„E ora 4 dimineaţa. 

             Oamenii dorm la ora asta. Oamenii normali. Fără griji, fără examene, fără stres. Ori poate au adormit de la atâta oboseală, într-un final. 

             Merg. Ies din casă în lacrimi pentru că nu asta era ceea ce-mi doream. Asta nu sunt eu. Ar trebui să-mi fie frică. Ca şi data trecută. Dar nu plouă. Nu e frig. E atât de cald, plăcut şi bine. E linişte. Cred că e atât de multă linişte încât şi toată furtuna din mine s-a mirat şi s-a liniştit pentru moment. 

            Liniştea m-a calmat, în final. Acum m-aş plimba la nesfârşit. Nu ştiu dacă aş ajunge undeva anume. Poate aş simţi când aş ajunge ” acolo ” . Probabil nu e nimic legat de exterior, ci de interior. 

           Sunt pe un pod. Mişcător. Nesigur. Fix cum sunt eu în momentul ăsta. Nici nu ştiu cum sunt de fapt. Întrebarea e: cum am ajuns aici? Nu-mi plac podurile. Mi-e frică. Sunt nesigure. Nici cele la o înălţime mică. Mi-e frică de înec. O să mă înec în propria-mi tristeţe. Şi poate, aş face-o voluntar la cum risc.

           Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Ce copil sunt ! Ce ludică ! Dar uneori, copilul din mine pierde controlul jocului. De ce? Pentru că sunt alte reguli, alte dimensiuni, complicaţii, urmări.. Nu e joacă de copil. Iar eu trebuie să iau frâiele. Şi ce mă fac acum ? Îmi asum totul. Da ! Doar că nu întotdeauna iese cum vrem, nu ? 

          Cineva mi-a zis „ Urăşte jocul, nu jucătorul. ” Ştiu că era un citat şi despre păcat, cam la fel. El l-a adaptat. Şi lui îi place să se joace. Şi încă cum ! îl asemăn deseori cu un păpuşar. Diferenţa e că nu aduce mereu zâmbete. Uneori, am impresia că are o plăcere, o satisfacţie ciudată de a produce rău. Să inducă starea de rău necesar. 

          E un păpuşar aparte. Nu se joacă cu păpuşi în miniatură. Cuvinte. Ştie să le folosească. Mereu. Nu cred că l-am prins pe picior greşit vreodată. Oare câte cuvinte are? Nu se uzează? Oricât de des le-ar folosi, par întotdeauna altele şi reîmprospătate. Ca şi cum le-ai auzi pentru prima dată. 

        Mi-a plăcut jocul lui. Dar, am uitat un element esenţial. El e păpuşarul. El deţine controlul. El e cel care decide cât durează jocul. Condiţiile. Finalul. Ori lipsa unuia. De ce mă miră rezultatul ? De fapt, nu e un rezultat palpabil.

        Revenind, sunt pe pod. Fix în mijlocul lui. Îmi simt picioarele grele, ca de plumb şi nu ştiu ce să fac. Să mă întorc pe unde am venit, pe drumul nesigur dar palpitant ori să merg înainte, unde am siguranţa şi o lumină ? 

        Cineva normal ar alege drumul sigur, drumul simplu. Şi totuşi, m-aş aventura din nou pe unde am mai fost. Poate nu e bine să merg din nou acolo dar nu-mi place să mă dau bătută, deşi în ultima perioadă am arătat contrariul în alte domenii. Normal ? 

        Anormal din normal şi totuşi cel normal. Nu e greşit să fii anormal. Nu e greşit să fii diferit, să-ţi încerci limitele.Dar, nu-mi place să pierd. Iar lupta asta e pe jumătate pierdută. Nu-mi place să mă supun unor reguli la a căror înfiinţare nu am luat parte. Care sunt doar împotriva mea. Aş putea fi o rebelă şi să nu ţin cont de ele şi să nu-mi pese de riscuri. 

        Ori aş putea oscila. Cum face el. Dar de fiecare dată când m-aş îndrepta spre o parte sau alta, m-aş îndepărta de cealaltă. La început nu ar fi vizibil, pentru că aş încerca să împac şi capra şi varză dar, pe parcurs, diferenţele ar fi vizibile, căci fără să vrei te dedici unei părţi mai mult. Iar eu nu pot face asta. Nu pot fi la rându-mi un păpuşar pentru un suflet nevinovat, doar pentru că eu am fost într-un joc haotic. 

        Dar, am spus că nu-mi plac podurile. Şi nu vreau să mă plimb. L-aş uza şi poate aş căra greutăţile alegerii mele şi ar ceda sub mine. 

        Cred că cel mai mare duşman al unui joc şi nu numai, este timpul. Important e cât durează jocul. Uneori, poate dura aşa mult încât jocul se transformă. Ori devine ceva înfloritor sau durata prea îndelungată îl face anost şi totul se rupe.

        Cât timp te poţi juca? Câtă răbdare ai să-mi cunoşti orice colţ al minţii ? Sau poate nu orice colţ. Mereu e bine să dai de necunoscut. Şi dacă ai vedea părţi din mine mai puţin plăcute? Ai continua jocul? 

         Încă-s pe pod. Se crapă de ziuă. Mi-a sărit şi somnul. Nu pot rămâne aici o zi întreagă. 

         Trebuie să aleg. Trag aer în piept şi pornesc.. „

„fără să te vinzi, fără să te pierzi ..”