„O minune nu ţine mai mult de trei zile. La ce mă aşteptam ?

Probabil, uneori încă am gândirea aia de 15 ani cu ajutorul căreia cred în finaluri fericite. Că va fi bine. Cineva trebuie să se trezească la realitate.

Ce simt pentru tine? Ori faţă de tine? În fiecare zi, altceva. Unii ar spune că lucrul ăsta e de bine, că descoperi ceva nou. Nu tot ce e nou e şi bun. Rezistent. De calitate.

Suntem atât de diferiţi şi, totuşi extrem de asemănători. Uneori mă simt de parcă aş vorbi cu mine. Poate am ajuns la „ blestemele” altora de a vedea cum e să mă suport  zi de zi.

E un chin să te suport? Câteodată.  Alteori, un bine atât de mult aşteptat. Ori, cum te-am mai numit, un rău necesar.

 Îmi place să te analizez, deşi ar trebui să fac asta în mod obiectiv. Să nu mă apropii prea mult pentru a nu deveni.. parte din tine. Ori ca tine. De fapt, sunt. Căci, am spus, uneori suntem atât de asemănători. Îmi neg propria existenţă ? Te-am numit  în glumă „pacientul meu”. Nu trebuia să te tratez de vreo ceva ci trebuia să mă tratez eu de tine. Ori mă minţeam că încerc.

Nu sunt îndrăgostită de tine. Te doresc. În multe moduri pe care, prefer să nu le dezvălui. Poate nici tu nu le vei afla.

Nu faci prea multe pentru a ţine omul lângă tine. Niciodată nu am fost atrasă de tipii răi ori indiferenţi. Dar, cum ţi-am spus şi când ne-am cunoscut, ai ceva pe care nu-l pot desluşi. Eşti înconjurat de mister. Eşti făcut din mister. TU.. dragul meu, eşti un mister. Fiind un rău necesar, provoci dependenţă. Un viciu? Instigi lumea să te cunoască deşi, în aparenţe,  refuzi asta.

Vrei ca lumea să te descopere, să aibă răbdare să te cunoască. Să te joci cu ea şi când par a fi mai aproape să negi totul. Să pari un altul.

Am mai spus, eşti un bun jucător. Poate prea experimentat. De aia îţi doreşti să devii un antrenor. Te-ai săturat să joci după alţii. Vrei propriul tău joc, propriile reguli. Oh.. păpuşare.

Te joci cu timpul şi răbdarea oamenilor. Sunt mici jucării care-ţi aduc mult mai multă satisfacţie decât orice pe lumea asta. Te simţi întreg făcând asta.

Şi, totuşi .. eu conştientizez ceea ce eşti , ceea ce faci. De ce încă sunt aici ? Scriind despre tine? Analizându-te în continuare ? Dorindu-mi mai mult.. ?

Am discutat de multe ori pe tema asta. Am ajuns la concluzia că tot ce se întâmplă nu e o pierdere de timp. Şi care e rezultatul ? Are unul ? De cine depinde ?

De multe ori, am crezut că de tine. De ce? Pentru că te-am văzut … inuman. Nedemn de toată umanitatea mea, de tot ce e bun în mine. Că oricât aş fi încercat, era în zadar.

Dar nu m-am dat aşa uşor bătută. Limita-i cerul! Cât de poetic a sunat. Oribil !

Am văzut destule părţi din tine încât să alcătuiesc un întreg şi să nu ştiu cum să-l definesc. Încă-l analizez.

Inuman şi totuşi încerci să dai semne de umanitate. Ori poate sunt doar aparenţe. Sunt sigură că ai făcut-o doar pentru a mă atrage tot mai mult în jocul ăsta. Am căzut asemenea unei muşte aiurite în plasa unui păianjen prea flămând şi experimentat.

Îţi place să primeşti atenţie. Negi, dar îţi place. Ne asemănăm. Şi mie-mi place. Şi poate, am crezut, că oferindu-ţi ceea ce-ţi place, voi câştiga. Că vei fi tu „musca”.

Mi-ai dat de multe ori senzaţia asta, dar a fost doar o aparenţă. Ai vrut să vezi până unde merg, ce-mi poate mintea.

Mintea.. cred că e lucrul cel mai de preţ pe care-l ador la tine. Ai o minte strălucită. Ştiu, îţi va creşte o altă inimă mică citind asta. Nu te complimentez pentru a te linguşi. Urăsc asta. O fac pentru că eşti printre singurii care ştie să o şi folosească. Poate prea bine. Prea ca la carte. De parcă tu ai fi primul care face asta şi, poate chiar ultimul luând experienţa celor de înaintea ta.

O vreau. O vreau cucerită. Aproape toată. Vreau să mă pot juca cu ea. Să fie doar a mea. Să o pot modela cum vreau. Să nu-mi fie teamă de vreo parte nevăzută, întunecată.

Mintea ta are nevoie de mintea mea. Sunt strălucite împreună. Construiesc jocuri la care nu te-ai fi aşteptat. Nu se eclipsează una pe cealaltă. Dimpotrivă, se completează. Se unesc şi produc satisfacţie.

Ne deosebim, din păcate la un singur lucru. Orgoliul. Am renunţat de multe ori la el. Poate de prea multe ori. Şi nu doar la tine. Tu.. oh, tu! O consider cea mai puternică armă pe care o deţii. E atât de preţuită. E pe un piedestal la care ar dura ani să ajungi. Ori o tehnică aparte. Evident, nu-mi voi pierde ani încercând să o dobor ci voi încerca să descopăr tehnica. Probabil că e apropierea ta de umanitate. De real. De căldură.

Ştii ce e amuzant? Că m-ai avertizat că e cea mai puternică armă. Nu am fost luată prin surprindere, ci atenţionată. M-am jucat cu focul. Uneori m-am ars, iar alteori am trecut prin el.

Acum.. mă lupt din nou cu cea mai puternică armă a ta. Şi am părut că mă dau bătută, că renunţ dar… nu vreau. Ceva mă ţine aici. Curiozitatea. Dorinţa. Tu. Nu mi-o spui direct.. dar simt. Paranoia? N-ar fi ceva nou.

Ură ? Nu te urăsc. Ori, nu încă. Nu cred că te-aş urî pe tine ci părţi din tine. Nu te pot urî pe tine întreg. Pentru că, fără să vrei a descoperi, ai şi părţi bune. Pe care le analizez de atât de mult timp şi în ciuda faptului că eşti inuman, ele există. Încătuşate şi suferinde.

Am avut ocazia de atâtea ori să renunţăm la ce este. Ce este? Nu e ceva palpabil, n-a fost şi nici nu se va ştie dacă va fi. De multe ori ai dat semne că mă laşi în urmă şi apoi m-ai tras de mână şi am ajuns aici. Pentru a primi atenţie? Pentru ceea ce sunt eu ?

Deseori am vrut să-mi ştiu rolul. Dar din perspectiva ta. Să mă văd prin ochii tăi. Ăstea-s semne de fată ataşată?

Mi-aş fi dorit de multe ori să schimbăm rolurile, dar au fost doar iluzii. Nu poţi schimba rolurile în mijlocul jocului doar pentru că simţi că nu-l poţi duce la capăt.

Am scris ce e mai sus cu atâta înverşunare şi ură. Nu frustrare. Ură pentru că am ajuns iar aici, într-un punct mort unde eu mă simt .. neputincioasă.

M-am întristat subit şi nu mai am ordine prin gânduri..

Am încercat să fiu tu. Pentru câteva ore, să gândesc ca tine. Despre ce tot vorbesc.. suntem, deseori, cum am spus, asemănători. Şi poate de aia m-am apropiat de tine, să-mi descopăr partea pe care o neg şi o ascund prin tine. Să aflu cum să o distrug. Dar .. am ieşit şifonată cu şi mai multe părţi distruse.

Nu pot spune că mi-e dor de tine. Îmi place compania ta. O vreau. O vreau iar şi iar .. acum şi mâine. Şi cât mai mult.

Obişnuinţa. Păcatul celor slabi. Am fost slabă şi m-am lăsat cuprinsă de acest păcat. De a mă obişnui cu ceva la care mi-e atât de greu să ajung. M-ai numi din nou pesimistă.. şi mi-ai spune, probabil zâmbind, că mai e puţin până la pensie.

Simt lucruri diferite. Trec prin stări diverse. În mod firesc, aş plânge. Dar ţi-am spus de multe ori, nu meriţi anumite lucruri. Nu meriţi umanitatea mea. Şi totuşi, iată-mă aici, vorbind despre tine. Nu plâng. Am păreri de rău că uneori lucrurile o iau la vale mai rapid decât am putea să realizăm.

Cred în momentul ăsta atât de puţin în mine.. Nimic nou…

Negare. Neagă. Neg. Vreau să neg. Voi nega. Trebuie să neg. O să încerc..”

Te sper 
Plecand 
Venind?
 Dar ce-ai vrea s-auzi,
 Ce-ai vrea si eu nu spun?
 Ce-ai vrea sa fim, 
 Ce-ai vrea si eu nu sunt? 
 Poate chiar nu-i vis din care sa nu ne trezim
 Poate nu-I nici vis de care sa fugim