„Aveam emoții. Doar gândul că el va fi aici, mă făcea să tremur și să zâmbesc necontrolat.

Nu știu de câte ori am avut așa emoții, dar era clar, nu aveam cum să uit. Aveam un test important și el trebuia să vină.Citeam rânduri și eram distrasă, mă gândeam că în câteva ore va fi aici și îl voi putea simți aproape. Am dormit ca pe ace în seara aia, tot ce voiam era să se facă dimineață și să mă poată cuprinde cu brațele și să rămână lângă mine, măcar un pic.

Nici soarele nu apăruse. Nu voia să ne deranjeze. Eram în întunericul acela nesfârșit de înainte de zori, înghețând și așteptând trenul de Constanța. Gara pustie. Dar eu aveam atâta energie și corpul mi-era plin de fel de fel de emoții, iar gara nu mai părea așa pustie. O insuflețeam.

Îl căutam cu privirea. Câțiva oameni obosiți, înghețați. Trupuri, fără suflete. Îl zăresc și mă prinde cu brațele lui calde și, în același timp, obosite de atâta drum. Nu-mi mai păsa că îngheț, că tremur ori că trecea lumea și că trebuia să ajung la test. Era acolo, era al meu. Era tot ce conta.

Tramvaiul era plin de oameni, dar nouă nu ne păsa. Era lipit de mine, îmi săruta fruntea și buzele înghețate. Râdeam de oamenii din tramvai și eram în lumea noastră. Inimioare, fluturi, voie bună. Ar fi putut să pună cineva stop? Să oprească timpul?

Repetam în ultimele minute înainte de test, iar el era în patul meu. Îl simțeam, era frânt dar mă privea cu ochii lui mari și căprui. Ochii ăia de copil mă priveau doar pe mine. Deși abia stăteau deschiși, mă sorbeau. Îmi ținea mâna și încerca din răsputeri să-și alunge somnul, doar pentru a mai sta preț de câteva minute cu mine.. deși îl certam. Puteam să opresc timpul? Puteam? Nu.

Am plecat, lăsăndu-l cuprins de somn. Mirosul lui se impregnase oricum peste tot. Era, cred, printre primele dăți când plecam la un test cu zâmbetul pe buze. Nu mi-era teamă, nu aveam emoții pentru că știam că unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Pământ mă așteaptă după.

Eram toată un zâmbet iar lucrarea mi s-a părut floare la ureche. Voiam doar să ajung cât mai repede la el, să-mi strâng lumea-n brațe, să-i simt parfumul și să stau în liniște.

Încercasem din răsputeri să nu-l trezesc, dar mi-a auzit vocea și a murmurat câteva cuvinte. Îl imploram să mai doarmă, dar eram acolo și a preferat să nu. Mă implora să mă conectez cu el, să îl intoxic cu parfumul meu și să mă simtă aproape, după atâta timp. Aș fi putut să opresc timpul? Mă pot reîntoarce, vă rog?

Îmi supraveghea orice mișcare și mă ruga, insistent, să nu mai fac nimic altceva. Îmi simțise lipsa și eu, naiva, nu am profitat 100 %. Cine s-ar fi gândut că peste 2 luni toate ăstea ar fi fost doar simple amintiri?

Universul lui eram eu. Adormeam în brațele lumii, simțindu-mă în siguranță. Trebuia să fac cumva, să nu mai plece. Iubeam când mă demachia. Cu atâta grijă, delicatețe, zâmbindu-mi.

Am plâns și înainte și după ce a plecat. Eram în aceeași gară, mai animată de data asta, dar cui îi mai păsa? El pleca și aveam să nu-l mai văd preț de zile bune. Nu știam atunci că e penultima oară când il văd. Că va fi ultima dată în aceeași gară, în acel oraș. Era puternic și încerca să mă îmbărbăteze, cum a făcut-o întotdeauna. Dar pe el? Pe el cine îl îmbărbăta? Sufletul lui era în bucăți, știam, dar am sperat să diminuez durerea prin acele îmbrățișări.

Hei.. îți amintești?

Vreau să dau timpul înapoi. Să fiu cuprinsă, din nou, de toate acele trăiri și să reîntâlnesc partea umană, partea pe care mai am puterea, încă, să o recunosc. De care sunt îndrăgostită și pe care o iubesc.

Nu uita. Niciodată.”

Don’t forget it was real
Do you remember the way it made you feel?

Call me when you made up your mind
But you won’t

Anunțuri