Archive for Iulie, 2015


Cincizeci şi patru minus una

                       „Cuvinte. Am folosit zeci, sute, mii. 

                        Ne-au unit, ne-au îndepărtat şi ne-au readus la un mal parcă prea nesigur. Cel puţin pentru mine. Ne-a plăcut să le folosim şi, pe moment, nu ne-am gândit unde va duce totul. Sau dacă există un tot.

                        Nu cred că a existat vreodată. Nici nu ne-am străduit să existe. Ori poate eu am visat la el. Am sacrificat un harem de iluzii pe un tot imposibil ori măcar pe o parte din el. 

                        Mi-a plăcut să te îmbrac în cuvinte. Să te învălui în ele. Să spun prin ele ce am de zis despre tine. Nu am folosit altceva. Sau când am încercat să mă îndepărtez de cuvinte, am văzut că e prea riscant şi imposibil, deocamdată şi m-am întors la cuvinte. Întotdeauna m-au primit cu braţele deschise şi m-au ajutat să te creionez iar şi iar. Iar tu rămâneai uimit de fiecare dată, dar poate nu a fost de ajuns.. 

                       Nu am scris niciodată despre fizicul tău. Nu am vrut să par superficială. Să scriu pagini întregi despre ochii tăi, ori despre buzele coapte precum căpşunile de mai sau despre gropiţele din obraji. Mi-ar fi fost greu să vorbesc despre ceva ce nu am văzut, nu am atins, nu am simţit. Mi s-ar fi părut banal, plictisitor. Sunt sigură că ţi s-au mai făcut complimente de acest fel. Voiam altceva.

                      Nu pot spune că fizicul tău nu contează în ecuaţie. Nu am simţit nevoia să scriu despre el pentru că m-a atras mult mai mult mintea ta şi felul tău controversat de a fi. Cine m-ar crede? Ar putea spune cineva că mint şi că încerc să par altceva decât ceea ce sunt.  Nu am pierdut nopţi să-ţi privesc pozele, să-ţi analizez privirea. E una rece, misterioasă şi oricât de mult m-ar fi atras s-o descifrez preferam să recitesc şi să memorez ce ai spus. N-am mai fost îndrăgostită de mintea cuiva aşa, niciodată. Să neg aspectul, să neg orice pentru minte. Să mă fascineze într-un mod de să mă determine să-mi părăsesc locul de confort pentru a o descoperi în amănunt deşi, m-ai avertizat că mi-aş putea pierde propria minte.

                   Ai fost asemeni un pescar ce visează la peştele cel mare, la captura magnifică dar, până atunci se amăgeşte cu peştişori mai mici pe care-i ademeneşte cu momeli bine pregătite şi poate, poate va reuşi. M-ai ademenit cu frumoase cuvinte ori cu momeli atrăgătoare şi asemeni unui peşte naiv şi nătâng am căzut în plasă. Mă păstrai zeci de minute, poate câteva ore apoi mă aruncai înapoi spre apele învolburate. 

                 Întotdeauna mă întorceam. Ştiam că nu e tocmai bine ori că nu o să reuşesc să fiu acea captură şi, totuşi, în naivitatea mea o făceam. Mă loveam deseori de malurile reci dar, voiam să fiu lângă tine, să te poţi baza pe mine. Nu voiam reciprocitate. Voiam să te văd zâmbind chiar dacă nu eu eram motivul.. Uneori, vedeam câţiva peşti şi mă descurajam. Mă retrăgeam şi-mi aruncai o nouă momeală, zâmbind. Ne-am jucat aşa mult timp. Mă simţeam incomod din cauza celorlalţi peşti şi, chiar de uneori nu-i vedeam fizic ştiam că există. Dar, mă bucuram de ” prezenţa ” ta. Mai mult sau mai puţin. 

                 Îţi prezentam rândurile scrise cu atâta dăruire. Le priveai şi zâmbeai. Pe moment, eram fericită, mulţumită. Dar trecând timpul, apa s-a mărit şi ştiam că vor veni şi mai mulţi, poate captura cea mare iar eu, voi fi cea doar care a scris câteva rânduri. Nu am ştiut niciodată, de fapt, ce am fost în ochii tăi. Un peşte mic într-o baltă plină de peşti mari şi frumoşi. Mi-am ştiu întotdeauna locul şi rolul secundar şi totuşi.. 

              Mulţi au ghinionul să iubească doar trupeşte. Ori să nu înţeleagă şi să ştie ce înseamnă să apreciezi cu adevărat o persoană. Să o poată descrie în orice moment în 5 pagini, să îşi dea seama imediat că ceva e în neregulă. Nu sunt lucruri măreţe şi totuşi .. 

             Eu am ales să mă apropii de tine doar prin cuvinte. Sau, de fapt, conjunctura a determinat asta. M-am obişnuit. Aş mai putea să scriu mult şi bine.. să fiu atrasă de aceleaşi momeli care de la zi de la zi par totuşi diferite şi să vin cum am mai venit la mal dar, nu ai mai fi la fel de surprins şi binedispus şi ai fi dezamăgit că a venit iar şi iar doar un peşte mic iar captura cea mare întârzie să apară. 

            Momente tensionate şi momente în care-mi dădeai prilejul să mă duc imediat să scriu. Să exprim tot ce simt în momentul ăla.. de multe ori am refuzat să o fac. Şi acum mi-a venit greu. Şi totuşi, am simţit că e nevoie.

           53 au trecut. Nu ştiu câte vor mai trece sau dacă voi mai ţine cont de ele. Ne-am sfârşit? M-am sfârşit? Cuvintele mele nu mai au puterea din alte vremuri ? 

          Rolul meu poate a fost doar să descopăr una dintre cele mai frumoase şi controversate minţi. Să am ce analiza, cu ce să-mi umplu timpul. Să ştiu ce să vreau de acum încolo. Să am un target. Probabil, totul a fost în mintea mea şi încă nu m-am trezit.. 

         Liniştea va curge în mine? Trebuie să zbori ? Sau n-am observat când ai făcut-o şi acum eşti doar o hologramă a ceea ce a fost? De fapt.. ce a fost?  53. Harem de iluzii. „

„Sa ma tii in vant nu-i greu
N-ai stiut sa tragi de sfori,
Am cazut de mii de ori”

plictisitor. Probabil ţi s-au făcut de multe ori complimente de acest

Anunțuri

Negare …

„O minune nu ţine mai mult de trei zile. La ce mă aşteptam ?

Probabil, uneori încă am gândirea aia de 15 ani cu ajutorul căreia cred în finaluri fericite. Că va fi bine. Cineva trebuie să se trezească la realitate.

Ce simt pentru tine? Ori faţă de tine? În fiecare zi, altceva. Unii ar spune că lucrul ăsta e de bine, că descoperi ceva nou. Nu tot ce e nou e şi bun. Rezistent. De calitate.

Suntem atât de diferiţi şi, totuşi extrem de asemănători. Uneori mă simt de parcă aş vorbi cu mine. Poate am ajuns la „ blestemele” altora de a vedea cum e să mă suport  zi de zi.

E un chin să te suport? Câteodată.  Alteori, un bine atât de mult aşteptat. Ori, cum te-am mai numit, un rău necesar.

 Îmi place să te analizez, deşi ar trebui să fac asta în mod obiectiv. Să nu mă apropii prea mult pentru a nu deveni.. parte din tine. Ori ca tine. De fapt, sunt. Căci, am spus, uneori suntem atât de asemănători. Îmi neg propria existenţă ? Te-am numit  în glumă „pacientul meu”. Nu trebuia să te tratez de vreo ceva ci trebuia să mă tratez eu de tine. Ori mă minţeam că încerc.

Nu sunt îndrăgostită de tine. Te doresc. În multe moduri pe care, prefer să nu le dezvălui. Poate nici tu nu le vei afla.

Nu faci prea multe pentru a ţine omul lângă tine. Niciodată nu am fost atrasă de tipii răi ori indiferenţi. Dar, cum ţi-am spus şi când ne-am cunoscut, ai ceva pe care nu-l pot desluşi. Eşti înconjurat de mister. Eşti făcut din mister. TU.. dragul meu, eşti un mister. Fiind un rău necesar, provoci dependenţă. Un viciu? Instigi lumea să te cunoască deşi, în aparenţe,  refuzi asta.

Vrei ca lumea să te descopere, să aibă răbdare să te cunoască. Să te joci cu ea şi când par a fi mai aproape să negi totul. Să pari un altul.

Am mai spus, eşti un bun jucător. Poate prea experimentat. De aia îţi doreşti să devii un antrenor. Te-ai săturat să joci după alţii. Vrei propriul tău joc, propriile reguli. Oh.. păpuşare.

Te joci cu timpul şi răbdarea oamenilor. Sunt mici jucării care-ţi aduc mult mai multă satisfacţie decât orice pe lumea asta. Te simţi întreg făcând asta.

Şi, totuşi .. eu conştientizez ceea ce eşti , ceea ce faci. De ce încă sunt aici ? Scriind despre tine? Analizându-te în continuare ? Dorindu-mi mai mult.. ?

Am discutat de multe ori pe tema asta. Am ajuns la concluzia că tot ce se întâmplă nu e o pierdere de timp. Şi care e rezultatul ? Are unul ? De cine depinde ?

De multe ori, am crezut că de tine. De ce? Pentru că te-am văzut … inuman. Nedemn de toată umanitatea mea, de tot ce e bun în mine. Că oricât aş fi încercat, era în zadar.

Dar nu m-am dat aşa uşor bătută. Limita-i cerul! Cât de poetic a sunat. Oribil !

Am văzut destule părţi din tine încât să alcătuiesc un întreg şi să nu ştiu cum să-l definesc. Încă-l analizez.

Inuman şi totuşi încerci să dai semne de umanitate. Ori poate sunt doar aparenţe. Sunt sigură că ai făcut-o doar pentru a mă atrage tot mai mult în jocul ăsta. Am căzut asemenea unei muşte aiurite în plasa unui păianjen prea flămând şi experimentat.

Îţi place să primeşti atenţie. Negi, dar îţi place. Ne asemănăm. Şi mie-mi place. Şi poate, am crezut, că oferindu-ţi ceea ce-ţi place, voi câştiga. Că vei fi tu „musca”.

Mi-ai dat de multe ori senzaţia asta, dar a fost doar o aparenţă. Ai vrut să vezi până unde merg, ce-mi poate mintea.

Mintea.. cred că e lucrul cel mai de preţ pe care-l ador la tine. Ai o minte strălucită. Ştiu, îţi va creşte o altă inimă mică citind asta. Nu te complimentez pentru a te linguşi. Urăsc asta. O fac pentru că eşti printre singurii care ştie să o şi folosească. Poate prea bine. Prea ca la carte. De parcă tu ai fi primul care face asta şi, poate chiar ultimul luând experienţa celor de înaintea ta.

O vreau. O vreau cucerită. Aproape toată. Vreau să mă pot juca cu ea. Să fie doar a mea. Să o pot modela cum vreau. Să nu-mi fie teamă de vreo parte nevăzută, întunecată.

Mintea ta are nevoie de mintea mea. Sunt strălucite împreună. Construiesc jocuri la care nu te-ai fi aşteptat. Nu se eclipsează una pe cealaltă. Dimpotrivă, se completează. Se unesc şi produc satisfacţie.

Ne deosebim, din păcate la un singur lucru. Orgoliul. Am renunţat de multe ori la el. Poate de prea multe ori. Şi nu doar la tine. Tu.. oh, tu! O consider cea mai puternică armă pe care o deţii. E atât de preţuită. E pe un piedestal la care ar dura ani să ajungi. Ori o tehnică aparte. Evident, nu-mi voi pierde ani încercând să o dobor ci voi încerca să descopăr tehnica. Probabil că e apropierea ta de umanitate. De real. De căldură.

Ştii ce e amuzant? Că m-ai avertizat că e cea mai puternică armă. Nu am fost luată prin surprindere, ci atenţionată. M-am jucat cu focul. Uneori m-am ars, iar alteori am trecut prin el.

Acum.. mă lupt din nou cu cea mai puternică armă a ta. Şi am părut că mă dau bătută, că renunţ dar… nu vreau. Ceva mă ţine aici. Curiozitatea. Dorinţa. Tu. Nu mi-o spui direct.. dar simt. Paranoia? N-ar fi ceva nou.

Ură ? Nu te urăsc. Ori, nu încă. Nu cred că te-aş urî pe tine ci părţi din tine. Nu te pot urî pe tine întreg. Pentru că, fără să vrei a descoperi, ai şi părţi bune. Pe care le analizez de atât de mult timp şi în ciuda faptului că eşti inuman, ele există. Încătuşate şi suferinde.

Am avut ocazia de atâtea ori să renunţăm la ce este. Ce este? Nu e ceva palpabil, n-a fost şi nici nu se va ştie dacă va fi. De multe ori ai dat semne că mă laşi în urmă şi apoi m-ai tras de mână şi am ajuns aici. Pentru a primi atenţie? Pentru ceea ce sunt eu ?

Deseori am vrut să-mi ştiu rolul. Dar din perspectiva ta. Să mă văd prin ochii tăi. Ăstea-s semne de fată ataşată?

Mi-aş fi dorit de multe ori să schimbăm rolurile, dar au fost doar iluzii. Nu poţi schimba rolurile în mijlocul jocului doar pentru că simţi că nu-l poţi duce la capăt.

Am scris ce e mai sus cu atâta înverşunare şi ură. Nu frustrare. Ură pentru că am ajuns iar aici, într-un punct mort unde eu mă simt .. neputincioasă.

M-am întristat subit şi nu mai am ordine prin gânduri..

Am încercat să fiu tu. Pentru câteva ore, să gândesc ca tine. Despre ce tot vorbesc.. suntem, deseori, cum am spus, asemănători. Şi poate de aia m-am apropiat de tine, să-mi descopăr partea pe care o neg şi o ascund prin tine. Să aflu cum să o distrug. Dar .. am ieşit şifonată cu şi mai multe părţi distruse.

Nu pot spune că mi-e dor de tine. Îmi place compania ta. O vreau. O vreau iar şi iar .. acum şi mâine. Şi cât mai mult.

Obişnuinţa. Păcatul celor slabi. Am fost slabă şi m-am lăsat cuprinsă de acest păcat. De a mă obişnui cu ceva la care mi-e atât de greu să ajung. M-ai numi din nou pesimistă.. şi mi-ai spune, probabil zâmbind, că mai e puţin până la pensie.

Simt lucruri diferite. Trec prin stări diverse. În mod firesc, aş plânge. Dar ţi-am spus de multe ori, nu meriţi anumite lucruri. Nu meriţi umanitatea mea. Şi totuşi, iată-mă aici, vorbind despre tine. Nu plâng. Am păreri de rău că uneori lucrurile o iau la vale mai rapid decât am putea să realizăm.

Cred în momentul ăsta atât de puţin în mine.. Nimic nou…

Negare. Neagă. Neg. Vreau să neg. Voi nega. Trebuie să neg. O să încerc..”

Te sper 
Plecand 
Venind?
 Dar ce-ai vrea s-auzi,
 Ce-ai vrea si eu nu spun?
 Ce-ai vrea sa fim, 
 Ce-ai vrea si eu nu sunt? 
 Poate chiar nu-i vis din care sa nu ne trezim
 Poate nu-I nici vis de care sa fugim

Pod

              „E ora 4 dimineaţa. 

             Oamenii dorm la ora asta. Oamenii normali. Fără griji, fără examene, fără stres. Ori poate au adormit de la atâta oboseală, într-un final. 

             Merg. Ies din casă în lacrimi pentru că nu asta era ceea ce-mi doream. Asta nu sunt eu. Ar trebui să-mi fie frică. Ca şi data trecută. Dar nu plouă. Nu e frig. E atât de cald, plăcut şi bine. E linişte. Cred că e atât de multă linişte încât şi toată furtuna din mine s-a mirat şi s-a liniştit pentru moment. 

            Liniştea m-a calmat, în final. Acum m-aş plimba la nesfârşit. Nu ştiu dacă aş ajunge undeva anume. Poate aş simţi când aş ajunge ” acolo ” . Probabil nu e nimic legat de exterior, ci de interior. 

           Sunt pe un pod. Mişcător. Nesigur. Fix cum sunt eu în momentul ăsta. Nici nu ştiu cum sunt de fapt. Întrebarea e: cum am ajuns aici? Nu-mi plac podurile. Mi-e frică. Sunt nesigure. Nici cele la o înălţime mică. Mi-e frică de înec. O să mă înec în propria-mi tristeţe. Şi poate, aş face-o voluntar la cum risc.

           Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Ce copil sunt ! Ce ludică ! Dar uneori, copilul din mine pierde controlul jocului. De ce? Pentru că sunt alte reguli, alte dimensiuni, complicaţii, urmări.. Nu e joacă de copil. Iar eu trebuie să iau frâiele. Şi ce mă fac acum ? Îmi asum totul. Da ! Doar că nu întotdeauna iese cum vrem, nu ? 

          Cineva mi-a zis „ Urăşte jocul, nu jucătorul. ” Ştiu că era un citat şi despre păcat, cam la fel. El l-a adaptat. Şi lui îi place să se joace. Şi încă cum ! îl asemăn deseori cu un păpuşar. Diferenţa e că nu aduce mereu zâmbete. Uneori, am impresia că are o plăcere, o satisfacţie ciudată de a produce rău. Să inducă starea de rău necesar. 

          E un păpuşar aparte. Nu se joacă cu păpuşi în miniatură. Cuvinte. Ştie să le folosească. Mereu. Nu cred că l-am prins pe picior greşit vreodată. Oare câte cuvinte are? Nu se uzează? Oricât de des le-ar folosi, par întotdeauna altele şi reîmprospătate. Ca şi cum le-ai auzi pentru prima dată. 

        Mi-a plăcut jocul lui. Dar, am uitat un element esenţial. El e păpuşarul. El deţine controlul. El e cel care decide cât durează jocul. Condiţiile. Finalul. Ori lipsa unuia. De ce mă miră rezultatul ? De fapt, nu e un rezultat palpabil.

        Revenind, sunt pe pod. Fix în mijlocul lui. Îmi simt picioarele grele, ca de plumb şi nu ştiu ce să fac. Să mă întorc pe unde am venit, pe drumul nesigur dar palpitant ori să merg înainte, unde am siguranţa şi o lumină ? 

        Cineva normal ar alege drumul sigur, drumul simplu. Şi totuşi, m-aş aventura din nou pe unde am mai fost. Poate nu e bine să merg din nou acolo dar nu-mi place să mă dau bătută, deşi în ultima perioadă am arătat contrariul în alte domenii. Normal ? 

        Anormal din normal şi totuşi cel normal. Nu e greşit să fii anormal. Nu e greşit să fii diferit, să-ţi încerci limitele.Dar, nu-mi place să pierd. Iar lupta asta e pe jumătate pierdută. Nu-mi place să mă supun unor reguli la a căror înfiinţare nu am luat parte. Care sunt doar împotriva mea. Aş putea fi o rebelă şi să nu ţin cont de ele şi să nu-mi pese de riscuri. 

        Ori aş putea oscila. Cum face el. Dar de fiecare dată când m-aş îndrepta spre o parte sau alta, m-aş îndepărta de cealaltă. La început nu ar fi vizibil, pentru că aş încerca să împac şi capra şi varză dar, pe parcurs, diferenţele ar fi vizibile, căci fără să vrei te dedici unei părţi mai mult. Iar eu nu pot face asta. Nu pot fi la rându-mi un păpuşar pentru un suflet nevinovat, doar pentru că eu am fost într-un joc haotic. 

        Dar, am spus că nu-mi plac podurile. Şi nu vreau să mă plimb. L-aş uza şi poate aş căra greutăţile alegerii mele şi ar ceda sub mine. 

        Cred că cel mai mare duşman al unui joc şi nu numai, este timpul. Important e cât durează jocul. Uneori, poate dura aşa mult încât jocul se transformă. Ori devine ceva înfloritor sau durata prea îndelungată îl face anost şi totul se rupe.

        Cât timp te poţi juca? Câtă răbdare ai să-mi cunoşti orice colţ al minţii ? Sau poate nu orice colţ. Mereu e bine să dai de necunoscut. Şi dacă ai vedea părţi din mine mai puţin plăcute? Ai continua jocul? 

         Încă-s pe pod. Se crapă de ziuă. Mi-a sărit şi somnul. Nu pot rămâne aici o zi întreagă. 

         Trebuie să aleg. Trag aer în piept şi pornesc.. „

„fără să te vinzi, fără să te pierzi ..”