Doream să stau de vorbă cu EA. Îmi părea puţin diferită. Încă nu aflasem din ce cauză dar ce aveam de făcut într-o după-amiază aşa frumoasă de sâmbătă ? 

                  O văd venind spre mine, cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem până acum. De fapt, nici nu prea o văd zâmbind des. Îmi spune des că zâmbetul nu ar fi o calitate ce-i aparţine. Îi răspund mereu că e o bleagă şi jumătate. Zâmbetul e mereu cel mai potrivit accesoriu pentru o fată, femeie. Am sunat ca în revistele ce conţin minciuni ca femeile să se simtă apreciate şi iubite. 

               Încă un lucru mă uimeşte. Se uită în ecranul telefonul, aranjându-şi veşnica şuviţă de păr ce-i cade peste ochii de culoarea cafelei. Mereu mi-au plăcut ochii ei. Misterioşi, trişti, plini de ură dar, în acelaşi timp atât de frumoşi. E îmbrăcată cu un tricou negru, cum o ştiu mereu cu nu ştiu ce formaţie sau craniu, pantaloni scurţi şi ciorapi. N-o scoţi din ale ei. Tocuri? Nici vorbă. Bătrânii ei teneşi.

              Mă salută timid şi pare plictisită ori nerăbdătoare. Nu-mi prea pot da seama. Se uită în gol. Îi văd ochii sclipind de parcă ar aştepta pe cineva sau ceva. Îşi întoarce privirea spre mine şi oftează. Realizez cât de mult urăşte cafenelele şi aglomeraţia. Oamenii. Dar o face pentru mine. Căci e nevoie să vorbim. Simt asta. Îmi zâmbeşte şi aşteaptă cuminte jucându-se cu inelele s-o interoghez.

           Îi zâmbesc şi eu. Câteva suviţe roşcate îi joacă din nou feste şi i se aşează peste făţuca aia drăguţă.

         

            „- Şi… cine e ? 

           – Cine să fie ce? îmi răspunse roşindu-se în obraji, contopindu-se cu păru-i roşcat.

           – Cum cine ? Tipul după care visezi. Îţi sclipesc ochii mai ceva ca la 15 ani. De parcă nu te-aş cunoaşte. 

          – Chiar vrei să vorbim despre asta? Nu cred că sunt pregătită.. 

          – Pregătită ? Poate de asta trebuie să şi vorbim, să lămurim ce şi cum..

         – Poate nici nu e nevoie de vreo lămurire..  îmi zise, urmând un oftat. Îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii conturaţi cu atât de mult negru. 

         – Ţi-e teamă că vorbind ai descoperi că de fapt te minţi singură şi cât de mult ai dori să vorbeşti despre, să scrii despre, să visezi despre ? 

        – Încetează să mă cunoşti aşa bine. Poate e mai bine ca totul să rămână învăluit în mister… fix cum e el. 

       – Nu mai abera. Spune-mi tot. Tu vrei să vorbeşti. Doar că nu ai avut curaj până acum. 

       – Nu ştiu ce să zic. Poate ăsta e şi farmecul. Să nu vorbesc despre. Până acum tot am vorbit. Şi, poate, nu am făcut bine. Am descris fiecare părticică din mine care e fascinată de un anumit EL, nu m-am lăsat purtată de val, înţelegi ? Am fost mult prea raţională şi, în acelaşi timp, prea bleagă . Prea EU. 

       Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred ce-mi spune. Ştiam că-i place să filosofeze dar, voiam să aflu ce se ascunde în spatele acestei alegeri de a nu vorbi. 

        – Îmi place să-i vorbesc. Vrute şi nevrute. Multe chestii neinteresante. Pe care nu ai vrea să le auzi. Să-i trimit fel de fel de poze la care râd ca un copil de 5 ani şi mă bucur când el îmi ţine hatârul. Să filosofăm şi să mă enerveze. Bine, ultima parte nu prea. Dar are un farmec aparte de a enerva omul. Îţi vine să-i dai o palmă cu zâmbetul pe buze. Nu că ar fi atât de drăgălaş ci că n-ar fi el fără . Ador când se joacă cu mintea mea. Mă fascinează din punct de vedere intelectual. A trecut ceva vreme de când cineva a făcut asta…

       Începuse să se destăinuie. Evident nu mă privea. Pentru că nu avea curaj. Niciodată nu a avut curaj să mă privească în ochi când se destăinuia. Mereu privea în gol, pierdută şi povestind până la capăt de parcă era ultimul lucru pe care trebuia să-l facă în lumea asta. Sclipirea din ochi, determinarea şi pe alocuri, încruntările mă făceau să o admir pentru felul ei de a povesti. 

      – Să ştii că eu îl caut de cele mai multe ori. Nu ştiu dacă asta mă deranjează. Mă deranja, dar îmi răspunde şi nu mai contează. De la un timp, mă caută el primul. Nu e cine ştie ce realizare. De fapt, nici nu mai vreau să vorbesc despre asta. Nu e mare chestie. E doar în capul meu… Şi tu cum o mai duci ? 

       Mă uitam la ea cum se întristase deodată şi cum privea în jos. Ochii ei mari nu mai priveau nici măcar în gol. Voiam să o scot din starea asta dar, probabil mai bine o las să ofteze, să-şi revină şi să reînceapă să povestească.

     – Nu aştepta în zadar. Nu mai vorbesc despre. Zi-mi despre tine, despre examene, ce o să faci vara asta. Te angajezi ? Ştiam că vrei.  Ai tăi sunt bine? 

     În momentul ăla mă privea fix aşteptând să-i răspund. Mă pierdusem. Ochii ei mari se umpluseră cu ură şi nu mi-era adresată mie. Se ura pe ea pentru momentul de slăbiciune de mai devreme. O vedeam cum dorea să vorbească şi cum se ambiţiona, prosteşte să nu o facă. 

    – Eu… sunt bine. Mai am vreo 2 examene şi da, vreau să mă angaj…

    – Ştii ce ? Uneori îmi vine să-l trântesc de un perete şi să nu poată riposta. Să-l sărut şi să-l privesc cu ură. Apoi cu compasiune. N-aş urla la el. Să-mi zâmbească cu aceeaşi aroganţă şi să mă intimidez. Dar l-aş privi îndelung încât să înţeleagă multe. Sau poate nu e nimic de înţeles. Totul e în capul meu. Înţelegi ? Pur şi simplu e învăluit în mister. Nu pot trece de anumite bariere. Nu pot.

    – Poate ar trebui să ai încredere în tine, totuşi..

   – Nu mai vorbi ca el. De fapt, vezi, vezi ? 

   – Ce?

  – Nimic, paranoia. De ce m-ai adus să vorbim despre asta ? Ca să mă enervez ? 

   – Eu doar..

   – Te bagi mereu. Încerci mereu să fac cum vrei tu. Nu vreau. Acceptă aşa sunt eu ACUM. Nu mai am răbdare..

   – Când ai avut vreodată ? 

   – Exact… şi-mi zâmbise zeflemitor. 

   O priveam şi se metamorfozase. Era parcă de neatins, imună la tot şi toate.

   – Mi-e teamă, atâta tot. Am mers prea departe şi în punctul ăsta clachez. Aş vrea să se îndrăgostească atât de tare şi apoi să-l rănesc. Să-i râd în faţă şi să plec. Să-l las în întuneric cu toţi monştrii, să-l cuprindă, să-i aducă disperarea. 

    Nu voiam să o întrerup. Sentimentele de ură de care nu scăpase la momentele potrivite se iveau pe umerii ei, răzându-mi şi arătându-mi că nu pot face nimic. 

    – Eşti sigură ? 

    – Nu. De ce ar fi el vinovat pentru cum sunt eu ? Că îmi este teamă de mine însămi ? Că nu vreau să ies la iveală ? Că mă mint ? 

  – Eu cred că ţi-e teamă doar să nu fi tu aia rănită. Dar dacă porneşti mereu cu ideea asta n-o să ajungi nicăieri.

  – Uite unde era Sherlock şi eu nu ştiam. 

   Mă aplaudă ironic. 

  – Poate ar trebui să te laşi purtată de val. Şi să vezi ce va fi. Vara-i lungă . Şi faza cu peretele. Sună interesant. 

 – Mai taci. Nu mă încuraja la aşa ceva. Sunt prea delăsătoare. 

 – Un impuls ? 

– Ei, pe naiba. 

– Parcă te văd cum îl iei de după gât şi el te strânge de spate şi nu-ţi mai dă drumu cu orele. 

– Realizezi că suntem la o cafenea ? 

 Zâmbeşte. Îşi acoperă faţa iar degetele-i lungi îi acoperă ochii ăia frumoşi care, acum, nu mai sunt cuprinşi de ură. 

  – Nu ştiu ce voi face. Nici dacă voi face ceva. Uneori simt că sunt atât de aproape şi totuşi, atât de departe. Alteori, realizez că de fapt nu e nimic şi că doar firea mea visătoare e de vină . Vorbesc prea mult, dar măcar nu şi prost. Hai să mergem de aici. Am îmbătrânit cu 5 ani .. „

              Nici nu ştiu dacă dialogul ăsta a ajutat la ceva. Simt că am scris doar baliverne pe care nu aş vrea să le citească. Nu acum. Ar crede că sunt îndrăgostită. Ceea ce nu sunt. Doar îmi dă ocazia să mă simt bine uneori, să mă desprind de multe. Să mă deconectez. 

            Mi-era dor să vorbesc…. cu mine. Să-mi înşir ideile şi să mă amuz pentru cât de ciudate mi se par. Îmi simt pleoapele grele şi nu am chef să public aşa ceva…. dar ceva din mine, mă tot sâcâie şi mă îndeamnă s-o fac. 

          M-am plictisit…