Nu-mi place să văd lumea manifestându-și falsa fericire, dar atunci când ei chiar o simt? Când e față de tine? De ce nu știu cum să reacționez? De ce mereu sunt sceptică și am impresia că e doar o stare de moment? Sau asta e fericirea, de fapt? De ce mereu am impresia că totul o să se termine atât de prost? Când are de gând pesimismul să mă părăsească? De ce dintre toți, fix el nu s-a plictisit de mine? Ce am atât de special? De ce eu?

Dar ce se întâmplă când vezi suferința în privirea oamenilor? Dar în ochii celui drag ție? Atunci ce te faci? Cum rezolvi situația? Cum reacționezi? Cum e cel mai bine?

Am fost fascinată de la început de ochii tăi. Din tot ceea ce reprezinți tu. Mai știi că ziceam de acei ochi misterioși care te resping printr-o singură privire? Că nu-i poți privi pentru că au propria personalitate? Că nu oferă oricui privilegiul ăsta de a privi în adâncul lor?

De ce am impresia că ai cei mai frumoși ochi din univers? Poate pentru că sunt îndrăgostită? Totul în jurul tău ți se pare nimic în comparație cu acei ochi? Acei ochi mari, de culoarea smaraldului. Știai că se ascunde un întreg cosmos în ei? Poate de aia mă pierd mereu și mereu privindu-te? Pentru că e nesfârșit acest cosmos?

Cosmosul din ochii tăi era în agonie. Ți-am citit suferința din ei. Știam că e încă acolo, prezentă. Mereu va fi, oricât ai vrea să negi. De ce îți priveam doar ochii în acel moment, iar cuvintele erau doar zgomote de fundal? Eram eu și ei. Mă pierdusem. De ce nu am știut cum să reacționez? De ce n-am fost înduioșată pe cât mă așteptam să fiu? De ce tristețea din privirea ta m-a făcut să-mi pun mii și mii de întrebări? De ce atunci mi-am dat seama că ochii tăi sunt precum o călăuză? De ce mereu caut să rătăcesc în cosmosul tău? Ce au ei și n-au alții? Vin la pachet cu tine?

De ce alerg să mă pierd în ei? De ce când știu că-mi vor da lumea peste cap? De ce mereu le duc lipsa și simt nevoia să mă privească ore-n șir deși știu că-n secunda doi, roșeața îmi învăluie obrajii?

De ce am stoluri de fluturi când te văd? Cum de vremea de afară nu a reușit să-i distrugă? De ce simt că te cunosc de ani și ani de zile? De ce sunt așa vulnerabilă în prezența ta? Cum de fac anumite lucruri pe care nu mi le pot explica? Care e secretul tău? Ce trucuri folosești să scoți din mine ceea ce 22 ani a stat ascuns? Ce urmează? De ce sunt un amalgam de emoții în prezența ta? De ce am atâtea „de ce-uri” scoase pe interval?

Cine și ce anume ești în viața mea? De ce al tău cosmos e magic? Ce va urma? Ce scopuri ai? Cine te-a adus în viața mea? De ce nu pot să-ți dau drumul? De ce m-am simțit atât de neputincioasă astăzi când am crezut că mă va răni tot acest cosmos? Că-l voi pierde deși mă dă peste cap? Că se va năpusti asupra mea trimițându-mă în lumi paralele?

Mă simt neputincioasă. În fața ta. În privirea ta, sunt doar un corp fără vlagă, ce poate fi modelat întocmai dorințelor personalității ochilor tăi cosmici.

Nu-mi da drumul. Fără tine sunt în sevraj. Distruge-mă în cel mai frumos mod posibil. Artă-mă.

 

 

 

Anunțuri