Niciodată nu am putut scrie despre momentele mele de fericire. Deși ar fi trebuit să fac asta.

Ar fi trebuit să o fac. Era absolut necesar să nu păstrez doar pentru mine, deși așa se face. Nu doar să eman prin toți porii fericirea, să arăt tuturor cât ești de minunat, cât de fericită sunt, pentru că așa e lumea, nu știe niciodată ce e în sufletul tău, dar oricum, cui îi pasă dacă știe sau nu?

Am vrut, uneori, să mă îndepărtez ori să-mi impun să fac asta ca să evit durerea de acum. Să-mi înving depedența cât era în fașă. Cât de naivă sunt, nu? Ori un curaj prostesc, inutil.

Trebuia să evidențiez cât de frumoasă mă simțeam lângă tine, cum simțeam că întreaga lume îmi aparține și cum, de fiecare dată, timpul se oprea-n loc. Și totuși, trecea atât de repede.

M-ai schimbat și m-ai făcut să-mi schimb părerea despre propria persoană, fără a face ceva nemaiîntâlnit, ci prin simpla ta prezență, în viața mea. Și cum, tot tu, ai distrus-o în câteva minute. Căci așa face o dependență, nu? Te duce de la agonie la extaz, și invers. Dependențele nu fac niciodată bine, oricât ne-am amăgi. Indiferent de cât de mult timp le-am dori în viața noastră, la un moment dat, ne distrug. Din temelii.

De ce am vrut oare să încerc să mă rup de dependență? De ce? S-a rupt ea de mine, în cele din urmă. Și mi-a luat o mare parte din suflet, care nu va putea fi recuperată. Știu, sună dramatic, dar așa mă simt. Într-un câmp pustiu, plin de ceața tristeții și demoni ce-mi înconjoară sufletul lovit, hrănindu-se cu durere.

Nici nu vreau să mai plece, drept vorbind. O să reîncep să mă obișnuiesc cu compania lor. Nu o vor înlocui pe a ta, dar totuși rău cu rău, dar mai rău fără rău, nu?

Nu vor înlocui niciodată zâmbetul ăla tâmp de pe fața ta și prezent mai mereu, făcându-l și pe al meu să iasă timid, la lumină. Demonii îmi vor zâmbi malefic și sângele meu va fi în marginea gurilor lor. Nu vor putea să mă privească niciodată în felul în care o făceai tu, cu ochii tăi mari, de copil, inocenți și blânzi.

Mi-e dor să-mi fie imprimat mirosul tău peste tot, să mă tachinezi și să-mi spui ceea ce eu nu am avut niciodată curaj să-mi spun. Să știu că sunt singura care contează, importantă și de neînlocuit. Simt dureri ce nu pot fi descrise știind că toate ăstea s-au sfârșit, că altcineva îmi va lua locul, dar așa e viața, ireversibilă.

Unii ar putea spune că e doar o pasă proastă și că va trece așa cum au trecut toate, dar simt că de data asta e diferit. Pentru că nu am simțit niciodată ce simt acum. Știu, ești o dependență, una dureroasă și mi-aș pune sufletul în brațele dependenței. Pentru că o iubesc cum nu cred că voi mai iubi o alta, pentru că simt că doar ea-mi dă cele necesare supraviețuirii. Cât de previzibil, nu?

Dependența nu m-a părăsit pentru a cotropi o altă persoană, un alt suflet amăgit. Poate că asta e mai dureros decât plecarea în sine. Dependența mea a fost așa cum nu mă așteptam. Încă aștept, ca ultima naivă ce pot fi, să se răzgândească, deși mi-a spus că nu o va face. Nici noaptea nu a fost de ajutor. Mă întreb cum poți da drumul la ceva ce-ți face bine? La ceva de care ai nevoie? Urăsc egoismul. Îmi urăsc și dependența, în același timp deși, ard de nerăbdare să-mi cuprindă sufletul în brațe.

Mereu m-am considerat o ghinionistă. Nu m-am născut cu norocul în frunte, din păcate. Și nu doar din cauza întâmplării de acum. În general. Și știu sigur, că toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat de ar fi fost alte circumstanțe. Eu nu aș fi stat să mă scufund în propriile lacrimi și să mă ia paranoia din ce în ce mai tare și tu nu te-ai fi confruntat cu decizii atât de grele și nimicitoare.

Și ce e de făcut? Nu am destul timp, răbdare.. să aștept. Ce sau până când? Viața e imprevizibilă și nu se știe niciodată, ar spune cineva, dar e o prostie. Timpul nu vindecă, în sensul dorit. Niciodată. Timpul adună frustrări și gânduri de „Ce ar fi fost dacă? ”

Nu știu cât timp îmi va lua să te pot ierta. Probabil aș șterge totul, dacă acum ai apărea aici, chit și pentru 5 minute. Eu tot voi aștepta. Chiar și la nesfârșit, pentru că te cunosc, mai bine decât ai crede și știu că acum ești prins cu lanțuri și că faci ceva ce-ți provoacă un rău imens, ești prins de o altă dependență, care din păcate, nu sunt eu, ci lucrurile cotidiene.

Tot cred că ar trebui să te mai gândești și să nu uiți niciodată ce-ți spuneam în fiecare zi,și să-ți asumi riscuri și să lași loc fericirii. Ce am avut noi, știu că nu o să aibă nimeni, niciodată și că e mai puternic, deși nu mai e actual, ca orice lucru prezent din jurul nostru și că i-am eclipsat și că o vom face, mereu. Și încerc să cred, în tine, în noi.

Îmi lipsești. Te aștept să privim stelele și să te văd zâmbind, să le pui în inferioritate.

Să nu (mă) uiți. Niciodată.

#teiubescmaimultdecâtțiaifipututimaginavreodată

I have so much to say but you’re so far away

You’ll always be my heart.. 

Anunțuri