În interiorul meu se dau lupte crâncene.

Mereu a fost așa. Trăiam doar eu cu falsa impresie că e bine, făcusem o obișnuință în a mă minți zilnic. În a mă considera în sfârșit specială, în a-i oferi o șansă sufletului meu și tuturor sentimentelor ce se răscoleau în juru-mi, intrându-mi cu forța în sufletu-mi mult prea nepregătit.

Niciodată nu am fost pregătită pentru asta. Pentru tot. Întotdeauna m-am mințit că sunt mai matură acum, că pot face față tornadei din jurul meu, că nu mă voi lăsa aruncată pe văi pustii și că oricine altcineva nu are nimic în plus față de mine.

Inițial, nu-mi doream ca tu să fii acolo. Nu voiam ca privirile noastre să se întâlnească sub pretextul ăsta. În condițiile date. Să îmi înghit toate cuvintele, deși mi-ar fi venit să urlu faptul că-mi lipsești, că mă deranjează toată schimbarea ce s-a produs între noi, prea rapidă, luându-mă pe nepregătite.

Și, totuși.. nu erai. Zbuciumul din sufletul meu și-a spus cuvântul. Te voiam acolo. Preferam să mă privești cu ochii mari, verzi și reci asemenea temperaturilor ce ne îngheață trupurile și sufletele. Te-aș fi vrut acolo să-ți spun, așa cum o făceam mereu, să privești cerul,și să observi cât de frumos e. Mai frumos ca oricând. Să rămân pironită, făcându-mi scenarii, filme. Să te strâng de mână strâns și să te sărut pe obraz.

Mi-aș fi dorit să fii acolo, acolo unde ne-am văzut prima dată. Unde m-ai făcut să râd pentru prima dată, întrebându-mă din neant dacă-mi plac petrecerile. Mi-aș fi dorit să fii acolo. Mi-aș dori să fiu ACOLO cu tine. Mi-aș fi dorit ca toate acestea să se întâmple.

Să fim cuprinși de frigul necruțător, fulgi de nea să ne îmbrace în haina iernii și să ne tremure buzele în procesul lor de unire.

Mi-e dor să te privesc admirativ pe hol, să-ți spun cât de norocoasă sunt că te am, să văd priviri admirându-te și să zâmbesc fericită știind că-mi aparții, mi-e dor să fim de nedespărțit, să mă sufoci, să mă lași fără aer, să stau la poarta sufletului tău îmbrățișându-l. Mi-e dor de acel tu, din trecut. De acela de care m-am îndrăgostit.

Mereu s-a spus că gara a văzut mai multe săruturi sincere ca starea civilă. Cine ar fi crezut că acolo ne vom lua rămas bun fără ca măcar să știu? De ce nu am fost capabilă să observ schimbarea ta de comportament? De ce totul s-a schimbat radical în mai puțin de 24 ore?

Mai știi când ți-am admirat ochii mari și triști, povestindu-mi părți din viața ta? Mai știi ce frumoși și triști erau? Mai știi neputința mea? Aș vrea să-i vezi acum pe ai mei. Doi arbori de cafea aplecați, uzi și aproape dărămați de ploile sufletului, de false impresii, iluzii și deznădejde.

Sufletul meu e în faza de formare. Am nevoie de acele cuvinte. Din partea ta, de încurajări și buna-credință. Cum de am ajuns dependentă de ochii tăi, de gropițele tale timide, de tine?

Mă simt atât de neputincioasă. Îmi simt corpul greu. Iar tot ce văd, îmi amintește de tine. Mă lupt cu mine să te uit, dar știu că nimic nu se întâmplă peste noapte. Nici măcar schimbarea ta de atitudine. Am fost doar oarbă și neputincioasă.

Mă ciupesc și=mi musc buzele mult prea uscate de dor. Chinuite pentru că nu pot scoate la suprafață ceea ce gândesc. Totul e real. Parcă prea real.

Am fost prea neputincioasă, prea nepregătită, nu am fost de ajuns, din păcate. Sau din fericire, pentru o altă persoană mult prea îndepărtată.

Aș vrea să mă privești la fel, să fie doar o stare de moment. Aș vrea ca mii de regrete să-ți inunde sufletul, aș vrea..

Aș vrea să nu mă mai simt pierdută.

Sunt doar o urmă de suflet rătăcită, aruncată în frigul năprasnic, fără vreun căpătâi, Fără de ajutor. Întocmai ca un pui care e obligat să învețe a zbura din cuib, deși pare prea plăpând. Nu vrea să o facă, îi este teamă de necunoscut și, totuși este obligat de circumstanțe. Nu poate da înapoi, oricât ar vrea. Nu se poate întoarce în sânul cald al mamei. Se va arunca în prapastia de sub picioarele lui fragede, închizând ochii, sperând că va fi bine.

Mi-e teamă și mi-e frig.

hold me now

oh save me now

 

 

 

Reclame