A trecut o zi. Au trecut două. Tu nu apăreai. Ți-era imposibil.

Să fi fost un semn? Nu trebuia oare? Toate aceste ”piedici” erau un semnal de alarmă?

Sufletul meu era împărțit în jumătate. Te voiam aici, deși eram conștientă cât rău îmi fac…. îmi faci. Prezența ta atât de dorită până adineauri, era dificilă de suportat. Era imposibilă de acceptat…

Știam că va fi o zi plină. Soarele încă nu-și făcuse apariția. Era și el nerăbdător? Emoțiile nu-i dădeau pace? Dacă, de fapt, el nu voia să apară? Îi displăcea situația și nu ne-ar fi putut trimite particule de căldură pentru că oricâtă căldură ar fi emanat, zidul de gheață dintre noi nu s-ar fi topit?

Nori negri apăruseră. Mă copleșeau. Îmi dădeau o senzație de teamă, de nesiguranță. Mă apăsau iar pașii mei erau din ce in ce mai greoi. Parcă mergeam pe loc. Știam ce va urma. De ce am făcut-o? De ce am acceptat? De ce sufletul meu suspina?

Inima aproape-mi ieșise din piept, mititica. De ce aveam atâtea emoții? De ce mă simțeam ca la început? De ce nici măcar atunci nu era așa?

Oamenii au tendința de a se agăța de ultimul fir de ață.. chiar și foarte firav. Oamenii refuză să renunțe chiar și când sunt confruntați cu adevărul crunt.

Mă uitasem în telefon. Obrajii erau roșii. Aproape tot sângele urcase spre ei. Îmi simțeam inima în gât. Abia puteam articula ceva. Aș fi alergat spre tine și te-aș fi strâns la pieptu-mi firav. Dar am ales să zâmbesc forțat și să mă înec în brațele tale. Ți-am simțit brațele încolăcindu-mă și voiam să rămân acolo. Dispăruse senzația de frig, norii negri erau de domeniul trecutului. Pluteam. Aș fi vrut să îmi descifrezi liniștea. Să auzi dincolo de ea. Să îmi codifici ritmul respirației. Să înțelegi ce se întâmplă în mine. Să nu îmi dai drumul vreodată.  Să îți fi dat seama că un ochi plângea, iar altul râdea..

Buzele mele reci s-au lipit de obrajii tăi. Tremuram. Ai simțit asta? Ai văzut licărirea din ochii mei privindu-te? Mi-ai văzut fâstâcirea? M-ai citit măcar 5 %?

Deși, teoretic, aveam o destinație, picioarele nu voiau să mă asculte… aș fi vrut să nu ajungem vreodată la o destinație. Să se oprească timpul în loc ori să curgă atât de încet încât toate argumentele mele să fi părut plauzibile. Aș fi vrut să mă fi putut juca cu mintea ta, măcar o dată. Mi-aș fi dorit, ca în acea zi, să te fi modelat după bunul plac.  Dar care mai era satisfacția după?

Te priveam trăgând cu patimă din țigară. Aș fi vrut ca tu să tragi de ”noi” la fel de tare. Să mă privești întocmai ca pe ea. Să mă simți curgându-ți prin vene. Să nu te saturi de mine. Să tragi de mine ca din țigară, până când buzele ți-s aproape arse.

Te priveam pierdută. Aș fi oprit timpul. Aș fi putut rămas acolo să te privesc la nesfârșit. Mi-aș fi dorit să simt plăcerea de a te vedea fumând până nu mai știam de mine. Până în momentul în care eram pierdută. Mi-ar fi amorțit corpul, ochii ar fi înțepenit, aș fi uitat de mine, unde sunt, de ce și când am ajuns acolo.

Ți-aș fi privit ochii mari și albaștri până m-aș fi simțit contopită cu ei, Până ar fi rămas doar doi. Ai tăi.

Aș fi vrut să te vezi prin ochii mei. Să simți măcar cinci minute ce simțeam eu. De ce nu ai fost capabil? Ce anume din interiorul tău m-a refuzat? Ce i-a displăcut? De ce eu? De ce acum? De ce nu a fost de ajuns? De ce încă am frustrări și întrebări?

M-am cuibărit la pieptul tău. Aș fi vrut să aud ce spune inima ta. Oare mă mai recunoștea? De ce speram ca lacrimile mele să topească gheața din jurul ei? De ce am fost atât de naivă? De ce am clacat?

De ce mă aflam pe același peron pe care te așteptam cu sufletul la gură? Mă lipisem de itne ca timbrul de scrisoare și, din nou, voiam să opresc timpul. De ce tragem de ultimele secunde ca niște flămânzi?

Suntem flămânzi. De dragoste, iubire, atenție. De oameni. Ajungem să devenim depedenți de oameni de teama singurătății. Ne e teamă de noi. De gândurile noastre. GÂnduri ce ne înghit de vii, ne întunecă mințile..

Dar ai plecat. Nu te-am putut opri. Te priveam îndepărtându-te fără a putea schița ceva. În suflet era o secetă înfiorătoare. M-ai secat. Odată cu tine s-a dus și ultima părticică de speranță. Sau e doar ce cred eu? Dacă adevărul e altul?

Mă scufund în balta gândurilor mele. Închid ochii. Te văd. Îi deschid. Mă simt incomod. Privesc un tavan de un alb imaculat și înțepenesc. Cum am ajuns aici? Ce am greșit? De ce am impresia că am greșit?

Sper… visez… aștept. În zadar?

Plete gălbui și un zâmbet de copil. Ochi mari, albaștri și luminoși. Mâini fragede și fine. Trup de zmeu în formare. Neliniște. Incertitudine.. dificultate. Orgoliu. Inima. Rațiune. Încăpățânare.

TU.

 

Reclame