fiecare parca asteptand ceva. Se uita in sus. Apoi la mine, apoi iar in sus. Zambesc. ” Am inteles, ii spun, privind spre geam. ” 

                 Ma imbratiseaza, sarutandu-mi obrajii si-mi spune ca ne vom revedea in curand. Ma mai priveste putin. Inca asteapta. Eu astept. 

             #givemeasign..

            #maybetonightIlltellyoueverything

           

               Se ridica si pleaca. Il privesc de dupa geamul inghetat.. Intoarce capul de doua ori si-mi zambeste. Apoi se indeparteaza…. Rasuflu usurata. Ma simt de parca am fost privata de oxigen ore in sir. Molesita, obosita. Dar cu amintiri frumoase. I-as trimite un mesaj in clipa urmatoare. Dar daca tot asteapta, de ce sa nu o mai faca? 

               Nu tin V. Day… pentru ca mi se pare o prostie. O prostie, ca multe altele, imprumutata. Nu trebuie o zi data de americani ca sa-i arati persoanei de langa tine ca tii la ea. De ce s-o faci pe 14 si nu pe 24? Pentru ca mediatizare de aia. Imi amintesc ca-i zisesem in gluma zilele trecute daca vrea sa fie ” Valentinul meu.. ” Din cate imi tot zice de miercuri incoace, maine il voi vedea. Coincidenta? *inimacatunpurice*

             Fluturi… ” 

 ” What a wicked game to play / To make me feel this way… ” 

   PS: stiu ca nu e varianta originala la melodie, dar ii ador vocea lui Corey Taylor aici..

                      ” Am sufletul in genunchi. 

                        Incerc pe cat de mult sa nu dramatizez. Ma simt ca intr-o camasa de forta din care nu pot sa ies nici cu tot ajutorul din lume, dar in care ma simt bine, in siguranta. Sunt inchisa in lumea mea, si uneori, as vrea sa ies, dar mi-e teama. M-am obisnuit sa fiu inconjurata de diversi demoni care-mi mananca sufletul nelinistit. Ii atrag si le zambesc, fiind o casa pentru ei. S-au obisnuit cu mine. Sunt parte din mine. 

                        Tremur. Tremur si ma gandesc la ei. La zambetul lor. La imbratisarea lor calda. La sfaturile lor. La ” dadaceala lor” . De cum incerc mereu sa par tare in fata lor, sa nu plang cand ii vad plecand… sa fiu mereu mai tare de fire ca ei. Obrajii mi-s umezi dar nu mai conteaza. Ele ies, fara sa vreau, fara sa-mi dau seama. E o stare naturala. As vrea sa fie acum langa mine sa ma imbratiseze si sa plang, cum am mai facut-o de atatea ori. Stiu, plansul nu rezolva multe, dar uneori tot ce imi doresc e sa-mi descarc sufletul. Sa iau aceste pietre parca prea grele de pe el.. dar ele nu dispar, se inmultesc pe zi ce trece iar eu, simt nevoia, uneori, sa renunt. 

                  Probabil copila din mine a crezut ca nu poate sta ascunsa si a iesit, din nou, la suprafata. Cu temerile si pesimismul ei caracteristic. Simt ca m-am intors din nou la 15 ani, la perioada aia in care ma simteam slaba de fire si tot ce voiam e sa ajung acasa. Nicaieri si poate ca, niciodata n-o sa ma simt in alta parte mai in siguranta. Datorita lor. Le simt lipsa. Nu pot fi eu fara ei. Nici nu vreau sa ma gandesc in viitorul indepartat….

                 Nu am somn. Imi bubuie capul. As scrie zile intregi despre cum ma simt dar nu stiu cu ce as putea incepe. Am atatea sentimente negative in mine incat toate partile din mine s-au separat si nici nu mai stiu cine sunt. Stiu doar c-am nevoie de ei, langa mine. Si uneori, ajung sa-mi blestem zilele, ajung sa urasc rutina asta si situatia in care ne aflam. 

                Am ramas fara cuvinte. Ca-ntotdeauna cand vorbesc despre ei. Va iubesc si-mi lipsiti atat de mult.. Tare as vrea sa fiti aici, mereu…  „

Competivitate si facultate !

            Au trecut destule luni de cand sunt la facultate. 

            Nu pot spune ca sunt acomodata 100 % dar nici ca o duc foarte rau. Am multe momente in care mi-e dor de liceu. De perioada aia, de anii ce au trecut parca prea repede, Uneori chiar si de anumite persoane. De colectiv. De profesori.. de tot.

           Da, facultatea e altceva. Dar nu foarte diferita fata de liceu. Daca ai avut impresia ca o sa scapi de oameni perfizi, rai si pe care ii venea sa-i dai cu capu’ de tabla, ei bine, da, doar ai avut impresia. Gandeste-te ca la facultate au mai crescut un an, deci sunt si mai insuportabili.

         Stiti moda aia din liceu cand fiecare pustan se lauda ca vai el nu invata nimic pentru ca nu are chef, ca el nu e tocilar sa invete, ca invatatul e pentru prosti si ca el are o viata de trait? Ei, din cate vad se aplica si la nivelul facultatii. Incepe sa ma dispere persoanele alea care declara in lung si in lat ca ele nu invata ori doar au trecut „la misto” prin materie. De ce? Pentru ca hello oameni buni suntem la facultate, suntem studenti si invatatul e pentru prosti si tocilari si noi avem o viata de trait si de luat toate cluburile la rand, ok? Invatat, ce-i ala?

        Chiar nu-i inteleg. Invatatul nu e o rusine. Inveti pentru tine. Nu pentru maica-ta, nu pentru tac-tu. Pentru viitorul tau. De aia se numeste facultate, ca-i facultativa breee ! Si tocmai cei care afirma ca nu invata, aia rup cartea. Dar o rup la modul grav. Au parte de nopti nedormite, litri de cafea, cearcane si pungi sub ochi cat Casa Poporului. Si printre acestia se mai numara si aia care desi afirma ca nu invata ori ca au invatat, asa cat pentru un 5, mai citesc inca vreo 400 de pagini in plus. Si la teste, examene ii vezi scriind si te intrebi de unde le mai vin idei, daca ce ai citit tu acasa e corect, daca nu ai citit alt curs si te ia putin panica.

       Am avut parte de prima sesiune din viata mea de studenta. A fost bunisoara, se putea putin mai bine rumenita. Se puteau lua si note putin mai frumusele. Ma amuza cand cineva ma intreaba ” nu ai restante? ” Nu, chiar nu. Macar in primul semestru sa nu am de a face. Dar, ce pot spune, condoleante celorlalti. Nu prea aveam emotii inainte de examene. Aveam dar nu foarte tare. Daca e sa arunc o privire in trecutul meu glorios, inainte, reactionam destul de urat la examene, teste. Tremurat, voce pitigaiata, stare de voma, gol in stomac. Unele dintre ele au mai ramas dar, in doze foarte mici.

        In schimb, pot spune ca nu suport dramele inainte de examen. Momentele alea de tensiune cand astepti sa intri, te gandesti la materie, ai schitele in cap, incerci sa-ti formulezi posibile raspunsuri astfel incat sa nu zici ca un robotel din curs si sa pari ca ai tocit ce scrie acolo si daca te intrerupe sau te intreaba ceva pe langa, s-o dai in bara. Ei, in momentele de genu’ vine cate una sau unul, dar mai des cate una, care se simte la Hollywood, punand in scena o adevarata drama. Ca ea/el nu a invatat, ca nu mai stie nimic, mai curge si o lacrima, o stare de lesin venita din senin… Oh, mirobolant !

        Accept faptul ca fiecare om reactioneaza la stres diferit dar nu-mi plac oamenii falsi, oamenii care vor sa iasa in evidenta. Macar de-ar iesi cu ceva bun, constructiv. Cum se face ca inainte de examen mai ai un pic si-ti dai duhul si cand intri la examen nu te mai poate opri nimeni din vorbit si explicat si te porti de parca vorbesti c-o prietena? Da, oameni si oameni.

       Si ca sa nu uit, cand ma intreaba lumea la ce facultate sunt si le raspund ” Oh, vai, Drept ! E foarte greu acolo. Ai mult de invatat. ” Uau, iti multumesc. Mi-ai luminat viata. STIU CU CE SE MANANCA DREPTUL SI DESPRE CE E VORBA. Cand te inscrii la o facultate, o faci pentru ca vrei, iti place, stii despre ce e vorba, esti constient de toate si de tot. Of.

      Competivitate? Exista peste tot. Inca din scoala primara. Din cauza orgoliului, premiilor oferite si sentimentului de mandrie. Mereu am fost o fire competitiva. Mi-a placut intotdeauna sa fiu printre primii, sa dau tot ce am mai bun pentru a ajunge la rezultatul dorit. Imi amintesc si acum in clasa a7a cum am plans o zi intreaga doar pentru ca o alta colega a avut media mai mare ca mine si nu am mai fost prima pe clasa. Amuzant moment acum. M-am chinuit 4 ani in liceu sa termin cu 10, am facut-o in clasa a12a . Nici nu va imaginati cat de bucuroasa eram. Dar mama, nici nu-si mai incapea in piele.. 

     Imi plac oamenii competitivi. Arata ca lupta pentru ceea ce-si doresc, ca nu se complac in mediocritate si vor sa se afirme. Evident, vorbim aici de o competivitate corecta. Sa lamurim acest aspect. Daca o persoana doreste sa fie printre primele, sa ia note mari la examene s-o faca, n-am nimic impotriva. Dar ma intriga si ma dezgusta cand acea persoana doreste sa ajunga undeva sus dorind raul altora. Prin ” raul altora” a se intelege note proaste pentru ceilalti. De ce? De ce nu poti sa-ti vezi de parcursul tau fara sa ai ganduri negative asupra altora? Adica exista o karma, totusi..  

    Sunt multe, poate prea multe de zis si deja m-am intins destul de mult cu subiectul asta. Nu va asteptati la caini cu covrigi in coada la facultate. Sau poate aveti noroc. Okay, exagerez. Sunt si oameni foarte frumosi la facultate. Pe interior, dom’le ! Persoane cu care poti sta la discutii ore-n sir, oameni care te ajute indiferent de ora chiar daca poate prin ajutorul oferit tie obtii 0,50 de puncte in plus fata de el. Persoane de care te poti indragosti ori pe care va trebui sa le suporti mult, mult timp de acum pentru ca asa ti-a fost sortit.

     Bucurati-va de liceu cat mai este. Serios. Stiu suna cam babesc dar asa e. Saptamana trecuta am dat de niste poze de la absolvire plus  si va imaginati ce a iesit. Oh, m-am si emotionat un pic doar auzind inceputul melodiei. Bucurati-va de anii pe care ii aveti, fiecare an are farmecul lui. Sa nu aveti regrete dupa. Oh, se vede ca schimb prefixul. MA BABEEEEEEEEEEEESC. 

     Cei care veti pleca la facultate in alt oras, stiu va fi greu. Si mie mi-a fost. Recunosc, in primele zile eram trista, am si plans si mereu sunt indispusa cand plec de acasa. Nicaieri nu e ca acasa. Ca-n patul tau, camera ta, langa ai tai. In linistea ce-ti mangaie sufletul. Inca ma mira persoanele alea care abia astept sa ajunga la camin, sa iasa in oras, sa se imbete ca ultimii oameni. Trebuie sa mergi cativa km de casa ca sa fii rebel? Ce pot spune, se vede ca te tin parintii din scurt si e doar o frustrare ce iese la suprafata. Dar, luati asta si ca un avantaj. Incercati sa va acomodati fara parinti, nu va mai este atat de greu sa plecati de acasa, pe viitor, in cazul in care veti locui in alt oras, va fi mult mai bine. Normal ca mi-as dori ca sa pot locui in orasul in care invat. Sunt multe avantaje. NUMEROASE.

    Seara faina ! Revin.

el