Urăsc oamenii egoişti. Întotdeauna i-am urât.
Uneori mă consideram una dintre ei şi aveam tendinţa să mă urăsc chiar şi pe mine însămi.
Mulţi fac greşeala de a pune semn de egalitate între termenul de „ egoist” şi „ zgârcit”. Consider că sunt două lucruri diferite. Sunt o zgârcită. Şefa zgârcitelor. Şi din prisma faptului că-s moldoveancă, dar nu numai. Am renunţat de foarte mult timp să fiu o egoistă pentru că nu-mi place să rănesc oamenii deşi sunt o răutăcioasă. Mă pricep la asta, dar totul până la un punct.
Ştii senzaţia când cineva e egoist cu tine? Şi nu ar fi prima oară. Acel cineva la care nu te aştepţi. Nici prima oară şi, mai apoi, trăieşti cu falsa impresie că lucrurile s-au schimbat şi nu se va mai întâmpla. Şi stai, te consumi, agiţi.. pentru ce? Că aşa e firea omului? Că nu poţi schimba acea situaţie? Că ţi-e ciudă că nu poţi să faci astfel încât să-ţi fie şi ţie bine?
De ce zic „ şi ţie „? Pentru că te-ai învăţat să-ţi dedici şi ultima părticică din suflet anumitor persoane. Şi-ţi place să faci asta deşi realizezi că nu e cel mai benefic lucru. Eşti victima propriilor gânduri, acţiuni, obiceiuri. Dar eşti o victimă aparte. Una care face toate acestea şi observă consecinţele pe propria-i piele cu zâmbetul pe buze pentru că ştia de la bun început la ce să se aştepte. La un posibil final al acestor acţiuni.
Şi te aştepţi ca după ce faci asta, un timp îndelungat, asupra persoanei respective să se întâmple anumite lucruri. Să conştientizeze, să fie o schimbare vizibilă. Nu ca să-ţi fie ţie bine ci ca să te bucuri că ai putut ajuta, ai putut îndrepta lucruri. Dar lucrurile nu se întâmplă. Ori sunt false impresii, iluzii de moment. Zâmbeşti şi ai impresia că o să fie bine, că nu trebuie să te mai lupţi cu morile de vânt şi că ai schimbat o persoană. Nu pentru că nu o acceptai aşa cum este ci ca să-i fie ei bine.
Dar oamenii nu vor înţelege niciodată asta.. Ei se vor plia, întotdeauna, în funcţie de situaţie. Vor administra situaţia în aşa fel să le fie lor bine.Doar lor. Marea majoritate. Asta pentru că sunt egoişti. Şi omul e construit pentru a se gândi în primă fază la binele lui. Dacă nu tu, atunci cine? Dacă nu gestionezi tu să-ţi fie bine, cine?
Sunt foarte rare cazurile în care oamenii renunţă la egoism. Şi asta pentru că au o legătură aparte cu oamenii respectivi ; fac parte din cadrul aceleaşi familii ori iubesc.
Mulţi vor spune că şi cei îndrăgostiţi renunţă la egoism, pentru persoana de lângă ei. O vor face până vor fi răniţi şi vor considera că e o pierdere de timp şi că toţi oamenii sunt la fel – egoişti şi răi. Aşa am început şi eu articolul. Dar eu nu sunt îndrăgostită. Nici pe departe.
Te poţi confrunta cu asemenea problemă şi când nu eşti îndrăgostit. Când ţii la o persoană. Neaşteptat de mult. Şi când ai aşteptări de la ea. Asta e una dintre marile probleme. Faptul că ai aşteptări mult prea mari de la cineva. Nu e nimic rău în a avea, depinde cât de mari sunt şi, mai ales cât de mult crezi în ele, ai vrea să se materializeze şi dacă strici tot farmecul demersului lucrurilor cu ele. Nu cred că nu poţi aşteptări. Văd lucrul ăsta ceva firesc, uman.Contează la fel de mult cât laşi tu ca aşteptările acestea, ruinate să te afecteze, de cât de puternic să le înfrunţi.. să-ţi ţii sufletul pe poziţii. Asta înseamnă să-ţi pese. Mai mult ori mai puţin. Ori că acea persoană contează puţin pentru tine.
E dureros când eşti pur şi simplu la pâmânt, când nu ai energia necesară pentru a face bine ori a încerca să scoţi demonii egoismului din oameni şi tu eşti cea care are nevoie de puţin ajutor, de orice fel. Iar oamenii de la care ai aşteptări, întârzie să te bucure. Iar tu nu îi testezi, ci e în firea omului să nu fie mereu puternic.. omul nu e de fier. Şi nici nu ar trebui să fie. Nu suntem mici roboţei. Oamenii au momente de slăbiciune, ceea ce îi face, după mine, umani. Persoanele respective te ajută, de formă, doar ca să o facă, ceea ce e trist. Starea nu va dispărea. Ci se va aprofunda, dar realizezi că poate, nu ei sunt oamenii potriviţi la locul potrivit şi că, cel mai indicat ar fi să renunţi la a avea aşteptări.. considerându-i oameni obişnuiţi, pasageri prin viaţa ta.
Dramatic, cel mai probabil, este atunci când oamenii în care ai cele mai mari speranţe, refuză să te ajute. Te văd la ananghie, te văd cu un picior în prăpastie şi consideră asta un lucru normal, inofensiv. Nu îi afectează. Nu vezi în ochii lor nicio sclipire ori vreo reacţie care să-ţi dea de înţeles că ei au înţeles mesajul. Nu, ei vor continua să fie exact cum i-ai cunoscut, egoişti. Te vor întrerupe, se vor scuza şi vor continua să îţi vorbească de problemele ce îi apasă. Pentru că aşa i-ai învăţat. Să fii mereu acolo şi să nu-ţi deschizi sufletul prea mult în faţa lor, să nu te plângi.
Şi dacă le-ai mai spus şi au reacţionat, au crezut că e ceva de moment. N-au analizat problema. N-au aprofundat-o. De ce să facă asta? Nu poţi avea aşteptarea asta. Nu ar fi corect. Oamenii nu reacţionează întocmai ca tine. Nu ar fi ideal? Probabil…
Dar ei, totuşi, refuză să o facă. Zâmbeşti. Îţi impui să nu ai aşteptări. Şi totuşi …. ceva nu e în regulă. Te consumi. Nu ai fi dorit o reacţie întocmai ca a ta, ci măcar 30 % din ceea ce oferi tu să ţi se întoarcă. E prea mult? Prea puţin? 100 % nu se va putea niciodată, iar jumătate mi se enorm, o cerinţă prea mare. Vor înainta scuze, ca de fiecare dată. Scuzele pe care le-ai acceptat mereu, iar după ai acordat şanse după şanse doar datorită faptului că nu vrei să pierzi acea persoană. Dar până când? De ce ajungem în stadiul ăla în care viaţa noastră, existenţa să pară altfel, mai înfloritoare cu acea persoană? De ce? De ce e aşa având în vedere nemulţumirile care ne frământă? Dacă te gândeşti că e doar o stare de moment, o altă cădere în faţa căreia nu vrei să te dai bătut? Şi nu doreşti să simţi colţii singurătăţii înfingându-se în pielea ta..
Şi dacă totuşi e doar o exagerare? O întorci pe partea cealaltă şi, încerci să nu pari o egoistă, să laşi de la tine, a suta oară, şi să vezi dintr-o altă perspectivă situaţia. Poate şi de data asta şi în celelalte dăţi, n-ai depus destulă energie pentru a-i înţelege. Poate chiar tu ai fost un om egoist. Probabil comportamentele pe care le reclami lor şi pe care încerci să le schimbi, ţi-au devenit specifice. Există posibilitatea ca de la atât efort pentru a face oamenii mai buni să ajungi tu cel care are nevoie de o schimbare. Şi cine o face? Cine-şi va sacrifica timpul, nervii pentru tine? Dar cel mai important.. cine o va face de drag? Fără vreun interes aparte? Oare va fi o persoană absolut normală ori prinţul pe cal alb, pe care îl aştepţi de atâta vreme?
Şi totuşi.. ar trebui să începi schimbarea cu tine. Să te analizezi. Să te priveşti în oglindă. Şi să plângi. Să înoţi în propriile lacrimi. Să descarci toate frustrările, necazurile şi aşteptările care sunt, deseori, prea mari. Să încetezi să fii un martir, să îţi petreci timpul în a schimba oamenii.. existând probabilitatea ca să ajungi unul ca ei. Ori chiar eşti. Dar negi asta. Negarea-i primul pas. Încerci să schimbi la ei ceea ce nu ai reuşit să faci la tine. Dar acum, ai experienţa atâtor suflete atinse şi rezultatul poate fi altul. Acordă-ţi o şansă. Stai de vorbă cu sufletul tău, nu aştepta de la alţii să facă ceea ce în cele din urmă vei reuşi tu.
Oamenii te vor privi altfel.. unii se vor îndepărta, vei fi de nerecunoscut pentru că, în sfârşit, îţi acorzi timp. Nu lăsa asta să te afecteze. Păstrează-ţi din tăria cu care ai reuşit să faci faţă atâtor probleme venind de la alţii şi pe care, ai reuşit în final să le rezolvi. Vei fi unul ca ei, surprinzător, dar vei fi. Depinde de tine cât timp.
Nu ai atât de mare nevoie de oameni. Ai nevoie de tine !