Ascult melodia aia. Iar și iar. Aia despre care nu credeam că se va potrivi vreodată. Că mă va face să plâng, gândindu-mă la tine. Că va ilustra ceea ce simt, atât de repede, față de momentul în care am ascultat-o prima dată.

Mă simt ca o copilă de 15 ani, care a trecut prima dată prin așa ceva. Mereu m-am simțit așa. Și acum 3,2,1 an(i). Mereu. Probabil e ceva în gena mea, ceva foarte slab și bleg.

Nu am să înțeleg niciodată, dar niciodată cum poți lăsa ceva ce-ți face bine sub pretextul de a-i fi acelui ceva mult mai bine, căci tu te consideri un rău absolut. De ce ai respinge pe cineva, deși el se împotrivește? De ce l-ai îndepărta?

De ce ai considera, greșit, că izolarea și viciile te pot ajuta să treci peste o cumpănă?  De ce să nu acorzi credit celorlalte persoane să-ți ia fărâma de suflet în brațe și să aibă grijă de ea, așa cum au făcut-o până acum? Lumea are impresia că ia mereu decizii corecte, ca mai apoi, să se uite înapoi, în trecut și să realizeze că a pierdut ceva ce nu poate găsi la oricine. Cu ce preț să-și asume acest risc? Orgoliu? Aroganța? Așa-zișii ochelarii de cal?

Cum poți să îți asculți partea întunecată? Când la vederea celei ce-ți făcea sufletul să zâmbească, lacrimi curg pe obrajii reci? Că-ți impui s-o eviți, sperând că-ți vei reveni..

E amuzant și, în același timp, extrem de trist să vezi pe cineva că face fix lucrurile de care se temea. Se temea să nu se reverse asupra lui. Pe care le nega cu întreaga lui existență. Cât de ironic e că ai ajuns să faci fix lucrurile ălea, nu? Și mai ales, cui nu-i merita. Probabil, pentru chestia asta, conștiința nu te va lăsa o perioadă în pace. Sau așa ar trebui.

Să îndepărtezi persoana care te vedea imperfect de perfect,  într-o aură de perfecțiune. Cred că nu există o alegere mai proastă de atât. Să-i dau cu piciorul fetei care s-ar fi pierdut în mulțime pentru tine și care și-ar fi scos inima din piept, pentru a-ți mai da încă 60 de secunde de trăit.

Dar sunt sigură că vei trece peste asta mai repede decât te-ai aștepta ori ai fi preconizat vreodată. Am fost acolo, îți amintești? O știi pe G.? A  trecut pe un plan atât de îndepărtat, că abia îl mai vedeai, atunci când am apărut eu. Se va întâmpla iar. Pentru că ăsta e cursul vieții. Cine-s eu să-l controlez?

Mi-e dor de mare. Chit că e rece. Să-mi mângâie gleznele ostenite și să-mi șoptească tot ce aș vrea să aud. Și de tine. Cred că ar fi tabloul perfect. Eu, tu, marea și mâinile noastre împreunate. Probabil niciodată nu se va întâmpla, dar în fiecare zi, mai adaug un pic de culoare acestui tablou. Nimeni nu-mi poate cere chirie pentru el ori să ceară evacuarea lui. Va rămâne acolo, așteptând să se transpună în lumea reală.

#teiubescboo

Anunțuri