Category: Despre toti/toate


Haos VS Cosmos

Haos în mintea mea. Cosmos în ochii tăi.

Cosmos în miintea mea. Haos în ochii tăi.

Haos în viața mea. Cosmos în juru-mi când sunt tine.

Cosmos când buzele ni se contopesc. Haos începând cu clipa în care dispari de lângă mine.

Haos când ochii tăi nu mă privesc. Cosmos când mă pierd în ochii tăi de-un verde unicat.

Cosmos când mă îmbrățișezi de parcă e ultima oară când ne vedem. Haos când noaptea perfidă ne desparte.

Haos cu gândul la vacanța ce bate la ușă. Cosmos visând la clipa reîntâlnirii.

Cosmos când te deschizi față de mine. Haos în momentul când scepticismul mă cuprinde.

Haos când gânduri nepotrivite îmi înconjoară sufletul cu lanțuri dintre cele mai grele. Cosmos când mi le alungi cu o simplă îmbrățișare. Simplă, dar atât de sinceră.

Cosmos cu gândul în suflet că-mi ești din ce in ce aproape de suflet zi de zi. Haos când mă gândesc cât pe neașteptate a venit totul. Dar vai, cât de rapid.

Haos amintindu-mi modul în care erai creionat în capul meu. Cosmos pentru ceea ce reprezinți actualmente, într-un timp atât de scurt.

Gândurile mele alternează între Cosmos și Haos. Oare nu e același lucru? Nu e oare Cosmosul doar un Haos ce are tendința de a fi mai aranjat? Ce e până la urmă Cosmosul? Dar Haosul?  De ce mereu asociem Haosul cu întâmplările negative din viața noastră?

De ce nu ar fi asociate cu minunatul Cosmos? Ce ar fi până la urmă? E doar ceva nemărginit, fără cap, fără coadă. Poate inspira teamă. Acea teamă de necunoscut. De ce nu ar fi chiar Cosmosul un Haos? Cine ar vrea să se piardă printre planete, constelații?

De ce Haosul nu ar fi ceva bun? De ce nu ai putea descrie amalgamul de sentimente ce te cuprinde când brațele lui te înconjoară? Când te privește în ochi și-ți spune suav că „Totul va fi bine”?

Cosmos când ești aproape. Haos din momentul în care realizez că va trebui să pleci.

Cosmos în ochii tăi. Haos în mintea mea.

Cosmos când te sărut chit că ești răcit bocnă. Haos ar fi de n-aș profita de fiecare ocazie ce mi se oferă.

Cosmos pentru că exiști. Haos de-ai pleca.

Rămâi. Rămâi cu mine.

Nu-mi da drumul.

Artă-mă.

Hai să ne creionăm frumos.

Să ne pierdem în Cosmos provocând Haos.

 

Anunțuri

Cosmos

Nu-mi place să văd lumea manifestându-și falsa fericire, dar atunci când ei chiar o simt? Când e față de tine? De ce nu știu cum să reacționez? De ce mereu sunt sceptică și am impresia că e doar o stare de moment? Sau asta e fericirea, de fapt? De ce mereu am impresia că totul o să se termine atât de prost? Când are de gând pesimismul să mă părăsească? De ce dintre toți, fix el nu s-a plictisit de mine? Ce am atât de special? De ce eu?

Dar ce se întâmplă când vezi suferința în privirea oamenilor? Dar în ochii celui drag ție? Atunci ce te faci? Cum rezolvi situația? Cum reacționezi? Cum e cel mai bine?

Am fost fascinată de la început de ochii tăi. Din tot ceea ce reprezinți tu. Mai știi că ziceam de acei ochi misterioși care te resping printr-o singură privire? Că nu-i poți privi pentru că au propria personalitate? Că nu oferă oricui privilegiul ăsta de a privi în adâncul lor?

De ce am impresia că ai cei mai frumoși ochi din univers? Poate pentru că sunt îndrăgostită? Totul în jurul tău ți se pare nimic în comparație cu acei ochi? Acei ochi mari, de culoarea smaraldului. Știai că se ascunde un întreg cosmos în ei? Poate de aia mă pierd mereu și mereu privindu-te? Pentru că e nesfârșit acest cosmos?

Cosmosul din ochii tăi era în agonie. Ți-am citit suferința din ei. Știam că e încă acolo, prezentă. Mereu va fi, oricât ai vrea să negi. De ce îți priveam doar ochii în acel moment, iar cuvintele erau doar zgomote de fundal? Eram eu și ei. Mă pierdusem. De ce nu am știut cum să reacționez? De ce n-am fost înduioșată pe cât mă așteptam să fiu? De ce tristețea din privirea ta m-a făcut să-mi pun mii și mii de întrebări? De ce atunci mi-am dat seama că ochii tăi sunt precum o călăuză? De ce mereu caut să rătăcesc în cosmosul tău? Ce au ei și n-au alții? Vin la pachet cu tine?

De ce alerg să mă pierd în ei? De ce când știu că-mi vor da lumea peste cap? De ce mereu le duc lipsa și simt nevoia să mă privească ore-n șir deși știu că-n secunda doi, roșeața îmi învăluie obrajii?

De ce am stoluri de fluturi când te văd? Cum de vremea de afară nu a reușit să-i distrugă? De ce simt că te cunosc de ani și ani de zile? De ce sunt așa vulnerabilă în prezența ta? Cum de fac anumite lucruri pe care nu mi le pot explica? Care e secretul tău? Ce trucuri folosești să scoți din mine ceea ce 22 ani a stat ascuns? Ce urmează? De ce sunt un amalgam de emoții în prezența ta? De ce am atâtea „de ce-uri” scoase pe interval?

Cine și ce anume ești în viața mea? De ce al tău cosmos e magic? Ce va urma? Ce scopuri ai? Cine te-a adus în viața mea? De ce nu pot să-ți dau drumul? De ce m-am simțit atât de neputincioasă astăzi când am crezut că mă va răni tot acest cosmos? Că-l voi pierde deși mă dă peste cap? Că se va năpusti asupra mea trimițându-mă în lumi paralele?

Mă simt neputincioasă. În fața ta. În privirea ta, sunt doar un corp fără vlagă, ce poate fi modelat întocmai dorințelor personalității ochilor tăi cosmici.

Nu-mi da drumul. Fără tine sunt în sevraj. Distruge-mă în cel mai frumos mod posibil. Artă-mă.

 

 

 

Fericire?

Ochi mari, pătrunzători. Ochi misterioși. Ochi jucăuși.. Ochi care te invită la cercetare, ochi ce te resping printr-o privire fără vreo urmă de zâmbete.

Niciodată nu am putut scrie despre cât de fericită sunt. Pentru că eu nu cred în fericire. Acum nu sunt fericită, e doar o stare de bine, de moment. De ce de moment? Pentru că e temporară. Noi suntem temporari. Suntem doar niște suflete rătăcite în căutarea ceva-ului stabil, care, de cele mai multe ori, se dovedește a fi doar un firav fir de ață. Ce dezamăgitor, nu?

Nu mi-a plăcut niciodată să văd fericire în jurul meu. Ce frustrant sună, așa-i? Dar știați că sunt mai multe feluri de fericire? Știați că fericirea e desfăcută în fire, firișoare până se ajunge la pseudo-fericire? Că noi, oamenii, suntem biete creaturi ce tânjesc după atenție și exagerează deseori trăirile doar pentru a le avea? Ei bine, acest fel de fericire o urăsc. Detest să văd această manifestare în juru-mi, să nu ai de ales, doar ignorarea acestor fapte, gândindu-te de ce ei? De ce în jurul tău? De ce nu le poți arăta ce înseamnă, de fapt, să iubești, să simți fluturi în stomac?

Am aproape 23 de ani. Yey. Aproape termin o facultate. Cu siguranță nu știu ce să fac cu viitorul meu. Bine, doar teoretic. Practica ne-a omorât întotdeauna. Niciodată nu am știut, nu am reușit să creionez ceea ce gândesc, ceea ce simt atunci când simțurile mi-au luat-o razna fiind împreunate de un sentiment copleșitor. Dar poate e mai bine așa. Poate e mai bine ca unele lucruri să rămână nespuse. Rătăcesc pe foi ore întregi fără a putea creiona ceva. Probabil, cuvintele nu se lasă plecate din suflet.

Mereu am vrut să descriu ceea ce simt, pentru că, de cele mai multe ori nu reușesc să pun în valoare acel om, să-i mulțumesc pentru ce-mi oferă, că-mi dă lumea peste cap. Că are acei ochi verzi, mari și misterioși. Că nu poți să-i privești fără să nu te pierzi, că ai vrea să vezi în adâncul lor și să descoperi dacă ai un loc acolo, unde altele au distrus fără milă. Te întrebi cât timp îți va lua, vei putea reface ce pare ireparabil? De ce ești mereu sceptică? Poate că ochii verzi nu trebuie să-i crezi?

Te-ai obișnuit cu diferite parfumuri ce-ți ajung în adâncul sufletului și te amețesc. Ori sunt de fapt vorbele, ochii și zâmbetele copleșitoare?

Acum nu era nici urmă de parfum din comerț. Era un parfum aparte. Mirosul pielii lui te înconjura, astfel că 24 de ore nu te-ai putut despărți de acel miros. Il simțeai atât de aproape deși distanța dintre voi se mărea de la oră la oră.

De ce oamenii aleg mereu pseudo-fericirea? De ce nu mai sunt apreciate gesturile mărunte, dar pline de însemnătate? De ce o simplă strângere de mână nu mai provoacă fluturii, emoțiile acelea pierdute? De ce s-au pierdut în lucruri materiale? De ce mereu ne raportăm la fericirea altora pentru a o putea întrece? De ce ne comparăm mereu? De ce nu creăm povești unice?

De ce sunt așa sceptică? De ce mereu mi-a și mi-e teamă? De ce mă pierd în lucruri pe care am impresia că le cunosc, le stăpânesc, ca mai târziu să-mi dau seama de lanțurile ce mă înconjurau? De ce îmi pun întrebări retorice? De ce mereu când sunt într-un moment de acest gen, îmi pierd mințile? Ajută-mă să-mi revin și păstrează-mă, Mereu.

Don’t let me go

Take me to the edge

 

Lașitate ori curaj?

Mereu am considerat că a fi sinucigaș, a recurge la sinucidere, la un act atât de important e o dovadă de lașitate.

Da, știu. De obicei oamenii depresivi ori cei care trec prin anumite probleme, consideră că acest lucru este unica rezolvare. Nu știu cum gândește un depresiv, cum percepe lumea și nici nu mi-aș dori să ajung să știu asta. Vreodată. Că nu poți să-ți dai, uneori, seama că o persoana e depresivă, adevărat. Că mulți știu să mascheze acest lucru sub o mască a pseudo-fericirii. Și, totuși? Este asta singura soluție?

Mereu am fost împotriva recurgerii la actul ăsta. Am considerat oamenii care au recurs la lucrul ăsta lași și, mai important de atât, extrem de egoiști. Imaginați-vă doar un tată de o vârstă mijlocie cu 2-3 copii și o soție ce trage la același plug pentru a izbuti să supraviețuiască. Rate peste rate, sărăcie, iar tatăl se sinucide. De ce oare în mintea unui depresiv nu poate exista un moment lucid în care să conștientizeze urmările catastofale pe care le lasă în urmă?

Evident că nu există, altfel nu ar mai exista sinucigași, nu s-ar mai recurge la sinucidere.

Unul dintre cântăreții pe care-i admir, Kurt Cobain, a recurs la acest act. Lumea vorbește despre diversele motive, dar nimeni, absolut nimeni, nu știe ce a fost cu adevărat în sufletul lui. Bineînțeles, cârcotași pot apărea oricând. „Cine nu ar fi mulțumit de celebritate, de faimă?”.. ” De ce a ales drumul acesta când era conștient care vor fi urmările?”

Vara aceasta o altă vedetă internațională s-a sinucis, solistul formației Linkin Park. Cu câteva zile înainte de acest gest, vorbeam despre această formație și îmi reaminteam momentele când le fredonam melodiile și erau printre singurii ce-mi încântau zilele de adolescentă.Și efectiv nu-mi venea să cred. Cred că am verificat vreo 5 surse. Unul dintre oamenii ce mi-au modelat adolescența dispăruse. În mod voit. Și aici au apărut cârcotași cum că are 6 copii și nu s-a gândit la ei.

De ce zic lașitate? De ce zic curaj?

Lașitate pentru că persoanele respective nu se consideră destul de puternice pentru a putea face față problemelor și, mai ales, gândurile ce îi acompaniază. Lași pentru că au falsa impresie că depresia e cea mai grea povară și nici măcar o soluție nu ar fi benefică. Monștrii depresiei îi strâng în lanțuri mult, mult prea grele pentru sufletul firav și lovit de gânduri sinucigașe,

Curaj? Da, sunt oameni curajoși. A-ți lua viața e un act de curaj. E un act premeditat. Întotdeauna. Să fii conștient de ceea ce faci, de lucrurile la care renunți.. este foarte important. De ce ai renunța la viață? La beneficiile ei, deși sunt multe urcușuri și coborâșuri? De ce nu ai încerca să lupți?

DE CE LUMEA NU CERE AJUTOR? Nu neapărat de specialitate. Ci oricare fel de ajutor. De ce lumea judecă oamenii care se află în astfel de situații?

Am urmărit vara asta primul sezon dintr-un serial. 13 reasons why. M-a atras faptul că peste tot erau poze despre, era despre sinucidere și voiam să aflu motivele, intriga, tot. L-am urmărit. Și da, este vorba despre o fată care se sinucide și lasă în urmă 13 casete despre motivele pentru care s-a sinucis. Nu aș vrea să vă dau foarte multe spoilere, în caz că sunteți curioși. Da, serialul mi se pare pentru adolescente și că motivele pentru care a recurs la acest act sunt extrem de exagerate. Cine își plănuiește atât de minuțios sinuciderea? De ce tocmai motivele ălea? Că ai pierdut 2 prieteni? Că niște băieți te-au trecut pe o listă ca având fundul bun? Plus altele. Mi se par motive puerile și serialul e despre o adolescentă cu probleme, ce suferă mai mult din lipsa de atenție. De ce ai recurge la sinucidere pentru atât? De ce monștrii depresiei hiperbolizează totul?

Peste orice veți da în viața asta, nici măcar să nu vă treacă prin cap astfel de gânduri. Bună, rea.. viața merită trăită. Nu vă comparați viețile cu ale altora pentru că e un lucru inutil și care va aduce doar mai multe frustrări.

Tu ce părere ai despre sinucidere?

Linia patru..

Trenul Iași-Mangalia pleacă la orele 22, de la linia patru.

Te afli pe peron. Cu EL. Nu e întocmai cum visai. Dar ești acolo. El e acolo. Și parfumul lui vă înconjoară întocmai ca o aură iar tu îl îmbrățișezi de parcă ar fi ultima oară când îl vezi. Oare e?

De fapt, nu-l vezi.  Pentru că stai ghemuită la pieptul lui iar cămașa roșie maschează orice roșeață ce ți-ar trăda emoțiile nemăsurate pe care le simți. Dar ești conștientă că va trebui să-i dai drumul, să te duci spre tren și drumurile voastre să se despartă. Dar nu poți, sufletul lui licărește. Dorește să emane căldură. Pe care tu o simți și o strângi în pieptul plin de regrete. De ce nu poți prelungi momentul ăsta? De ce nu-l poți privi în ochi?

Ce lași în urmă?

Lași o privire atât de misterioasă, pentru care nu ai avut curajul necesar s-o privești fără să nu te pierzi. Acei ochi plini de povești pe care ai vrea să le citești, să le trăiești pe pielea ta, ascunși după ochelarii mari.  Acele buze ce protejau un zâmbet ce ți-ar fi putut da lumea peste cap dacă te privea prea mult și să uiți de tine, înțelegi?

Dar o voce te trezește din visare.”Mai plec și eu?” Sufletul i-ar fi urlat răspunsul instantaneu, dar ai ales să zâmbești, să maschezi ceea ce simți cu adevărat. De ce te-ai deschide? Te determină să-l privești sperând că-ți va citi în ochi dorința de a mai rămâne, dorință pe care nu ai avut curaj să o materializezi.

De câte ori ai întâlnit pe cineva cu care sufletul să-ți vibreze? Cu care vrei să oprești efectiv timpul și să te bucuri de prezența lui? Să-ți întâlnești partea masculină? Să te enerveze până la refuz și  totuși să-ți placă? Să ai o plăcere ciudată în a te tachina, pentru că altfel nu ai putea măsura ce e între voi? Să-ți dorești măcar o mică tachinare care  să  transforme ziua în una normală?

Te urci în tren, cu speranță de mai mult. Că trebuia să faci mai multe, că trebuia să te străduiești mai mult. Și pentru ce? Pentru încă un film prost? Dar, telefonul sună. S-a întors. O să-ți iei alt film, iar inima ta o să fie martora unor iluzii ce se vor vedea de pe lună. De ce s-a întors? Ce e în mintea lui? De ce nu spune tot ce gândește? De ce nu se deschide? De ce să intuiești și să nu te alegi cu ceva palpabil?

Tot peronul vă privea pentru că-l priveai ca și cum l-ai fi știut de o viață ori îl vedeai prima dată în viață și erai atât de fascinată,  iar toată lumea era inexistentă pentru tine. V-ați unit, repetitiv, în îmbrățișări lungi, pe care sufletul tău le aștepta de vreo două ore. Ezitai și totuși buzele voastre uscate de vânt, dorință și cuvinte nespuse s-au unit. Iar și iar.

Exista o tensiune între voi care ar putea anihila mersul oricărui tren. Care ar pune la pământ pe oricine care ar gusta din ea. Dar pe voi vă atrage. Și știi că oricât rău ți-ar face, oricât de mult ți-ar călca nervii în picioare, i-ai căuta privirea în mulțime. Ai căuta acel zâmbet în colțul gurii ce a făcut ca o parte din lumea ta să fie dată peste cap. Îți imaginezi fiecare dimineață cu acel zâmbet? Cu vocea răgușită de după somn? Nopțile în care v-ați parcurge pe îndetele fără hărți?

Dependentă? Oare? Ești? De ce anume? Prezența lui, de ceea ce îți spune, ochii, tachinări… de tot ce reprezintă EL? Cum s-a ajuns aici? De ce ai permis să se ajungă aici? Ce o să urmeze?

E trist că constați că el e doar fructul interzis și pentru a-l gusta, a te bucura de el trebuie să ai în vedere atâtea riscuri, atâtea probleme. Cine s-a priceput vreodată la matematică, la probleme? Cine-ți poate rezolva această dilemă? Să realizezi că ți-e doar sare pe rană și că-ți faci rău singură, dar mereu l-ai căuta, pentru că ești o victimă aparte. Durerea provocată e una plăcută. Orice lucru/sentiment transmis de el te face să reînvii. Să alungi monotonia. Ți-ai imaginat cum ar fi fără?

Cum ar fi dacă ar alege planul cel mai întunecat? Dacă ai ajunge doar o străină în ochii lui mari de copil?  Atât de multe întrebări. Inutile. De ce să nu te bucuri de moment? De ce mereu trebuie să vezi mai mult decât ți-este permis, momentan, să vezi? De ce ai mania de a te răni?

Și totuși, despre asta e vorba. Că tu îi vrei binele. Indiferent dacă acel bine e alături de tine ori de oricare alta. Pentru că ești conștientă că-ți va crește o altă inimă mică, știindu-l fericit și împlinit. Pentru că despre asta e vorba când ții la cineva. Pune-te pe locul doi, uneori. Fă compromisuri. Adormi într-o seară cu sufletul plin de regrete și de ” Cum ar fi fost dacă?” știind că ai făcut bine, că partea umană din tine e împăcată. Nu-ți hrăni demonii cu nefericirea altuia doar pentru a o clădi pe a ta. Hrănește-i și nimicește-i cu alegeri bune, cu ceea ce trebuie făcut. Distruge-i. Determină-i să te părăsească. Dă-le drumul. Nu-ți face din suflet o casă pentru ei.

Dă-ți voie să iubești. Să te poți reorienta. Scoate-ți din suflet acel chip. Dă-ți voie să trăiești.

Învinge-ți dependența..

20840686_760858467409465_4758034017419914916_n

Ia loc un pic, nu pleca, nu vorbi, nu mișca!
Comunicăm din interior … 

 

 

 

 

Cum ar fi să?

Mă usuc de la căldura asta și voiam de foarte mult timp să vorbesc cu tine. Da, chiar tu cel care citești ori chiar cel care scrie. Sunt doar o voce. O voce care-ți zgârie creierul într-un mod neplăcut. Care te face să pierzi nopțile și să ajungi să vezi răsăritul, crezând că ești pe plajă, când de fapt, ești doar în același pat, învechit, acoperită de pilote, deși afară sunt 40 de grade, cu lacrimi fierbinți pe obraji.

Cum ar fi să îți poți controla gândurile noaptea? Cum ar fi să încerci să zâmbești? Nu, nimeni nu a zis un zâmbet perfid, ci unul pe bune. Să te bucuri de răsărit, chiar dacă-l vezi de la aceeași fereastră prăfuită în diminețile de vară.

Cum ar fi să îi spui toate ăstea? Să scrii un roman, să apeși TRIMITE și să aștepți. Ar fi prea dureros, nu? Ar schimba totul. De ce să-ți asumi un asemenea risc? De ce să strici tot ce ați construit? Dar stai, îmi vei spune că, de fapt, nu ați construit nimic. Tot ce este construit este doar în capul tău. Cum ar fi să rupi barierele acelei lumi și să te eliberezi? Dar nu ai face asta pentru că ție-ți place acolo. E singurul loc în care îl poți avea aproape și îi poți manipula orice mișcări.

Cum ar fi să vedem toate lucrurile cum sunt de fapt? Ar fi crud și probabil depresia nu ar mai părea o boală atât de periculoasă și neprevăzută ci la ordinea zilei.

Cum ar fi să nu-i admiri pozele atât de des?Cum ar fi să încetezi să regizezi filmele din capul tău?  Să te uiți la clipurile în care cântă? Să nu cari în pieptul ăla mic și firav atâta oftat? Să încerci să te descătușezi de el. Să-i dai drumul să se ducă în alt piept plin de deznădejde?

Cum ar fi să îl ai lângă tine? Ar fi inexplicabil, nu? Să te vadă măcar cinci minute prin acei ochi mari și plini de mistere, așa cum îl vezi tu. Să se gândească măcar o dată la tine așa cum o faci tu. Ai crede că ești într-o lume paralelă și că totul e o capcană. Că totul ar avea un alt rezultat decât cel dorit de tine.

Cum ar fi să fie, totuși?

Cum ar fi? El ar fi asemeni unui fiu de împărat roman iar tu, un umil plebeu și l-ai privi așa cum privești hainele pe manechine în magazine. Nu le poți avea pe toate. Ar trebui să faci prea multe sacrificii, pe care le consideri inutile. Dar el? El le-ar merita?

Tu ești un biet plebeu.. și știi cum era atunci? Trăiai pentru pâine și circ. Asta face el fără ca tu să-ți dai seama. Îți aruncă firmituri de pseudo-plăcere și fericire. Ori realizezi ce se întâmplă și te complaci de dragul de a nu-l pierde? Nu vei putea niciodată să-i câștigi inima. Nu te transforma într-un gladiator, nu te lupta cu leii..

Cum ar fi să iei vălul de ceață de pe ochi?

Cum ar fi să realizezi că sunteți din două lumi diferite? Să conștientizezi că poate toate acele lucruri au fost spuse când el a fost luat de val?

Cum ar fi să înveți să înoți? Să poți avea grijă la valuri? Cum ar fi să te agăți de ceva stabil și să eviți să fii luată de val? Cum ar fi să realizezi că acest val te-a îndepărtat atât de tare de realitate? Cum ar fi să îl înfrunți?

Cum ar fi ca măcar de data asta să te înveți minte și să nu se mai repete din nou, aceeași poveste, la nesfârșit? Cum ar fi să nu te mai afli în ipostaza asta?

Cum ar fi să încerci măcar o dată să îți protejezi inima și să nu o mai supui atâtor și atâtor încercări? Cum ar fi să fii o persoană mai rațională?

Dar de ce ai fi? De ce când e atât de plăcut să trăiești într-o lume în care nimeni nu te judecă și în care oricine și orice îți dorești poate fi al tău.

De ce să-ți alungi clipele de pseudo-fericire?

Nu asta suntem de fapt? Suflete rătăcite, rănite și spulberate de dor? Nu căutăm o viață întreagă pansamente și dacă nu le găsim ni le construim fără să realizăm că, de fapt, adâncim rănile?

Cum ar fi să lași timpul să treacă și să vindece așa cum a făcut-o de atâtea ori?

Cum ar fi ca toate vocile din capul tău să fie tăcute și să nu te mai debusoleze? Cum ar fi să închizi ochii și să fie liniște? Și să nu-ți apară în minte acel zâmbet zeflemitor? Acea gropiță înconjurată de barba roșcovană?

Cum ar fi să ..

You don’t have to love me love me
But you gon’ have to fuck with me

 

 

 

 

Suntem iar în perioada aia din an în care simți că nu te mai suporți. În care ai impresia că orașul tău s-a mutat în deșert și nu ai nici măcar o resursă prin care să te poți răcori, măcar cu un grad.

Urăsc vara, dar nu în totalitate. Urăsc faptul că mi-e foarte cald, că obosesc și transpir ca o scrofiță doar pentru că merg 100 de metri, că simt nevoia să scap de piele și parcă nici asta nu ar fi util, că tot o să mori de cald. Nu-mi place să-mi fie cald, să mă simt incomod din cauza asta și să aștept cât mai repede să treacă ziua, să vină seara și răcoarea. Dar, totuși.. e vară. Nu vreau să se ducă atât de repede.

Nu înțeleg toate femeile de o vârstă înaintată care ies în oraș fix când sunt 67 de grade la umbră. Femeie, serios? Înțeleg că vrei să faci economii, să consumi mai puțină apă, lumină, mâncare.. dar chiar bătrânii nu înțeleg că nu e sănătos pentru ei să stea în soarele ăla. Nu pot sta eu și am 22 de ani, darămite la peste 60 de ani. Nu îți vei face viața mai ușoară, ci vei ajunge la răcoare, dar la doi metri sub pământ. De ce nu încearcă oamenii ăștia să își rezolve treburile până în 11 dimineața? Și așa se trezesc foarte devreme și nu au ce face cu viața lor. Nu fac asta pentru că au de urmărit douăj de mii de seriale și telenovele și de urmărit vecinii pentru a fi la curent cu toate noutățile.

O altă problemă este cu cele ce se machiază mult, mult prea puternic. Cum poți să îți încarci fața în halul ăsta pe căldura asta? Eu abia mă suport. Îți vine permanent pe căldura asta să te ștergi pe frunte și cu atâta fond de ten și toate celelalte chestii…….. De ce? De ce faceți asta? De ce nu încercați măcar vara când soarele e atât de puternic nu încercați să fiți mai naturale? Probabil, în viziunea lor, nici nu există ideea de a ieși nemachiate din casă ori de a folosi doar un simplu tuș și atât. Băieții care vă plac atât de fardate, trebuie să vă accepte și naturale, nu? De ce să fie surprinși după? De ce peste 10 ani să arătați de 2 ori mai bătrâne? Aș vrea ca cineva să dea o lege ca vara să se poarte naturalețea…

Nu-mi place vara pentru că unii oameni nu înțeleg conceptul de a te îmbrăca sumar. Nu, ele, căci despre fete e în cele mai multe cazuri vorba, înțeleg din chestia asta total altceva.

Da. Am întâlnit persoane care poartă așa ceva.  Chestiile ăstea nu te scapă de căldură, te fac doar penibilă. De ce ai purta așa ceva? Pe lângă că e o imagine neplăcută, e și mai dizgrațioasă atunci când ai probleme cu celulita. Asta nu va crea o imagine bună în ochii băieților, să știi.

Image result for pantaloni foarte scurti

Iubesc vremea care e acum. Iubesc faptul că de două zile adorm în sunetul suav al ploii, care, mai apoi se transformă într-o frumoasă furtună ce te trezește dimineața la patru. Dar ce contează? E răcoare, e o vreme perfectă de băut ciocolată caldă și de privit seriale chit că te mustră conștiința.

Probabil că-n altă viață am fost englezoaică, deși nu-mi place accentul lor foarte mult și m-aș plictisi de atâta ploaie, dar o iubesc.

Îmi place anotimpul ăsta. E penultima mea vacanță de vară sau poate, chiar ultima, în care  mă pot relaxa. După va veni tăvălucul de responsabilități care nu vor fi doar teoretice, din păcate.

Poate fi mai multe luni așa, vă rog?

Aș asculta melodia asta la nesfârșit.

Image result for ploaie

 

 

Ultimul an

Și iată că a venit și ultimul an.

Teoretic, căci practic mai este de așteptat. Cine ar fi crezut? Eu una, nu.

Nici nu mă imaginam la vârsta asta, măcar. Darămite să mai am doar un an de facultate. Mă gândesc la ce e în mintea celor de fac medicina, unde sunt șase ani. Tot așa numără anii și se miră la final că au ajuns acolo?

S-au dus trei. Mai este doar unul. Deși toată lumea spune că e cel mai ușor, mi se pare doar un balon uriaș, plin de stres, deasupra capului. De ce? În primul rând, licența. Aș vrea să o încep din vara asta, dar nu am curaj nici să-mi fac planul. Sau mai degrabă destulă motivație. Am zis că lenevesc până la jumătatea lui iulie, merit asta. Toți anii de facultate au fost grei, dar ca ăsta parcă, niciunul.  Materii dintre cele mai grele, stres, ideea ce-ți acaparează leaca aia de creier pe care o ai, că materiile respective sunt importante, deși grele, și se vor regăsi în lucrarea de licență. Dar, hei! A trecut. Asta-i cel mai important.

În al doilea rând, testul scris la licență. Ce implică asta? Recapitulare. Multă. Din plin. Și mai ai și alte materii. Ok, toată lumea spune că profesorii o lasă mai moale, că toți știu că e licența dar, toată lumea știe că nu e așa în totalitate.

Pare că mă plâng, dar nu e așa. Doar îmi reamintesc singură ce urmează. Să nu uit cumva. Să nu-mi relaxez mintea prea tare, chit că e vacanță.

În al treilea rând, ce urmează după facultate? Toată lumea.. normală își pune întrebarea asta. Sau ar trebui. Masterul ar spune mulți. Și după? Nu cred că sunt pregătită să fiu un adult în adevăratul sens al cuvântului. Mă mulțumesc, deocamdată, doar teoretic. Job? Responsabilități? Fără măcar o zi în care să stai și să privești tavanul fără griji? Da, cred că ultima parte nu o mai fac de multișor. Doar că așa sunt eu, mi-e dor de tinerețe. E trist că mă consider bătrână de pe acum, dar mi-aș mai dori să am 16-17 ani. Să am veșnic vârsta asta. Sunt genul care plânge mult când  sunt stresată și mă stresez din orice lucru mărunțel. Îmi place să gândesc în profunzime. Felicitări Iso!

Habar nu am ce să fie. Dar sper să fie bine. Îmi doresc să scap de facultatea asta, de mulți oameni, de aceleași fețe, de aceeași rutină, dar pe de altă parte, îmi mai doresc încă 10 ani să fiu studentă și să beneficiez de toate avantajele.

Încă un pic..

șinși

Hellău. Cinci?

Da, astăzi acest minunat blog face șinși anișori. Cine ar fi crezut? Eu una nu.

Am avut urcușuri și coborâșuri, ce-i drept. Unde mă aflu acum?  În cădere lină. Lipsă de inspirație, de chef, de toate. Vreau doar să stau cu fundul în nisip și apa călâie să-mi încânte tălpile. Nici nu mă mai deranjează atât de tare chestiunea asta, mă simt plutind pe o saltea pe ape line. Parcă nici nu-s eu. Nu pot să-mi găsesc cuvintele nici să mă prezint? Cum mă cheamă? Dă-mi ce nume vrei, nu are importanță. Eu sunt cine vrei tu, eu sunt nimeni, dacă ți-e mai comod. O să revin, asta e clar. Poate atunci va fi momentul meu. Sau a trecut? O licărire de speranță cred că există.

La mulți ani blogușor drag. Mulțumesc că ai fost aici să-mi îmbrățișezi gândurile, stările. Că ai fost aici să-mi oferi un cuib unde să mă pot adăposti de realitatea crudă.

Mulțumesc tuturor care vă mai pierdeți timpul citindu-mă și mai aruncați cu un pic de încredere în mine.

Melodia asta și, mai ales, vocalistul, îmi amintește de un puști de liceu admirat zilele ăstea.. E trist să ai 20 de crush-uri pe zi și că viața e crudă.

pwp.

Victimă 2.0

” De prea mult timp ardeam de nerăbdare să-i văd chipul blând de copil și să privesc în adâncimea ochilor săi de culoare cafelei și atât de blajini.

Îmi doream să stăm sub același tavan, pe care să-l examinăm până se crapă de ziuă și să-i simt brațele puternice în jurul meu, ore-n șir.

Și.. momentul ăla sosise. Mă simțeam… nici nu știu cum mă simțeam. Eram între două lumi. Cea a reveriei și a realității crude. Nu-mi permiteam să mă avânt în cea a reveriei, pentru că am mai fost acolo și sufletul mi-a fost făcut țăndări, dar parcă lumea realității crude.. ei bine, e prea dureroasă și, parcă, părticele din sufletul meu au nevoie de miligrame din lumea reveriei.

Îmi place să-mi fac iluzii. Să fiu victima propriei mele minți. Ca mai apoi, tot eu, să desfac firul în 948275274724. Nu trăiesc doar într-o singură lume creată de mine însămi, ci călătoresc prin atâtea lumi create. Fiecare iluzie are caracteristicile ei,  aparte dând naștere la alte milioane de iluzii mai mici, creând o lume imaginară. Câte o lume imaginară în care-mi place să-mi găsesc refugiul și, uneori, să trăiesc acolo efectiv. Deseori, refuz realitatea și nu din cauză că nu aș fi destul de matură încât să am resursele necesare pentru a o înfrunta ci pur și simplu, nu-mi place și de ce mi-aș irosi timpul prețios, când îl pot folosi pentru a mă relaxa? Da, aș putea să-l folosesc să aduc în lumea reală cele ilustrate în lumea reveriei, dar tocmai de asta nu o fac, pentru că sunt destul de matură și conștientă că unele trebuie să rămână acolo pentru că ele sunt incompatibile cu realitatea, oricât de mult mi-aș da eu silința să schimb asta.

Cât timp am fost cu el am ignorat multă vreme realitatea și apoi, mă lovea în creștetul capului și instala o tensiune între noi și-l făceam să se simtă ciudat. M-a durut. Mă doare că nu-mi înțelege adevăratele intenții și nu poate descifra gândurile pe care le am de atâta timp. De ce asta? Când părem … identici.

Mereu trăirile se opreau, la un moment dat, dar, de data asta a fost diferit. Ceva din mine îmi spunea să le tai de la rădăcină, dar, în același timp, o altă parte mă îndemna să le aprofundez, pentru că mă macină de prea mult timp și ar fi păcat să nu mă împac cu ele înainte să le dau uitării de tot.

Am făcut prea mulți pași greșiți, toți dintr-o naivitate imensă, fiind doar o altă victimă a propriilor mele acțiuni. Am în căști vocea lui Jared Leto pe melodii acustice, ]ntreruptă deseori de o singură melodie, pe care am ascultat-o obsesiv amândoi în urmă cu 24 de ore… oh, și mii de gânduri ce-mi străpung creștetul, întrebându-mă unde mă îndrept cu toate astea.

Spre nicăieri. Plec. Nu știu când mă întorc. ”

Why are you toying with my mind?