Ochi mari, pătrunzători. Ochi misterioși. Ochi jucăuși.. Ochi care te invită la cercetare, ochi ce te resping printr-o privire fără vreo urmă de zâmbete.

Niciodată nu am putut scrie despre cât de fericită sunt. Pentru că eu nu cred în fericire. Acum nu sunt fericită, e doar o stare de bine, de moment. De ce de moment? Pentru că e temporară. Noi suntem temporari. Suntem doar niște suflete rătăcite în căutarea ceva-ului stabil, care, de cele mai multe ori, se dovedește a fi doar un firav fir de ață. Ce dezamăgitor, nu?

Nu mi-a plăcut niciodată să văd fericire în jurul meu. Ce frustrant sună, așa-i? Dar știați că sunt mai multe feluri de fericire? Știați că fericirea e desfăcută în fire, firișoare până se ajunge la pseudo-fericire? Că noi, oamenii, suntem biete creaturi ce tânjesc după atenție și exagerează deseori trăirile doar pentru a le avea? Ei bine, acest fel de fericire o urăsc. Detest să văd această manifestare în juru-mi, să nu ai de ales, doar ignorarea acestor fapte, gândindu-te de ce ei? De ce în jurul tău? De ce nu le poți arăta ce înseamnă, de fapt, să iubești, să simți fluturi în stomac?

Am aproape 23 de ani. Yey. Aproape termin o facultate. Cu siguranță nu știu ce să fac cu viitorul meu. Bine, doar teoretic. Practica ne-a omorât întotdeauna. Niciodată nu am știut, nu am reușit să creionez ceea ce gândesc, ceea ce simt atunci când simțurile mi-au luat-o razna fiind împreunate de un sentiment copleșitor. Dar poate e mai bine așa. Poate e mai bine ca unele lucruri să rămână nespuse. Rătăcesc pe foi ore întregi fără a putea creiona ceva. Probabil, cuvintele nu se lasă plecate din suflet.

Mereu am vrut să descriu ceea ce simt, pentru că, de cele mai multe ori nu reușesc să pun în valoare acel om, să-i mulțumesc pentru ce-mi oferă, că-mi dă lumea peste cap. Că are acei ochi verzi, mari și misterioși. Că nu poți să-i privești fără să nu te pierzi, că ai vrea să vezi în adâncul lor și să descoperi dacă ai un loc acolo, unde altele au distrus fără milă. Te întrebi cât timp îți va lua, vei putea reface ce pare ireparabil? De ce ești mereu sceptică? Poate că ochii verzi nu trebuie să-i crezi?

Te-ai obișnuit cu diferite parfumuri ce-ți ajung în adâncul sufletului și te amețesc. Ori sunt de fapt vorbele, ochii și zâmbetele copleșitoare?

Acum nu era nici urmă de parfum din comerț. Era un parfum aparte. Mirosul pielii lui te înconjura, astfel că 24 de ore nu te-ai putut despărți de acel miros. Il simțeai atât de aproape deși distanța dintre voi se mărea de la oră la oră.

De ce oamenii aleg mereu pseudo-fericirea? De ce nu mai sunt apreciate gesturile mărunte, dar pline de însemnătate? De ce o simplă strângere de mână nu mai provoacă fluturii, emoțiile acelea pierdute? De ce s-au pierdut în lucruri materiale? De ce mereu ne raportăm la fericirea altora pentru a o putea întrece? De ce ne comparăm mereu? De ce nu creăm povești unice?

De ce sunt așa sceptică? De ce mereu mi-a și mi-e teamă? De ce mă pierd în lucruri pe care am impresia că le cunosc, le stăpânesc, ca mai târziu să-mi dau seama de lanțurile ce mă înconjurau? De ce îmi pun întrebări retorice? De ce mereu când sunt într-un moment de acest gen, îmi pierd mințile? Ajută-mă să-mi revin și păstrează-mă, Mereu.

Don’t let me go

Take me to the edge

 

Reclame