Archive for Martie, 2018


Încheiere

Nu știu ce mi se pare mai trist.

Să simți atât de multe și să nu le poți înșira pe o foaie ori să nu simți nimic dar să-ți dorești să creezi, să arăți că sufletul tău e disponibil, că dorește a fi casă pentru frumos, liniște, iubire, sentimente.

Continui să mă mint, să trăiesc în bula mea și să ignor tot ce e în jurul meu, fie rău ori bine, crezând că în modul ăsta mă tratez, mă vindec și rămân singură cu gândurile mele și că am puterea necesară pentru a le îndepărta ori pentru a le purifica.

Scot uneori mâna din bulă și încerc să mă readaptez la viața de zi cu zi, viața ce mi se părea monotonă și obișnuită până nu de foarte mult timp. Dar acum totul mi se pare diferit. Sunt ursuză, tristă și mai ales, simt că nu mă pot adapta la ceea ce e normal în jurul meu, totul mi se pare prea greu, prea dificil, prea mult efort de depus și eu sunt prea dezinteresată.

De la ce? Cauza e una minoră, dar ca întotdeauna, îmi place să hiperbolizez totul. Oricât aș vrea să se remedieze situația, să mă refac și să fie iar ca înainte, ceva din mine mă oprește să fac asta, acel ceva mă trage spre toată situația asta, făcându-mă, în final, să mă complac și să dispară toate eforturile depuse până atunci.

Omul cică învață din greșeli. Dar eu mereu și mereu fac aceleași lucruri. Poate percepția mea e una greșită, poate eu nu le consider greșeli, poate oamenii din juru-mi sunt aspri ori eu chiar o țin pe a mea, încercând să modelez lumea după bunu-mi plac.

În ultima vreme, îmi tot doresc să mă reîntorc în adolescență, să am iar vârsta de 16-17 ani, dar cu mintea de acum. Nu, nu regret că nu am trăit anii ăia corespunzător, doar aș mai adăuga ceva sare și piper. Și sunt confuză, nu știu dacă aș schimba cele întâmplate recent. Poate că așa a trebuit să fie. Poate așa era mai bine?

Încerc să mă tot agăț de diverși oameni, chipuri felurite pentru a ieși din lumea mea plină de tine, căci eu și tot ce ține de mine, nu mai e în lumea ta. Sunt reticentă și antisocială. Am revenit la aceeași eu, aceeași tipă ce aproape termină o facultate, care trebuie să-și ia viața în mâini, închisă în jurul unei minți adolescentine, ce uneori, nu e un lucru rău, dar în cazul de față provoacă doar strângeri de inimă.

Am știut că n-am fost doar un pansament și, totuși? Mintea mea de 16 ani din momentul ăsta poate exagera orice, poate căuta sămânță de scandal din orice lucru mărunt.

Acum un an totul stătea diferit. Tu erai eu, eu… eu eram tot eu.

Mereu istoria se repetă. Că cică cine nu învață din greșeli, e obligat să o repete. Așa o fi fost și acum?

Am zis că voi îngropa totul. Voi da uitării. Voi așterne o pânză groasă. Smoală fierbinte peste toate amintirile cu tine. Să ardă. Să le aud țipând, să le văd chinuindu-se pentru a-mi reintra în cap, în suflet. În sufletul mult prea chinuit și singuratic.

Mi-am vândut sufletul. Cui? Unei iluzii.  Am sperat că va avea grijă de el întocmai cum am sperat întotdeauna. M-am transformat din tânăra plină de neîncredere și cu temeri prea multe în adolescenta visătoare până la extreme și prea ruptă de realitate.

Cred că unul dintre remedii e să nu regreți absolut nimic. Să vezi doar partea bună din tot și apoi să o îngropi. Să te pui pe tine deasupra tuturor, deasupra celui ce ți-a făcut sufletul țăndări și.. mai ales, să încerci ca pe viitor să nu se mai întâmple să fii pusă din nou, în aceeaș ipostază.

Să dai o șansă sufletului tău ori ce a mai rămas din el.. să aibă o șansă spre nou, să se bucure pe deplin de primăvara ce-și face intrarea atât de timid. Să-ți lași pletele portocalii în bătaia vântului, să fie doar o jucărie pentru zefirul ce-și va face prezența și, mai ales, să zâmbești, atât cu ochii tăi mari de cafea, cât și cu buzele-ți prea roșii de atâta dor și singurătate.

Aș vrea să închei acest scurt capitol dar atât de cuprinzător aici. Să fie ultimele scrieri despre tot ce a fost ori ce simt. Să dau șansa unei noi muze de a mă lumina, de a mă fermeca și mai ales, de a mă face să mă pierd cu firea și să scriu din nou, cu inima împăcată.

Rămâi cu bine.. în lumea ta de care nu aparțin și poate, de care îmi voi da seama mai târziu, că a fost benefică desprinderea.

Nu.

Poate ai… dar îi dai drumul

 

 

 

Reclame

Urmă de suflet

În interiorul meu se dau lupte crâncene.

Mereu a fost așa. Trăiam doar eu cu falsa impresie că e bine, făcusem o obișnuință în a mă minți zilnic. În a mă considera în sfârșit specială, în a-i oferi o șansă sufletului meu și tuturor sentimentelor ce se răscoleau în juru-mi, intrându-mi cu forța în sufletu-mi mult prea nepregătit.

Niciodată nu am fost pregătită pentru asta. Pentru tot. Întotdeauna m-am mințit că sunt mai matură acum, că pot face față tornadei din jurul meu, că nu mă voi lăsa aruncată pe văi pustii și că oricine altcineva nu are nimic în plus față de mine.

Inițial, nu-mi doream ca tu să fii acolo. Nu voiam ca privirile noastre să se întâlnească sub pretextul ăsta. În condițiile date. Să îmi înghit toate cuvintele, deși mi-ar fi venit să urlu faptul că-mi lipsești, că mă deranjează toată schimbarea ce s-a produs între noi, prea rapidă, luându-mă pe nepregătite.

Și, totuși.. nu erai. Zbuciumul din sufletul meu și-a spus cuvântul. Te voiam acolo. Preferam să mă privești cu ochii mari, verzi și reci asemenea temperaturilor ce ne îngheață trupurile și sufletele. Te-aș fi vrut acolo să-ți spun, așa cum o făceam mereu, să privești cerul,și să observi cât de frumos e. Mai frumos ca oricând. Să rămân pironită, făcându-mi scenarii, filme. Să te strâng de mână strâns și să te sărut pe obraz.

Mi-aș fi dorit să fii acolo, acolo unde ne-am văzut prima dată. Unde m-ai făcut să râd pentru prima dată, întrebându-mă din neant dacă-mi plac petrecerile. Mi-aș fi dorit să fii acolo. Mi-aș dori să fiu ACOLO cu tine. Mi-aș fi dorit ca toate acestea să se întâmple.

Să fim cuprinși de frigul necruțător, fulgi de nea să ne îmbrace în haina iernii și să ne tremure buzele în procesul lor de unire.

Mi-e dor să te privesc admirativ pe hol, să-ți spun cât de norocoasă sunt că te am, să văd priviri admirându-te și să zâmbesc fericită știind că-mi aparții, mi-e dor să fim de nedespărțit, să mă sufoci, să mă lași fără aer, să stau la poarta sufletului tău îmbrățișându-l. Mi-e dor de acel tu, din trecut. De acela de care m-am îndrăgostit.

Mereu s-a spus că gara a văzut mai multe săruturi sincere ca starea civilă. Cine ar fi crezut că acolo ne vom lua rămas bun fără ca măcar să știu? De ce nu am fost capabilă să observ schimbarea ta de comportament? De ce totul s-a schimbat radical în mai puțin de 24 ore?

Mai știi când ți-am admirat ochii mari și triști, povestindu-mi părți din viața ta? Mai știi ce frumoși și triști erau? Mai știi neputința mea? Aș vrea să-i vezi acum pe ai mei. Doi arbori de cafea aplecați, uzi și aproape dărămați de ploile sufletului, de false impresii, iluzii și deznădejde.

Sufletul meu e în faza de formare. Am nevoie de acele cuvinte. Din partea ta, de încurajări și buna-credință. Cum de am ajuns dependentă de ochii tăi, de gropițele tale timide, de tine?

Mă simt atât de neputincioasă. Îmi simt corpul greu. Iar tot ce văd, îmi amintește de tine. Mă lupt cu mine să te uit, dar știu că nimic nu se întâmplă peste noapte. Nici măcar schimbarea ta de atitudine. Am fost doar oarbă și neputincioasă.

Mă ciupesc și=mi musc buzele mult prea uscate de dor. Chinuite pentru că nu pot scoate la suprafață ceea ce gândesc. Totul e real. Parcă prea real.

Am fost prea neputincioasă, prea nepregătită, nu am fost de ajuns, din păcate. Sau din fericire, pentru o altă persoană mult prea îndepărtată.

Aș vrea să mă privești la fel, să fie doar o stare de moment. Aș vrea ca mii de regrete să-ți inunde sufletul, aș vrea..

Aș vrea să nu mă mai simt pierdută.

Sunt doar o urmă de suflet rătăcită, aruncată în frigul năprasnic, fără vreun căpătâi, Fără de ajutor. Întocmai ca un pui care e obligat să învețe a zbura din cuib, deși pare prea plăpând. Nu vrea să o facă, îi este teamă de necunoscut și, totuși este obligat de circumstanțe. Nu poate da înapoi, oricât ar vrea. Nu se poate întoarce în sânul cald al mamei. Se va arunca în prapastia de sub picioarele lui fragede, închizând ochii, sperând că va fi bine.

Mi-e teamă și mi-e frig.

hold me now

oh save me now