Category: Despre toti/toate


Înec

Stau și mă scufund printre cuvinte. Dau năvală peste mine, dorind să iasă la suprafață. Mă lovesc, mă ceartă și-mi reproșează că au stat ascunse atât de mult timp.

Mă privesc cu ciudă. Le-am chinuit. Le-am ținut aproape de sufletul meu până am ajuns să le închid de tot. Au fost chinuite, strânse cu lanțuri prea grele. Cu ce au greșit? mă întreabă..

De ce am făcut așa? De ce am preferat să le mint? De ce le-am ținut într-o iluzie fără sfârșit?

Se întâmplă iar. Din nou. Mi-e capul vraiște. Gândurile mi se împleticesc în cap, încercând să se liniștească, să găsească un drum, o evadare, un mod de a ieși la suprafață. Mă vor distruge. De ce nu pot să opresc ceea ce e firesc? De ce e firesc?

Mă voi distruge..

Îmi voi face rău gândindu-mă la ochii tăi care nici măcar nu-s albaștri, la zâmbetul tău zeflemitor ori la cum tragi ușor, din țigara aia.. mă fascinezi și simt cum îmi pierd mințile.

N-am control asupra-mi. Cuvintele nu mai așteaptă. Se vor spuse… Eu..

Tu..

Noi?

Subconștientul?

Nu pot respira, nu pot gândi lucid. Înima-mi bate  puternic și simt cum sare din piept. Ce e asta? De ce tremur? De ce ma simt așa? Ce mi se întâmplă? De ce am uitat cum e? De ce tu?

E frig. Simt cum îngheț.

Oare îmi vor îngheța și cuvintele? Îmi vor fi buzele pecetluite? Sau voi avea, în sfârșit, curaj?

Nu-mi simt degetele.. nu mă pot mișca de aici.. Ai văzut ce frumoasă e Luna? Cât de visătoare e? Copilăroasă? Singuratică? Să fii tu Soarele? Să fii tu căldura și siguranța de care are nevoie Luna? Sau îi ești cea mai mare piedică și îi furi momentele de glorie?

Am nevoie de un doctor, ajutor…

Știu, sunt conștientă că sufăr..

De tine, nu după tine. Mi-ai intrat în sânge, în gânduri..  te simt mai aproape ca niciodată și, totuși, atât de departe Mă copleșești cu.. absența ta? Nu știu ce o să mă fac. Mă simt pierdută și, în același timp, cuvintele îmi arată calea. Îmi spun să am încredere și să le eliberez. Va fi bine?

Număr stelele și simt cum pleoapele mi se apropie.. Știu că-mi vei apărea din nou, în vis. Știu că ne vom revedea..

 

 

 

 

Șapte!

Timpul trece pe lângă noi fără a sesiza.. pe moment. Rememoram ori sarbatorim cate un lucru important din viata noastra si ne dam seama ca timpul ne-a jucat, iar, pe degete.

Ne lăsăm duși de val, trăim momentul ori calculăm orice pas?

Au trecut 7 ani. Stai. Câți? Ș-A-P-T-E.

Nu-mi vine sa cred.. M-am maturizat, am experimentat, am fost dezamagita, am dezamagit, am crezut ca voi birui si m-am trezit in genunchi.

Am 24 de ani, dar sufletul mi-a ramas ancorat in perioada adolescenței.

Am terminat un liceu, am luat Bacalaureatul ăla greu de care se plang mulți, sunt chiar si licențiată. In drept. Wew. Aplauze… si totuși, sunt defectă. Incompletă.

Încă am nevoie de el, de degetele lui lungi, de ochii lui mari si albaștri.. rămân pironita cu ochii pe tavan si ma gândesc, oare m-am complacut? M-am subestimat? Oare cum va fi? Ce se va alege de sufletul meu? Care imi va fi contribuția?

Mulțumesc. Mulțumesc tuturor. Atât celor pozitivi, cât si celor negativi. Striviti-mi sufletul in picioare, mangaiati-l si va renaște ca pasarea Phoenix din cenușă.

Mulți ani, blogusor! Sa ne citim cu bine!

Semne

A trecut o zi. Au trecut două. Tu nu apăreai. Ți-era imposibil.

Să fi fost un semn? Nu trebuia oare? Toate aceste ”piedici” erau un semnal de alarmă?

Sufletul meu era împărțit în jumătate. Te voiam aici, deși eram conștientă cât rău îmi fac…. îmi faci. Prezența ta atât de dorită până adineauri, era dificilă de suportat. Era imposibilă de acceptat…

Știam că va fi o zi plină. Soarele încă nu-și făcuse apariția. Era și el nerăbdător? Emoțiile nu-i dădeau pace? Dacă, de fapt, el nu voia să apară? Îi displăcea situația și nu ne-ar fi putut trimite particule de căldură pentru că oricâtă căldură ar fi emanat, zidul de gheață dintre noi nu s-ar fi topit?

Nori negri apăruseră. Mă copleșeau. Îmi dădeau o senzație de teamă, de nesiguranță. Mă apăsau iar pașii mei erau din ce in ce mai greoi. Parcă mergeam pe loc. Știam ce va urma. De ce am făcut-o? De ce am acceptat? De ce sufletul meu suspina?

Inima aproape-mi ieșise din piept, mititica. De ce aveam atâtea emoții? De ce mă simțeam ca la început? De ce nici măcar atunci nu era așa?

Oamenii au tendința de a se agăța de ultimul fir de ață.. chiar și foarte firav. Oamenii refuză să renunțe chiar și când sunt confruntați cu adevărul crunt.

Mă uitasem în telefon. Obrajii erau roșii. Aproape tot sângele urcase spre ei. Îmi simțeam inima în gât. Abia puteam articula ceva. Aș fi alergat spre tine și te-aș fi strâns la pieptu-mi firav. Dar am ales să zâmbesc forțat și să mă înec în brațele tale. Ți-am simțit brațele încolăcindu-mă și voiam să rămân acolo. Dispăruse senzația de frig, norii negri erau de domeniul trecutului. Pluteam. Aș fi vrut să îmi descifrezi liniștea. Să auzi dincolo de ea. Să îmi codifici ritmul respirației. Să înțelegi ce se întâmplă în mine. Să nu îmi dai drumul vreodată.  Să îți fi dat seama că un ochi plângea, iar altul râdea..

Buzele mele reci s-au lipit de obrajii tăi. Tremuram. Ai simțit asta? Ai văzut licărirea din ochii mei privindu-te? Mi-ai văzut fâstâcirea? M-ai citit măcar 5 %?

Deși, teoretic, aveam o destinație, picioarele nu voiau să mă asculte… aș fi vrut să nu ajungem vreodată la o destinație. Să se oprească timpul în loc ori să curgă atât de încet încât toate argumentele mele să fi părut plauzibile. Aș fi vrut să mă fi putut juca cu mintea ta, măcar o dată. Mi-aș fi dorit, ca în acea zi, să te fi modelat după bunul plac.  Dar care mai era satisfacția după?

Te priveam trăgând cu patimă din țigară. Aș fi vrut ca tu să tragi de ”noi” la fel de tare. Să mă privești întocmai ca pe ea. Să mă simți curgându-ți prin vene. Să nu te saturi de mine. Să tragi de mine ca din țigară, până când buzele ți-s aproape arse.

Te priveam pierdută. Aș fi oprit timpul. Aș fi putut rămas acolo să te privesc la nesfârșit. Mi-aș fi dorit să simt plăcerea de a te vedea fumând până nu mai știam de mine. Până în momentul în care eram pierdută. Mi-ar fi amorțit corpul, ochii ar fi înțepenit, aș fi uitat de mine, unde sunt, de ce și când am ajuns acolo.

Ți-aș fi privit ochii mari și albaștri până m-aș fi simțit contopită cu ei, Până ar fi rămas doar doi. Ai tăi.

Aș fi vrut să te vezi prin ochii mei. Să simți măcar cinci minute ce simțeam eu. De ce nu ai fost capabil? Ce anume din interiorul tău m-a refuzat? Ce i-a displăcut? De ce eu? De ce acum? De ce nu a fost de ajuns? De ce încă am frustrări și întrebări?

M-am cuibărit la pieptul tău. Aș fi vrut să aud ce spune inima ta. Oare mă mai recunoștea? De ce speram ca lacrimile mele să topească gheața din jurul ei? De ce am fost atât de naivă? De ce am clacat?

De ce mă aflam pe același peron pe care te așteptam cu sufletul la gură? Mă lipisem de itne ca timbrul de scrisoare și, din nou, voiam să opresc timpul. De ce tragem de ultimele secunde ca niște flămânzi?

Suntem flămânzi. De dragoste, iubire, atenție. De oameni. Ajungem să devenim depedenți de oameni de teama singurătății. Ne e teamă de noi. De gândurile noastre. GÂnduri ce ne înghit de vii, ne întunecă mințile..

Dar ai plecat. Nu te-am putut opri. Te priveam îndepărtându-te fără a putea schița ceva. În suflet era o secetă înfiorătoare. M-ai secat. Odată cu tine s-a dus și ultima părticică de speranță. Sau e doar ce cred eu? Dacă adevărul e altul?

Mă scufund în balta gândurilor mele. Închid ochii. Te văd. Îi deschid. Mă simt incomod. Privesc un tavan de un alb imaculat și înțepenesc. Cum am ajuns aici? Ce am greșit? De ce am impresia că am greșit?

Sper… visez… aștept. În zadar?

Plete gălbui și un zâmbet de copil. Ochi mari, albaștri și luminoși. Mâini fragede și fine. Trup de zmeu în formare. Neliniște. Incertitudine.. dificultate. Orgoliu. Inima. Rațiune. Încăpățânare.

TU.

 

2019?!

HEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEYOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!

La mulți ani! Toate cele bune, etc, etc, etc și alte fraze clișeice.

Suntem în 2019. Știu că știați dar voiam să vă reamintesc. Vă vine să credeți? Mie nu. Cine ar fi crezut? Probabil te așteptai la nu știu ce boom tehnologic. Erai în 2004, te întorceai cu ditamai ghiozdanul în spate și te gândeai că peste 10, 15 ani poate o să fie mașini zburătoare și toate jocurile copilăriei vor dispărea, iar prietenii tăi vor fi înlocuiți cu cyborgi.

Dar suntem în 2019.. tehnologia a avansat, au apărut pe piață fel de fel de telefoane, cu camere mult mai performante și cu prețuri de va trebui să locuiești într-o cutie de chibrituri după, dar măcar poți face un selfie atât de clar încât poți număra vasele de sânge din obraji.

Suntem în 2019, în Uniunea Europeană și, totuși.. atât de înapoiați.  Văd cu stupoare doamne și domnișoare cărora le este rușine să ceară absorbante în magazine. Stai, ce? Suntem în 1800 și e societate patriarhală? Femeia nu are drepturi? E o sclavă și se duce în iarmaroc trimisă de stăpâni?

De ce să-ți fie rușine de asta? Pentru că ai menstruație? Pentru că ești femeie? Că aud și persoane de sex masculin? Așa, și? Dacă nu exista procesul acesta natural, ei nu existau. Ce descoperire, nu?

De ce să te lași afectată de vorbele fără valoare, pline de răutate și intenții nefaste? De ce să-ți pese? De ce să te ferești? Până când?

Suntem în 2019 și femeilor le e rușine cu ce sunt, cu transformările prin care trec.. cu ele înșiși. Ceea ce e trist. De aici poți face o paranteză și să consideri că așa este și în cazul vieții sexuale a oamenilor, în special a tinerilor.

Sunt de acord și aș susține chestia asta cu 483853 de semnături, de ar fi posibil, introducerea ei în cadrul orelor școlare. Tinerii au nevoie în mod necesar de educația sexuală. Dar s-ar putea ajunge la așa ceva în România?

Te gândești că e 2019 și că nu ar fi ceva absurd. Hei, ai uitat că de fapt suntem în 1950 și așa ceva e aberant? De ce am fi în rând cu celelalte țări europene civilizate?

De ce oare oamenii au impresia că toate educația sexuală se rezumă la acțiunea de a intreține relații intime și atât?

Evident, în ziua de astăzi există internet. Dar acesta este foarte, foarte mare și sunt păreri diverse iar părerea unui specialist, despre care iei contact în mod direct, ar fi mult mai eficientă.

De ce să nu afle copiii odată cu pubertatea despre toate schimbările din corp? Despre eventualele activități și probleme adolescentine? Despre ce implică viața unui tânăr, de fapt? Despre protecție? Boli?

Iar apoi ne mirăm că avem copii cu copii? Ha, amuzant de trist. Sunt sigură că unii sunt atât de convinși că au impresia că le știu pe toate, încât nu au nevoie de sfaturi, ajutor. Sau totul se face pe ascuns, dorindu-se a fi tineri indepedenți.

Și aici intervine și rușinea. De ce să te duci să ceri protecție în cadrul farmaciei? De ce să afli despre toate aceste metode? Dacă nu direct de la specialiști, de ce nu din cărți, broșuri?

De ce să nu fie de fapt, piele pe piele? Ce contează protecția? Ei, lasă, ai tu un vecin care a mai practicat și știi că e încă ok și n-a murit. N-o să mori nici tu. Corect? Mai bine generalizăm decât să particularizăm. Prea multă bătaie de cap.

Mi-e somn.

Avem multe, multe, multe, multe subiecte necunoscute ori neaprofundate îndeajuns din cauza orgoliului și a mândriei. Ne credem un pic mai sus decât de linia în fața căreia ne aflăm, pentru că, vezi tu, așa-s oamenii. Ei se pricep mai mult sau mai puțin să mintă alte persoane, dar sunt ași în a se minți pe ei înșiși.

Poate vom progresa…… cândva.

 

Ciupești-mî!

Ciupește-mă!

Trage-mă de mânecă!

Apucă-mă de obrajii ce au crescut pe zi ce trece de la traiul ăsta nemaipomenit și spune-mi că nu visez.

Te rog, desenează-mi, explică-mi oricum că aceasta e realitatea și nu fabulez, nu sunt iar intr-o bulă separată de lumea ce mă înconjoară, mințindu-mă în continuare.

Orice lucru are rânduiala lui, învățăm asta încă din fragedă pruncie. Totul are un mers.  Și, totuși, se spune că cele mai frumoase lucruri se întâmplă când nu te aștepți.

De multe ori, omul e nemulțumit de ceea ce are, e pesimist, se așteaptă la tot ce e rău și se complace în lumea lui, construindu-și ziduri puternice, îndepărtându-se de la tot ce ar considera că i-ar dăuna.

Totul până când, într-o zi, încercând să treci peste o altă zi plictisitoare și pe care ai crezut-o ca pe oricare alta, apare cineva nou, față de care ai avea o anumită reținere spre a te deschide, având prejudecăți și impunându-ți că nu merită.

Simți, totuși, cum malul greu de gheață începe să se crape puțin câte puțin, făcând loc acelor raze timide de soare ce se duc cu o viteză covârșitoare spre acea particică de suflet ce încă permite accesul.

Știi că tot acel tărâm de gheață s-a topit atunci când il vezi în toată splendoarea lui iar cuvintele, deși nerăbdătoare să iasă, să exprime ceea ce simți sunt blocate la ieșire, de un mic moment de rătăcire.

O fi real? O fi vis?

Îți pui iar zeci de întrebări și râzi, conștientizând că totul se va termina curând. Dar vezi persoana aia apropiindu-se, admirându-ți și acceptându-ți toate lucrurile pe care le vezi ca fiind defecte. Îl vezi cerșindu-ți atenția și, pentru prima dată, te bucuri că nu ești tu în rolul celălalt.

Ești îndrăgostită? E nevoia de afecțiune și atenție mult prea mare? Te grăbești cu toate acele afirmații? Sunt ele oare sincere ori sunt doar o adunătură de cuvinte nespuse care se răsfrâng asupra primului-venit? Oare chiar simți tot ce spui? Cât de sinceră ești cu tine?

În același timp…  tot ce ai simțit în acel moment a fost real. Nimic nu putea fi teatral, mimat. Te-ai blocat, pupilele ți s-au dilatat, ai simțit sângele curgând mult prea alert și parcă toate simțurile s-au blocat. Te pironisei cu privirea. Era un om cu adevărat frumos, un om ce era lângă tine iar tu te întrebai ce ai făcut să meriți asta. De ce te fereai de privirea lui? De ce ți-era teamă să te pierzi în acei ochi mari și sinceri? Nu ăsta e tot farmecul? Tu.. fată dragă, de ce te temi?

Coup de foudre? Cine ar fi crezut? Tocmai acum? Sfârșitul temperaturilor frumoase, începutul iernii, începutul vostru, al vremurilor frumoase?

Oricât ai nega, a rămas blocat, ascuns printre cele mai frumoase gânduri și nici de-ar vrea nu i-ai permite să plece. Știi că ești îndrăgostită când după o zi plină, îi auzi glasul calm ce te unge pe suflet. Și mai știi ce? Melodiile alea pe care le fredonezi din nou, dintr-odată, au o bază. EL.

Știu că ți-e teamă de tot viitorul incert ce se apleacă asupra ta, știu că deși buletinul arată una, realitatea e cu totul alta. Ia-l de mână și ai încredere. Privește-i acei ochi albăstrui-verzui imenși, mângâie-i obrajii roșiatici și închide ochii. Curând va fi bine. Veți fi bine!

Ciupești-mî.. dar, totuși, nu uita. Mă învinețesc repede, atât pe interior cât și pe exterior.

Ieri, azi

Iată-mă din nou. Aici.  Printre litere amețite care încearcă să se așeze frumos, regulamentar pe o foaie albă și neprihănită de gânduri diverse.

Ieri mă tot gândeam că e septembrie deja. Oare prind cămin? Oare ce colege o să am? Cât de greu va fi anul acesta? Câți litri de lacrimi voi vărsa sesiunea ce va veni? Câte ness-uri vor sta la baza inimii mele?

Astăzi mă gândesc că iar mă voi trezi la 6, iar voi merge dis-de-dimineață printre corpuri adormite și lipsite de speranțe, visuri. Că mă voi lovi de aceiași oameni, aceleași fețe și voi pleca spre casă cu același suflet trist singuratic și ținut în pioneze.

Ieri te țineam de mână și încercam să mă încălzesc ținându-mi mare parte din lume în brațe, astăzi mă las în suflarea vântului ușor și rece de septembrie. Toamna își intră-n drepturi timidă. Astăzi, doar câteva flash-uri ce-mi țin de urât.

Ieri așteptam toamna cu sufletul la gură. Sufletul din mine vibra. Știam că e anotimpul fluturilor, a sentimentelor diferite, a palpitațiilor, a diverselor experiențe. Ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care am iubit si iubesc toamna?

Ieri eram plina de visuri și speranțe, aveam un drum de parcurs, știam că trebuie să-l termin. Aveam siguranța drumului. Eram atât de sigură pe el încât nu mi-am făcut griji de ce mă va aștepta la finalul lui.

Astăzi drumul s-a sfârșit și m-a luat pe nepregătite. Am fost atât de naivă și am avut un surplus de încredere în mine. Toate la momentul nepotrivit. Ieri am crezut că e o decizie bună, că o mică pauză nu strică nimănui.

Astăzi am urme de regrete pe suflet. Am momente în care mă simt pierdută și, în clipa următoare realizez că totuși, nu e ăla atât de negru.

Ieri, îți admiram degetele lungi alunecând pe clapele pianului ori cum ochii tăi mari, verzi și timizi se ascundeau sub bretonul cu terminație în niște cârlionți rebeli. Ieri te priveam cântând diverse piese, timid și îngrijorat de faptul că ești la început și că n-o să sune atât de plăcut.. astăzi..

Astăzi totul e doar o altă parte din memorie. Ieri pierdeam ore-ntregi visând la clipa întâlnirii și la tot ceea ce reprezinți tu. Astăzi sunt doar o altă amintire, o altă necunoscută, o altă experiență..

Ieri eram plină de energie, dornică de nou, cu vara-n suflet și cu inima plină de dorințe și idei noi.

Astăzi am obosit. M-am complăcut și m-am adâncit până la sufocare în smoala sufletului meu. Mă scufund în același timp cu orice parte bună ce mi-a rămas. Ieri credeam în oameni, în noi începuturi.

Ieri eram îndrăgostită.

Astăzi sunt doar o bucățică de suflet aidoma unei lipitori, ce așteaptă oportunitatea de a se lipi de un altul pentru a se reface ori pentru a mima binele. Nu așa face majoritatea?

Ieri ne doream să fim adulți. Astăzi tânjim după momente fără griji, responsabilități și după anii prea puțin apreciați.

Ieri îmi făceam griji de examene, sesiuni, note, profesori, cursuri și seminarii în creierii dimineților.

Astăzi sunt proaspăt absolventă, un mic jurist.

Sună frumos, nu?

Astăzi suntem absolvenți. De mâine, șomeri cu diplomă.

Trăim în România.

And all the „we”s and promises captured in a kiss
We hide and we seek what we squander, like there’s more
Something more than this

Încheiere

Nu știu ce mi se pare mai trist.

Să simți atât de multe și să nu le poți înșira pe o foaie ori să nu simți nimic dar să-ți dorești să creezi, să arăți că sufletul tău e disponibil, că dorește a fi casă pentru frumos, liniște, iubire, sentimente.

Continui să mă mint, să trăiesc în bula mea și să ignor tot ce e în jurul meu, fie rău ori bine, crezând că în modul ăsta mă tratez, mă vindec și rămân singură cu gândurile mele și că am puterea necesară pentru a le îndepărta ori pentru a le purifica.

Scot uneori mâna din bulă și încerc să mă readaptez la viața de zi cu zi, viața ce mi se părea monotonă și obișnuită până nu de foarte mult timp. Dar acum totul mi se pare diferit. Sunt ursuză, tristă și mai ales, simt că nu mă pot adapta la ceea ce e normal în jurul meu, totul mi se pare prea greu, prea dificil, prea mult efort de depus și eu sunt prea dezinteresată.

De la ce? Cauza e una minoră, dar ca întotdeauna, îmi place să hiperbolizez totul. Oricât aș vrea să se remedieze situația, să mă refac și să fie iar ca înainte, ceva din mine mă oprește să fac asta, acel ceva mă trage spre toată situația asta, făcându-mă, în final, să mă complac și să dispară toate eforturile depuse până atunci.

Omul cică învață din greșeli. Dar eu mereu și mereu fac aceleași lucruri. Poate percepția mea e una greșită, poate eu nu le consider greșeli, poate oamenii din juru-mi sunt aspri ori eu chiar o țin pe a mea, încercând să modelez lumea după bunu-mi plac.

În ultima vreme, îmi tot doresc să mă reîntorc în adolescență, să am iar vârsta de 16-17 ani, dar cu mintea de acum. Nu, nu regret că nu am trăit anii ăia corespunzător, doar aș mai adăuga ceva sare și piper. Și sunt confuză, nu știu dacă aș schimba cele întâmplate recent. Poate că așa a trebuit să fie. Poate așa era mai bine?

Încerc să mă tot agăț de diverși oameni, chipuri felurite pentru a ieși din lumea mea plină de tine, căci eu și tot ce ține de mine, nu mai e în lumea ta. Sunt reticentă și antisocială. Am revenit la aceeași eu, aceeași tipă ce aproape termină o facultate, care trebuie să-și ia viața în mâini, închisă în jurul unei minți adolescentine, ce uneori, nu e un lucru rău, dar în cazul de față provoacă doar strângeri de inimă.

Am știut că n-am fost doar un pansament și, totuși? Mintea mea de 16 ani din momentul ăsta poate exagera orice, poate căuta sămânță de scandal din orice lucru mărunt.

Acum un an totul stătea diferit. Tu erai eu, eu… eu eram tot eu.

Mereu istoria se repetă. Că cică cine nu învață din greșeli, e obligat să o repete. Așa o fi fost și acum?

Am zis că voi îngropa totul. Voi da uitării. Voi așterne o pânză groasă. Smoală fierbinte peste toate amintirile cu tine. Să ardă. Să le aud țipând, să le văd chinuindu-se pentru a-mi reintra în cap, în suflet. În sufletul mult prea chinuit și singuratic.

Mi-am vândut sufletul. Cui? Unei iluzii.  Am sperat că va avea grijă de el întocmai cum am sperat întotdeauna. M-am transformat din tânăra plină de neîncredere și cu temeri prea multe în adolescenta visătoare până la extreme și prea ruptă de realitate.

Cred că unul dintre remedii e să nu regreți absolut nimic. Să vezi doar partea bună din tot și apoi să o îngropi. Să te pui pe tine deasupra tuturor, deasupra celui ce ți-a făcut sufletul țăndări și.. mai ales, să încerci ca pe viitor să nu se mai întâmple să fii pusă din nou, în aceeaș ipostază.

Să dai o șansă sufletului tău ori ce a mai rămas din el.. să aibă o șansă spre nou, să se bucure pe deplin de primăvara ce-și face intrarea atât de timid. Să-ți lași pletele portocalii în bătaia vântului, să fie doar o jucărie pentru zefirul ce-și va face prezența și, mai ales, să zâmbești, atât cu ochii tăi mari de cafea, cât și cu buzele-ți prea roșii de atâta dor și singurătate.

Aș vrea să închei acest scurt capitol dar atât de cuprinzător aici. Să fie ultimele scrieri despre tot ce a fost ori ce simt. Să dau șansa unei noi muze de a mă lumina, de a mă fermeca și mai ales, de a mă face să mă pierd cu firea și să scriu din nou, cu inima împăcată.

Rămâi cu bine.. în lumea ta de care nu aparțin și poate, de care îmi voi da seama mai târziu, că a fost benefică desprinderea.

Nu.

Poate ai… dar îi dai drumul

 

 

 

Urmă de suflet

În interiorul meu se dau lupte crâncene.

Mereu a fost așa. Trăiam doar eu cu falsa impresie că e bine, făcusem o obișnuință în a mă minți zilnic. În a mă considera în sfârșit specială, în a-i oferi o șansă sufletului meu și tuturor sentimentelor ce se răscoleau în juru-mi, intrându-mi cu forța în sufletu-mi mult prea nepregătit.

Niciodată nu am fost pregătită pentru asta. Pentru tot. Întotdeauna m-am mințit că sunt mai matură acum, că pot face față tornadei din jurul meu, că nu mă voi lăsa aruncată pe văi pustii și că oricine altcineva nu are nimic în plus față de mine.

Inițial, nu-mi doream ca tu să fii acolo. Nu voiam ca privirile noastre să se întâlnească sub pretextul ăsta. În condițiile date. Să îmi înghit toate cuvintele, deși mi-ar fi venit să urlu faptul că-mi lipsești, că mă deranjează toată schimbarea ce s-a produs între noi, prea rapidă, luându-mă pe nepregătite.

Și, totuși.. nu erai. Zbuciumul din sufletul meu și-a spus cuvântul. Te voiam acolo. Preferam să mă privești cu ochii mari, verzi și reci asemenea temperaturilor ce ne îngheață trupurile și sufletele. Te-aș fi vrut acolo să-ți spun, așa cum o făceam mereu, să privești cerul,și să observi cât de frumos e. Mai frumos ca oricând. Să rămân pironită, făcându-mi scenarii, filme. Să te strâng de mână strâns și să te sărut pe obraz.

Mi-aș fi dorit să fii acolo, acolo unde ne-am văzut prima dată. Unde m-ai făcut să râd pentru prima dată, întrebându-mă din neant dacă-mi plac petrecerile. Mi-aș fi dorit să fii acolo. Mi-aș dori să fiu ACOLO cu tine. Mi-aș fi dorit ca toate acestea să se întâmple.

Să fim cuprinși de frigul necruțător, fulgi de nea să ne îmbrace în haina iernii și să ne tremure buzele în procesul lor de unire.

Mi-e dor să te privesc admirativ pe hol, să-ți spun cât de norocoasă sunt că te am, să văd priviri admirându-te și să zâmbesc fericită știind că-mi aparții, mi-e dor să fim de nedespărțit, să mă sufoci, să mă lași fără aer, să stau la poarta sufletului tău îmbrățișându-l. Mi-e dor de acel tu, din trecut. De acela de care m-am îndrăgostit.

Mereu s-a spus că gara a văzut mai multe săruturi sincere ca starea civilă. Cine ar fi crezut că acolo ne vom lua rămas bun fără ca măcar să știu? De ce nu am fost capabilă să observ schimbarea ta de comportament? De ce totul s-a schimbat radical în mai puțin de 24 ore?

Mai știi când ți-am admirat ochii mari și triști, povestindu-mi părți din viața ta? Mai știi ce frumoși și triști erau? Mai știi neputința mea? Aș vrea să-i vezi acum pe ai mei. Doi arbori de cafea aplecați, uzi și aproape dărămați de ploile sufletului, de false impresii, iluzii și deznădejde.

Sufletul meu e în faza de formare. Am nevoie de acele cuvinte. Din partea ta, de încurajări și buna-credință. Cum de am ajuns dependentă de ochii tăi, de gropițele tale timide, de tine?

Mă simt atât de neputincioasă. Îmi simt corpul greu. Iar tot ce văd, îmi amintește de tine. Mă lupt cu mine să te uit, dar știu că nimic nu se întâmplă peste noapte. Nici măcar schimbarea ta de atitudine. Am fost doar oarbă și neputincioasă.

Mă ciupesc și=mi musc buzele mult prea uscate de dor. Chinuite pentru că nu pot scoate la suprafață ceea ce gândesc. Totul e real. Parcă prea real.

Am fost prea neputincioasă, prea nepregătită, nu am fost de ajuns, din păcate. Sau din fericire, pentru o altă persoană mult prea îndepărtată.

Aș vrea să mă privești la fel, să fie doar o stare de moment. Aș vrea ca mii de regrete să-ți inunde sufletul, aș vrea..

Aș vrea să nu mă mai simt pierdută.

Sunt doar o urmă de suflet rătăcită, aruncată în frigul năprasnic, fără vreun căpătâi, Fără de ajutor. Întocmai ca un pui care e obligat să învețe a zbura din cuib, deși pare prea plăpând. Nu vrea să o facă, îi este teamă de necunoscut și, totuși este obligat de circumstanțe. Nu poate da înapoi, oricât ar vrea. Nu se poate întoarce în sânul cald al mamei. Se va arunca în prapastia de sub picioarele lui fragede, închizând ochii, sperând că va fi bine.

Mi-e teamă și mi-e frig.

hold me now

oh save me now

 

 

 

Haos VS Cosmos

Haos în mintea mea. Cosmos în ochii tăi.

Cosmos în miintea mea. Haos în ochii tăi.

Haos în viața mea. Cosmos în juru-mi când sunt tine.

Cosmos când buzele ni se contopesc. Haos începând cu clipa în care dispari de lângă mine.

Haos când ochii tăi nu mă privesc. Cosmos când mă pierd în ochii tăi de-un verde unicat.

Cosmos când mă îmbrățișezi de parcă e ultima oară când ne vedem. Haos când noaptea perfidă ne desparte.

Haos cu gândul la vacanța ce bate la ușă. Cosmos visând la clipa reîntâlnirii.

Cosmos când te deschizi față de mine. Haos în momentul când scepticismul mă cuprinde.

Haos când gânduri nepotrivite îmi înconjoară sufletul cu lanțuri dintre cele mai grele. Cosmos când mi le alungi cu o simplă îmbrățișare. Simplă, dar atât de sinceră.

Cosmos cu gândul în suflet că-mi ești din ce in ce aproape de suflet zi de zi. Haos când mă gândesc cât pe neașteptate a venit totul. Dar vai, cât de rapid.

Haos amintindu-mi modul în care erai creionat în capul meu. Cosmos pentru ceea ce reprezinți actualmente, într-un timp atât de scurt.

Gândurile mele alternează între Cosmos și Haos. Oare nu e același lucru? Nu e oare Cosmosul doar un Haos ce are tendința de a fi mai aranjat? Ce e până la urmă Cosmosul? Dar Haosul?  De ce mereu asociem Haosul cu întâmplările negative din viața noastră?

De ce nu ar fi asociate cu minunatul Cosmos? Ce ar fi până la urmă? E doar ceva nemărginit, fără cap, fără coadă. Poate inspira teamă. Acea teamă de necunoscut. De ce nu ar fi chiar Cosmosul un Haos? Cine ar vrea să se piardă printre planete, constelații?

De ce Haosul nu ar fi ceva bun? De ce nu ai putea descrie amalgamul de sentimente ce te cuprinde când brațele lui te înconjoară? Când te privește în ochi și-ți spune suav că „Totul va fi bine”?

Cosmos când ești aproape. Haos din momentul în care realizez că va trebui să pleci.

Cosmos în ochii tăi. Haos în mintea mea.

Cosmos când te sărut chit că ești răcit bocnă. Haos ar fi de n-aș profita de fiecare ocazie ce mi se oferă.

Cosmos pentru că exiști. Haos de-ai pleca.

Rămâi. Rămâi cu mine.

Nu-mi da drumul.

Artă-mă.

Hai să ne creionăm frumos.

Să ne pierdem în Cosmos provocând Haos.

 

Cosmos

Nu-mi place să văd lumea manifestându-și falsa fericire, dar atunci când ei chiar o simt? Când e față de tine? De ce nu știu cum să reacționez? De ce mereu sunt sceptică și am impresia că e doar o stare de moment? Sau asta e fericirea, de fapt? De ce mereu am impresia că totul o să se termine atât de prost? Când are de gând pesimismul să mă părăsească? De ce dintre toți, fix el nu s-a plictisit de mine? Ce am atât de special? De ce eu?

Dar ce se întâmplă când vezi suferința în privirea oamenilor? Dar în ochii celui drag ție? Atunci ce te faci? Cum rezolvi situația? Cum reacționezi? Cum e cel mai bine?

Am fost fascinată de la început de ochii tăi. Din tot ceea ce reprezinți tu. Mai știi că ziceam de acei ochi misterioși care te resping printr-o singură privire? Că nu-i poți privi pentru că au propria personalitate? Că nu oferă oricui privilegiul ăsta de a privi în adâncul lor?

De ce am impresia că ai cei mai frumoși ochi din univers? Poate pentru că sunt îndrăgostită? Totul în jurul tău ți se pare nimic în comparație cu acei ochi? Acei ochi mari, de culoarea smaraldului. Știai că se ascunde un întreg cosmos în ei? Poate de aia mă pierd mereu și mereu privindu-te? Pentru că e nesfârșit acest cosmos?

Cosmosul din ochii tăi era în agonie. Ți-am citit suferința din ei. Știam că e încă acolo, prezentă. Mereu va fi, oricât ai vrea să negi. De ce îți priveam doar ochii în acel moment, iar cuvintele erau doar zgomote de fundal? Eram eu și ei. Mă pierdusem. De ce nu am știut cum să reacționez? De ce n-am fost înduioșată pe cât mă așteptam să fiu? De ce tristețea din privirea ta m-a făcut să-mi pun mii și mii de întrebări? De ce atunci mi-am dat seama că ochii tăi sunt precum o călăuză? De ce mereu caut să rătăcesc în cosmosul tău? Ce au ei și n-au alții? Vin la pachet cu tine?

De ce alerg să mă pierd în ei? De ce când știu că-mi vor da lumea peste cap? De ce mereu le duc lipsa și simt nevoia să mă privească ore-n șir deși știu că-n secunda doi, roșeața îmi învăluie obrajii?

De ce am stoluri de fluturi când te văd? Cum de vremea de afară nu a reușit să-i distrugă? De ce simt că te cunosc de ani și ani de zile? De ce sunt așa vulnerabilă în prezența ta? Cum de fac anumite lucruri pe care nu mi le pot explica? Care e secretul tău? Ce trucuri folosești să scoți din mine ceea ce 22 ani a stat ascuns? Ce urmează? De ce sunt un amalgam de emoții în prezența ta? De ce am atâtea „de ce-uri” scoase pe interval?

Cine și ce anume ești în viața mea? De ce al tău cosmos e magic? Ce va urma? Ce scopuri ai? Cine te-a adus în viața mea? De ce nu pot să-ți dau drumul? De ce m-am simțit atât de neputincioasă astăzi când am crezut că mă va răni tot acest cosmos? Că-l voi pierde deși mă dă peste cap? Că se va năpusti asupra mea trimițându-mă în lumi paralele?

Mă simt neputincioasă. În fața ta. În privirea ta, sunt doar un corp fără vlagă, ce poate fi modelat întocmai dorințelor personalității ochilor tăi cosmici.

Nu-mi da drumul. Fără tine sunt în sevraj. Distruge-mă în cel mai frumos mod posibil. Artă-mă.