” Am sufletul in genunchi. 

                        Incerc pe cat de mult sa nu dramatizez. Ma simt ca intr-o camasa de forta din care nu pot sa ies nici cu tot ajutorul din lume, dar in care ma simt bine, in siguranta. Sunt inchisa in lumea mea, si uneori, as vrea sa ies, dar mi-e teama. M-am obisnuit sa fiu inconjurata de diversi demoni care-mi mananca sufletul nelinistit. Ii atrag si le zambesc, fiind o casa pentru ei. S-au obisnuit cu mine. Sunt parte din mine. 

                        Tremur. Tremur si ma gandesc la ei. La zambetul lor. La imbratisarea lor calda. La sfaturile lor. La ” dadaceala lor” . De cum incerc mereu sa par tare in fata lor, sa nu plang cand ii vad plecand… sa fiu mereu mai tare de fire ca ei. Obrajii mi-s umezi dar nu mai conteaza. Ele ies, fara sa vreau, fara sa-mi dau seama. E o stare naturala. As vrea sa fie acum langa mine sa ma imbratiseze si sa plang, cum am mai facut-o de atatea ori. Stiu, plansul nu rezolva multe, dar uneori tot ce imi doresc e sa-mi descarc sufletul. Sa iau aceste pietre parca prea grele de pe el.. dar ele nu dispar, se inmultesc pe zi ce trece iar eu, simt nevoia, uneori, sa renunt. 

                  Probabil copila din mine a crezut ca nu poate sta ascunsa si a iesit, din nou, la suprafata. Cu temerile si pesimismul ei caracteristic. Simt ca m-am intors din nou la 15 ani, la perioada aia in care ma simteam slaba de fire si tot ce voiam e sa ajung acasa. Nicaieri si poate ca, niciodata n-o sa ma simt in alta parte mai in siguranta. Datorita lor. Le simt lipsa. Nu pot fi eu fara ei. Nici nu vreau sa ma gandesc in viitorul indepartat….

                 Nu am somn. Imi bubuie capul. As scrie zile intregi despre cum ma simt dar nu stiu cu ce as putea incepe. Am atatea sentimente negative in mine incat toate partile din mine s-au separat si nici nu mai stiu cine sunt. Stiu doar c-am nevoie de ei, langa mine. Si uneori, ajung sa-mi blestem zilele, ajung sa urasc rutina asta si situatia in care ne aflam. 

                Am ramas fara cuvinte. Ca-ntotdeauna cand vorbesc despre ei. Va iubesc si-mi lipsiti atat de mult.. Tare as vrea sa fiti aici, mereu…  „