Category: Despre toti/toate


Lașitate ori curaj?

Mereu am considerat că a fi sinucigaș, a recurge la sinucidere, la un act atât de important e o dovadă de lașitate.

Da, știu. De obicei oamenii depresivi ori cei care trec prin anumite probleme, consideră că acest lucru este unica rezolvare. Nu știu cum gândește un depresiv, cum percepe lumea și nici nu mi-aș dori să ajung să știu asta. Vreodată. Că nu poți să-ți dai, uneori, seama că o persoana e depresivă, adevărat. Că mulți știu să mascheze acest lucru sub o mască a pseudo-fericirii. Și, totuși? Este asta singura soluție?

Mereu am fost împotriva recurgerii la actul ăsta. Am considerat oamenii care au recurs la lucrul ăsta lași și, mai important de atât, extrem de egoiști. Imaginați-vă doar un tată de o vârstă mijlocie cu 2-3 copii și o soție ce trage la același plug pentru a izbuti să supraviețuiască. Rate peste rate, sărăcie, iar tatăl se sinucide. De ce oare în mintea unui depresiv nu poate exista un moment lucid în care să conștientizeze urmările catastofale pe care le lasă în urmă?

Evident că nu există, altfel nu ar mai exista sinucigași, nu s-ar mai recurge la sinucidere.

Unul dintre cântăreții pe care-i admir, Kurt Cobain, a recurs la acest act. Lumea vorbește despre diversele motive, dar nimeni, absolut nimeni, nu știe ce a fost cu adevărat în sufletul lui. Bineînțeles, cârcotași pot apărea oricând. „Cine nu ar fi mulțumit de celebritate, de faimă?”.. ” De ce a ales drumul acesta când era conștient care vor fi urmările?”

Vara aceasta o altă vedetă internațională s-a sinucis, solistul formației Linkin Park. Cu câteva zile înainte de acest gest, vorbeam despre această formație și îmi reaminteam momentele când le fredonam melodiile și erau printre singurii ce-mi încântau zilele de adolescentă.Și efectiv nu-mi venea să cred. Cred că am verificat vreo 5 surse. Unul dintre oamenii ce mi-au modelat adolescența dispăruse. În mod voit. Și aici au apărut cârcotași cum că are 6 copii și nu s-a gândit la ei.

De ce zic lașitate? De ce zic curaj?

Lașitate pentru că persoanele respective nu se consideră destul de puternice pentru a putea face față problemelor și, mai ales, gândurile ce îi acompaniază. Lași pentru că au falsa impresie că depresia e cea mai grea povară și nici măcar o soluție nu ar fi benefică. Monștrii depresiei îi strâng în lanțuri mult, mult prea grele pentru sufletul firav și lovit de gânduri sinucigașe,

Curaj? Da, sunt oameni curajoși. A-ți lua viața e un act de curaj. E un act premeditat. Întotdeauna. Să fii conștient de ceea ce faci, de lucrurile la care renunți.. este foarte important. De ce ai renunța la viață? La beneficiile ei, deși sunt multe urcușuri și coborâșuri? De ce nu ai încerca să lupți?

DE CE LUMEA NU CERE AJUTOR? Nu neapărat de specialitate. Ci oricare fel de ajutor. De ce lumea judecă oamenii care se află în astfel de situații?

Am urmărit vara asta primul sezon dintr-un serial. 13 reasons why. M-a atras faptul că peste tot erau poze despre, era despre sinucidere și voiam să aflu motivele, intriga, tot. L-am urmărit. Și da, este vorba despre o fată care se sinucide și lasă în urmă 13 casete despre motivele pentru care s-a sinucis. Nu aș vrea să vă dau foarte multe spoilere, în caz că sunteți curioși. Da, serialul mi se pare pentru adolescente și că motivele pentru care a recurs la acest act sunt extrem de exagerate. Cine își plănuiește atât de minuțios sinuciderea? De ce tocmai motivele ălea? Că ai pierdut 2 prieteni? Că niște băieți te-au trecut pe o listă ca având fundul bun? Plus altele. Mi se par motive puerile și serialul e despre o adolescentă cu probleme, ce suferă mai mult din lipsa de atenție. De ce ai recurge la sinucidere pentru atât? De ce monștrii depresiei hiperbolizează totul?

Peste orice veți da în viața asta, nici măcar să nu vă treacă prin cap astfel de gânduri. Bună, rea.. viața merită trăită. Nu vă comparați viețile cu ale altora pentru că e un lucru inutil și care va aduce doar mai multe frustrări.

Tu ce părere ai despre sinucidere?

Anunțuri

Linia patru..

Trenul Iași-Mangalia pleacă la orele 22, de la linia patru.

Te afli pe peron. Cu EL. Nu e întocmai cum visai. Dar ești acolo. El e acolo. Și parfumul lui vă înconjoară întocmai ca o aură iar tu îl îmbrățișezi de parcă ar fi ultima oară când îl vezi. Oare e?

De fapt, nu-l vezi.  Pentru că stai ghemuită la pieptul lui iar cămașa roșie maschează orice roșeață ce ți-ar trăda emoțiile nemăsurate pe care le simți. Dar ești conștientă că va trebui să-i dai drumul, să te duci spre tren și drumurile voastre să se despartă. Dar nu poți, sufletul lui licărește. Dorește să emane căldură. Pe care tu o simți și o strângi în pieptul plin de regrete. De ce nu poți prelungi momentul ăsta? De ce nu-l poți privi în ochi?

Ce lași în urmă?

Lași o privire atât de misterioasă, pentru care nu ai avut curajul necesar s-o privești fără să nu te pierzi. Acei ochi plini de povești pe care ai vrea să le citești, să le trăiești pe pielea ta, ascunși după ochelarii mari.  Acele buze ce protejau un zâmbet ce ți-ar fi putut da lumea peste cap dacă te privea prea mult și să uiți de tine, înțelegi?

Dar o voce te trezește din visare.”Mai plec și eu?” Sufletul i-ar fi urlat răspunsul instantaneu, dar ai ales să zâmbești, să maschezi ceea ce simți cu adevărat. De ce te-ai deschide? Te determină să-l privești sperând că-ți va citi în ochi dorința de a mai rămâne, dorință pe care nu ai avut curaj să o materializezi.

De câte ori ai întâlnit pe cineva cu care sufletul să-ți vibreze? Cu care vrei să oprești efectiv timpul și să te bucuri de prezența lui? Să-ți întâlnești partea masculină? Să te enerveze până la refuz și  totuși să-ți placă? Să ai o plăcere ciudată în a te tachina, pentru că altfel nu ai putea măsura ce e între voi? Să-ți dorești măcar o mică tachinare care  să  transforme ziua în una normală?

Te urci în tren, cu speranță de mai mult. Că trebuia să faci mai multe, că trebuia să te străduiești mai mult. Și pentru ce? Pentru încă un film prost? Dar, telefonul sună. S-a întors. O să-ți iei alt film, iar inima ta o să fie martora unor iluzii ce se vor vedea de pe lună. De ce s-a întors? Ce e în mintea lui? De ce nu spune tot ce gândește? De ce nu se deschide? De ce să intuiești și să nu te alegi cu ceva palpabil?

Tot peronul vă privea pentru că-l priveai ca și cum l-ai fi știut de o viață ori îl vedeai prima dată în viață și erai atât de fascinată,  iar toată lumea era inexistentă pentru tine. V-ați unit, repetitiv, în îmbrățișări lungi, pe care sufletul tău le aștepta de vreo două ore. Ezitai și totuși buzele voastre uscate de vânt, dorință și cuvinte nespuse s-au unit. Iar și iar.

Exista o tensiune între voi care ar putea anihila mersul oricărui tren. Care ar pune la pământ pe oricine care ar gusta din ea. Dar pe voi vă atrage. Și știi că oricât rău ți-ar face, oricât de mult ți-ar călca nervii în picioare, i-ai căuta privirea în mulțime. Ai căuta acel zâmbet în colțul gurii ce a făcut ca o parte din lumea ta să fie dată peste cap. Îți imaginezi fiecare dimineață cu acel zâmbet? Cu vocea răgușită de după somn? Nopțile în care v-ați parcurge pe îndetele fără hărți?

Dependentă? Oare? Ești? De ce anume? Prezența lui, de ceea ce îți spune, ochii, tachinări… de tot ce reprezintă EL? Cum s-a ajuns aici? De ce ai permis să se ajungă aici? Ce o să urmeze?

E trist că constați că el e doar fructul interzis și pentru a-l gusta, a te bucura de el trebuie să ai în vedere atâtea riscuri, atâtea probleme. Cine s-a priceput vreodată la matematică, la probleme? Cine-ți poate rezolva această dilemă? Să realizezi că ți-e doar sare pe rană și că-ți faci rău singură, dar mereu l-ai căuta, pentru că ești o victimă aparte. Durerea provocată e una plăcută. Orice lucru/sentiment transmis de el te face să reînvii. Să alungi monotonia. Ți-ai imaginat cum ar fi fără?

Cum ar fi dacă ar alege planul cel mai întunecat? Dacă ai ajunge doar o străină în ochii lui mari de copil?  Atât de multe întrebări. Inutile. De ce să nu te bucuri de moment? De ce mereu trebuie să vezi mai mult decât ți-este permis, momentan, să vezi? De ce ai mania de a te răni?

Și totuși, despre asta e vorba. Că tu îi vrei binele. Indiferent dacă acel bine e alături de tine ori de oricare alta. Pentru că ești conștientă că-ți va crește o altă inimă mică, știindu-l fericit și împlinit. Pentru că despre asta e vorba când ții la cineva. Pune-te pe locul doi, uneori. Fă compromisuri. Adormi într-o seară cu sufletul plin de regrete și de ” Cum ar fi fost dacă?” știind că ai făcut bine, că partea umană din tine e împăcată. Nu-ți hrăni demonii cu nefericirea altuia doar pentru a o clădi pe a ta. Hrănește-i și nimicește-i cu alegeri bune, cu ceea ce trebuie făcut. Distruge-i. Determină-i să te părăsească. Dă-le drumul. Nu-ți face din suflet o casă pentru ei.

Dă-ți voie să iubești. Să te poți reorienta. Scoate-ți din suflet acel chip. Dă-ți voie să trăiești.

Învinge-ți dependența..

20840686_760858467409465_4758034017419914916_n

Ia loc un pic, nu pleca, nu vorbi, nu mișca!
Comunicăm din interior … 

 

 

 

 

Cum ar fi să?

Mă usuc de la căldura asta și voiam de foarte mult timp să vorbesc cu tine. Da, chiar tu cel care citești ori chiar cel care scrie. Sunt doar o voce. O voce care-ți zgârie creierul într-un mod neplăcut. Care te face să pierzi nopțile și să ajungi să vezi răsăritul, crezând că ești pe plajă, când de fapt, ești doar în același pat, învechit, acoperită de pilote, deși afară sunt 40 de grade, cu lacrimi fierbinți pe obraji.

Cum ar fi să îți poți controla gândurile noaptea? Cum ar fi să încerci să zâmbești? Nu, nimeni nu a zis un zâmbet perfid, ci unul pe bune. Să te bucuri de răsărit, chiar dacă-l vezi de la aceeași fereastră prăfuită în diminețile de vară.

Cum ar fi să îi spui toate ăstea? Să scrii un roman, să apeși TRIMITE și să aștepți. Ar fi prea dureros, nu? Ar schimba totul. De ce să-ți asumi un asemenea risc? De ce să strici tot ce ați construit? Dar stai, îmi vei spune că, de fapt, nu ați construit nimic. Tot ce este construit este doar în capul tău. Cum ar fi să rupi barierele acelei lumi și să te eliberezi? Dar nu ai face asta pentru că ție-ți place acolo. E singurul loc în care îl poți avea aproape și îi poți manipula orice mișcări.

Cum ar fi să vedem toate lucrurile cum sunt de fapt? Ar fi crud și probabil depresia nu ar mai părea o boală atât de periculoasă și neprevăzută ci la ordinea zilei.

Cum ar fi să nu-i admiri pozele atât de des?Cum ar fi să încetezi să regizezi filmele din capul tău?  Să te uiți la clipurile în care cântă? Să nu cari în pieptul ăla mic și firav atâta oftat? Să încerci să te descătușezi de el. Să-i dai drumul să se ducă în alt piept plin de deznădejde?

Cum ar fi să îl ai lângă tine? Ar fi inexplicabil, nu? Să te vadă măcar cinci minute prin acei ochi mari și plini de mistere, așa cum îl vezi tu. Să se gândească măcar o dată la tine așa cum o faci tu. Ai crede că ești într-o lume paralelă și că totul e o capcană. Că totul ar avea un alt rezultat decât cel dorit de tine.

Cum ar fi să fie, totuși?

Cum ar fi? El ar fi asemeni unui fiu de împărat roman iar tu, un umil plebeu și l-ai privi așa cum privești hainele pe manechine în magazine. Nu le poți avea pe toate. Ar trebui să faci prea multe sacrificii, pe care le consideri inutile. Dar el? El le-ar merita?

Tu ești un biet plebeu.. și știi cum era atunci? Trăiai pentru pâine și circ. Asta face el fără ca tu să-ți dai seama. Îți aruncă firmituri de pseudo-plăcere și fericire. Ori realizezi ce se întâmplă și te complaci de dragul de a nu-l pierde? Nu vei putea niciodată să-i câștigi inima. Nu te transforma într-un gladiator, nu te lupta cu leii..

Cum ar fi să iei vălul de ceață de pe ochi?

Cum ar fi să realizezi că sunteți din două lumi diferite? Să conștientizezi că poate toate acele lucruri au fost spuse când el a fost luat de val?

Cum ar fi să înveți să înoți? Să poți avea grijă la valuri? Cum ar fi să te agăți de ceva stabil și să eviți să fii luată de val? Cum ar fi să realizezi că acest val te-a îndepărtat atât de tare de realitate? Cum ar fi să îl înfrunți?

Cum ar fi ca măcar de data asta să te înveți minte și să nu se mai repete din nou, aceeași poveste, la nesfârșit? Cum ar fi să nu te mai afli în ipostaza asta?

Cum ar fi să încerci măcar o dată să îți protejezi inima și să nu o mai supui atâtor și atâtor încercări? Cum ar fi să fii o persoană mai rațională?

Dar de ce ai fi? De ce când e atât de plăcut să trăiești într-o lume în care nimeni nu te judecă și în care oricine și orice îți dorești poate fi al tău.

De ce să-ți alungi clipele de pseudo-fericire?

Nu asta suntem de fapt? Suflete rătăcite, rănite și spulberate de dor? Nu căutăm o viață întreagă pansamente și dacă nu le găsim ni le construim fără să realizăm că, de fapt, adâncim rănile?

Cum ar fi să lași timpul să treacă și să vindece așa cum a făcut-o de atâtea ori?

Cum ar fi ca toate vocile din capul tău să fie tăcute și să nu te mai debusoleze? Cum ar fi să închizi ochii și să fie liniște? Și să nu-ți apară în minte acel zâmbet zeflemitor? Acea gropiță înconjurată de barba roșcovană?

Cum ar fi să ..

You don’t have to love me love me
But you gon’ have to fuck with me

 

 

 

 

Suntem iar în perioada aia din an în care simți că nu te mai suporți. În care ai impresia că orașul tău s-a mutat în deșert și nu ai nici măcar o resursă prin care să te poți răcori, măcar cu un grad.

Urăsc vara, dar nu în totalitate. Urăsc faptul că mi-e foarte cald, că obosesc și transpir ca o scrofiță doar pentru că merg 100 de metri, că simt nevoia să scap de piele și parcă nici asta nu ar fi util, că tot o să mori de cald. Nu-mi place să-mi fie cald, să mă simt incomod din cauza asta și să aștept cât mai repede să treacă ziua, să vină seara și răcoarea. Dar, totuși.. e vară. Nu vreau să se ducă atât de repede.

Nu înțeleg toate femeile de o vârstă înaintată care ies în oraș fix când sunt 67 de grade la umbră. Femeie, serios? Înțeleg că vrei să faci economii, să consumi mai puțină apă, lumină, mâncare.. dar chiar bătrânii nu înțeleg că nu e sănătos pentru ei să stea în soarele ăla. Nu pot sta eu și am 22 de ani, darămite la peste 60 de ani. Nu îți vei face viața mai ușoară, ci vei ajunge la răcoare, dar la doi metri sub pământ. De ce nu încearcă oamenii ăștia să își rezolve treburile până în 11 dimineața? Și așa se trezesc foarte devreme și nu au ce face cu viața lor. Nu fac asta pentru că au de urmărit douăj de mii de seriale și telenovele și de urmărit vecinii pentru a fi la curent cu toate noutățile.

O altă problemă este cu cele ce se machiază mult, mult prea puternic. Cum poți să îți încarci fața în halul ăsta pe căldura asta? Eu abia mă suport. Îți vine permanent pe căldura asta să te ștergi pe frunte și cu atâta fond de ten și toate celelalte chestii…….. De ce? De ce faceți asta? De ce nu încercați măcar vara când soarele e atât de puternic nu încercați să fiți mai naturale? Probabil, în viziunea lor, nici nu există ideea de a ieși nemachiate din casă ori de a folosi doar un simplu tuș și atât. Băieții care vă plac atât de fardate, trebuie să vă accepte și naturale, nu? De ce să fie surprinși după? De ce peste 10 ani să arătați de 2 ori mai bătrâne? Aș vrea ca cineva să dea o lege ca vara să se poarte naturalețea…

Nu-mi place vara pentru că unii oameni nu înțeleg conceptul de a te îmbrăca sumar. Nu, ele, căci despre fete e în cele mai multe cazuri vorba, înțeleg din chestia asta total altceva.

Da. Am întâlnit persoane care poartă așa ceva.  Chestiile ăstea nu te scapă de căldură, te fac doar penibilă. De ce ai purta așa ceva? Pe lângă că e o imagine neplăcută, e și mai dizgrațioasă atunci când ai probleme cu celulita. Asta nu va crea o imagine bună în ochii băieților, să știi.

Image result for pantaloni foarte scurti

Iubesc vremea care e acum. Iubesc faptul că de două zile adorm în sunetul suav al ploii, care, mai apoi se transformă într-o frumoasă furtună ce te trezește dimineața la patru. Dar ce contează? E răcoare, e o vreme perfectă de băut ciocolată caldă și de privit seriale chit că te mustră conștiința.

Probabil că-n altă viață am fost englezoaică, deși nu-mi place accentul lor foarte mult și m-aș plictisi de atâta ploaie, dar o iubesc.

Îmi place anotimpul ăsta. E penultima mea vacanță de vară sau poate, chiar ultima, în care  mă pot relaxa. După va veni tăvălucul de responsabilități care nu vor fi doar teoretice, din păcate.

Poate fi mai multe luni așa, vă rog?

Aș asculta melodia asta la nesfârșit.

Image result for ploaie

 

 

Ultimul an

Și iată că a venit și ultimul an.

Teoretic, căci practic mai este de așteptat. Cine ar fi crezut? Eu una, nu.

Nici nu mă imaginam la vârsta asta, măcar. Darămite să mai am doar un an de facultate. Mă gândesc la ce e în mintea celor de fac medicina, unde sunt șase ani. Tot așa numără anii și se miră la final că au ajuns acolo?

S-au dus trei. Mai este doar unul. Deși toată lumea spune că e cel mai ușor, mi se pare doar un balon uriaș, plin de stres, deasupra capului. De ce? În primul rând, licența. Aș vrea să o încep din vara asta, dar nu am curaj nici să-mi fac planul. Sau mai degrabă destulă motivație. Am zis că lenevesc până la jumătatea lui iulie, merit asta. Toți anii de facultate au fost grei, dar ca ăsta parcă, niciunul.  Materii dintre cele mai grele, stres, ideea ce-ți acaparează leaca aia de creier pe care o ai, că materiile respective sunt importante, deși grele, și se vor regăsi în lucrarea de licență. Dar, hei! A trecut. Asta-i cel mai important.

În al doilea rând, testul scris la licență. Ce implică asta? Recapitulare. Multă. Din plin. Și mai ai și alte materii. Ok, toată lumea spune că profesorii o lasă mai moale, că toți știu că e licența dar, toată lumea știe că nu e așa în totalitate.

Pare că mă plâng, dar nu e așa. Doar îmi reamintesc singură ce urmează. Să nu uit cumva. Să nu-mi relaxez mintea prea tare, chit că e vacanță.

În al treilea rând, ce urmează după facultate? Toată lumea.. normală își pune întrebarea asta. Sau ar trebui. Masterul ar spune mulți. Și după? Nu cred că sunt pregătită să fiu un adult în adevăratul sens al cuvântului. Mă mulțumesc, deocamdată, doar teoretic. Job? Responsabilități? Fără măcar o zi în care să stai și să privești tavanul fără griji? Da, cred că ultima parte nu o mai fac de multișor. Doar că așa sunt eu, mi-e dor de tinerețe. E trist că mă consider bătrână de pe acum, dar mi-aș mai dori să am 16-17 ani. Să am veșnic vârsta asta. Sunt genul care plânge mult când  sunt stresată și mă stresez din orice lucru mărunțel. Îmi place să gândesc în profunzime. Felicitări Iso!

Habar nu am ce să fie. Dar sper să fie bine. Îmi doresc să scap de facultatea asta, de mulți oameni, de aceleași fețe, de aceeași rutină, dar pe de altă parte, îmi mai doresc încă 10 ani să fiu studentă și să beneficiez de toate avantajele.

Încă un pic..

șinși

Hellău. Cinci?

Da, astăzi acest minunat blog face șinși anișori. Cine ar fi crezut? Eu una nu.

Am avut urcușuri și coborâșuri, ce-i drept. Unde mă aflu acum?  În cădere lină. Lipsă de inspirație, de chef, de toate. Vreau doar să stau cu fundul în nisip și apa călâie să-mi încânte tălpile. Nici nu mă mai deranjează atât de tare chestiunea asta, mă simt plutind pe o saltea pe ape line. Parcă nici nu-s eu. Nu pot să-mi găsesc cuvintele nici să mă prezint? Cum mă cheamă? Dă-mi ce nume vrei, nu are importanță. Eu sunt cine vrei tu, eu sunt nimeni, dacă ți-e mai comod. O să revin, asta e clar. Poate atunci va fi momentul meu. Sau a trecut? O licărire de speranță cred că există.

La mulți ani blogușor drag. Mulțumesc că ai fost aici să-mi îmbrățișezi gândurile, stările. Că ai fost aici să-mi oferi un cuib unde să mă pot adăposti de realitatea crudă.

Mulțumesc tuturor care vă mai pierdeți timpul citindu-mă și mai aruncați cu un pic de încredere în mine.

Melodia asta și, mai ales, vocalistul, îmi amintește de un puști de liceu admirat zilele ăstea.. E trist să ai 20 de crush-uri pe zi și că viața e crudă.

pwp.

Victimă 2.0

” De prea mult timp ardeam de nerăbdare să-i văd chipul blând de copil și să privesc în adâncimea ochilor săi de culoare cafelei și atât de blajini.

Îmi doream să stăm sub același tavan, pe care să-l examinăm până se crapă de ziuă și să-i simt brațele puternice în jurul meu, ore-n șir.

Și.. momentul ăla sosise. Mă simțeam… nici nu știu cum mă simțeam. Eram între două lumi. Cea a reveriei și a realității crude. Nu-mi permiteam să mă avânt în cea a reveriei, pentru că am mai fost acolo și sufletul mi-a fost făcut țăndări, dar parcă lumea realității crude.. ei bine, e prea dureroasă și, parcă, părticele din sufletul meu au nevoie de miligrame din lumea reveriei.

Îmi place să-mi fac iluzii. Să fiu victima propriei mele minți. Ca mai apoi, tot eu, să desfac firul în 948275274724. Nu trăiesc doar într-o singură lume creată de mine însămi, ci călătoresc prin atâtea lumi create. Fiecare iluzie are caracteristicile ei,  aparte dând naștere la alte milioane de iluzii mai mici, creând o lume imaginară. Câte o lume imaginară în care-mi place să-mi găsesc refugiul și, uneori, să trăiesc acolo efectiv. Deseori, refuz realitatea și nu din cauză că nu aș fi destul de matură încât să am resursele necesare pentru a o înfrunta ci pur și simplu, nu-mi place și de ce mi-aș irosi timpul prețios, când îl pot folosi pentru a mă relaxa? Da, aș putea să-l folosesc să aduc în lumea reală cele ilustrate în lumea reveriei, dar tocmai de asta nu o fac, pentru că sunt destul de matură și conștientă că unele trebuie să rămână acolo pentru că ele sunt incompatibile cu realitatea, oricât de mult mi-aș da eu silința să schimb asta.

Cât timp am fost cu el am ignorat multă vreme realitatea și apoi, mă lovea în creștetul capului și instala o tensiune între noi și-l făceam să se simtă ciudat. M-a durut. Mă doare că nu-mi înțelege adevăratele intenții și nu poate descifra gândurile pe care le am de atâta timp. De ce asta? Când părem … identici.

Mereu trăirile se opreau, la un moment dat, dar, de data asta a fost diferit. Ceva din mine îmi spunea să le tai de la rădăcină, dar, în același timp, o altă parte mă îndemna să le aprofundez, pentru că mă macină de prea mult timp și ar fi păcat să nu mă împac cu ele înainte să le dau uitării de tot.

Am făcut prea mulți pași greșiți, toți dintr-o naivitate imensă, fiind doar o altă victimă a propriilor mele acțiuni. Am în căști vocea lui Jared Leto pe melodii acustice, ]ntreruptă deseori de o singură melodie, pe care am ascultat-o obsesiv amândoi în urmă cu 24 de ore… oh, și mii de gânduri ce-mi străpung creștetul, întrebându-mă unde mă îndrept cu toate astea.

Spre nicăieri. Plec. Nu știu când mă întorc. ”

Why are you toying with my mind?

Slugă

Cuvintele sunt diverse. Numeroase, miliarde. Multe chiar nedescoperite.

De multe ori, cuvintele pot influența gândurile și, ulterior, acțiunile unei persoane. Chiar te pot determina să îndrăgești un om, căci cuvintele sale ating acea sensibilitate din ființa noastră, de mult timp apusă ori nedescoperită.

Cuvintele pot răni, deși ele nu reflectă în totalitate realitatea. De ce rănesc cuvintele? De ce le asociem asemeni unor monștri ce ne mănâncă sufletele fără milă? Pentru că, ei bine, sunt atât cuvinte frumoase, cât și urâte. Pe cele din urmă nu ai vrea să le auzi, să nu-ți fie adresate vreodată. Și mai important de atât, consider că are legătură cu persoana de la care aceste cuvinte provin.

Persoanele apropiate ce utilizează astfel de cuvinte, nu doar că provoacă o stare de disconfort, ci mai mult, rănesc acea persoană, provocându-i schimbarea percepției asupra emițătorului.

Trist e că, deseori, oamenii rămân la nivelul acelor cuvinte, promit marea cu sarea, lăsându-se pradă unor iluzii frumoase, dar fără de efect. Iar tu, ca un simplu om, crezi în ele, iar naivitatea este la cote maxime.  Ai falsa impresie că toate acele cuvinte se vor materializa într-un final, mai devreme ori mai târziu. Omul e liber să spere, să viseze, să creadă în absolut tot ce dorește, chit că unele lucruri par imposibile la început.

Cuvântul este sluga minții, indiferent dacă acceptăm sau nu. Acest lucru se întâmplă frecvent și, în anumite cazuri, mereu, dacă e să ne referim la anumite persoane. Mintea cuprinde cuvântul, subjugându-l, totul transformându-se într-un joc frumos de-a păpușarii.

De multe ori, probabil, ți-ai spus că nu o să mai crezi în cuvinte atât de orbește. Că o să încerci să fii imun, că de data asta va fi mai bine, dar de fiecare dată, însă, se întămplă la fel. Cuvintele frumoase ne cuprind, formând o aură indestructibilă în jurul nostru.

Astăzi e 2. Ar fi trebuit să fie sărbătoare, să fiu toată un zâmbet și să-ți văd chipul brăzdat de oboseală, dar totuși, atât de atrăgător. Dar e un altfel de 2. Azi nu mai simt nimic din toate acestea. Doar repulsie, indiferență. Soarele însă, e alături de mine. Îmi zâmbește și-mi încălzește pletele de culoarea căpșunilor coapte. Soarele s-a inflitrat, timid, și la mine în suflet, chit că nu vreau să arăt asta. Răceala din mine începe să se preschimbe în căldură, în gânduri pozitive. Ori măcar sper ca întregul proces să reușeașcă.

Gândindu-mă la numărul acesta, îmi vin în minte următoarele versuri :

Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…” – Nichita Stănescu, ” Altă matematică ”

Zâmbesc. Pentru că vezi tu, deși versul spune una, eu gândesc cu totul și cu totul altceva. Eu și cu tine nu mai facem nimic. Noi doi, alăturați, nu mai există, iar eu și cu/fără tine facem bine. Extraordinar de bine. Căci suntem toxici unul pentru celălalt. Nu mai inspirăm și expirăm același aer ci aceleași minciuni. Am sânge în minciuni. Minciunile fabricate de tine. Nu am rămas aceiași, percepțiile noastre s-au schimbat, la fel cum și, viețile noastre au luat întorsături total diferite. Dar poate e mai bine așa, nu?

Ultima?

Îmi citeai în palmă linii,
Mă mințeai și te credeam c-o să ne ținem.
Îmi spuneai că suntem tineri.
Era aproape imposibil cuvântul despărțire.”

#perepeatdezileîntregi

Abandon

Lumea mea e un cer nesfârșit.

Nu-i cunosc începutul și, nici nu mă chinui să-i găsesc un sfârșit. Îmi place să o explorez, cât mai mult, căci, probabil, dacă aș cunoaște întinderea totală, această explorare s-ar termina atât de repede și ar fi fără sens, plictisitor.

Pe cerul meu ar putea fi milioane de stele. Dar, deocamdată, sunt puține. Mai puține decât degetele de la mâini. Dar hei, cerul meu e nesfârșit și, sunt sigură că de aia sunt atât de puține pentru că urmează să descopăr mult mai multe. Acele stele care, din păcate, le vor înlocui pe altele și, până la urmă, tot la un număr mic de stele voi ajunge. Dar ce contează cantitatea, când cea care trebuie să primeze e calitatea?

Cât de curând, o stea mi-a abandonat cerul. Dar a făcut-o în felul ei. Nu a fost nevoită, silită de împrejurări să -l abandoneze. Traiul ei nu avea de suferit. Era printre cele mai luminoase, aidoma Luceafărului. Mă uitam la el în fiecare seară și, îmi doream cu ardoare să coboare, să devină uman și să-mi animeze lumea.

Acea stea era una vicleană. A descoperit alte ceruri și a fost asemeni un om. Niciodată nu se mulțumește cu ce are, vrea tot mai mult, chiar dacă ar lăsa răni în urmă lui. Acea stea a jucat perfid, strălucirea ei fiind umbrită de noile planuri. O simțeam însă, străină și rece. Lumina, strălucirea ei nu-mi mai călăuzea drumul iar cuvintele spuse de ea, îmi păreau spuse din obligație, cu o voce înstrăinată, din obișnuință.

De obicei, rupturile sunt dureroase. Indiferent dacă-s de scurtă durată, temporare ori definitive. Și asta a lăsat o urmă dureroasă și care s-a refăcut greu, și nici acum, în totalitate pentru că nu orice suflet ce întâlnește o stea, rămâne marcat și e necesar de timp pentru a se reface. Steaua mea, deși pot spune că nu e potrivit să zic ” a mea”, s-a refăcut în mod instantaneu, pentru că toată lumea știe, stelele sunt speciale, sunt făcute din material ceresc și oricâte greutăți ar întâmpina, ele rămân la fel de strălucitoare și frumoase, însă pentru alte persoane, din păcate sau din fericire.

Luminează pe altcineva acum, dar niciodată nu va fi la fel. Pentru că vraja ei a fost afectată de cele întâmplate și suferințele produse. Ironic e faptul că pretinde că simte lucruri noi luminând și călăuzind un alt suflet, de parcă nu le-ar fi simțit niciodată. Și totuși, atât de repede? Refuz să cred.

A murit. Poate celelalte ceruri se vor distruge, într-un final, dar ea nu va mai fi demnă de al meu. E trecut. Avantajul rrecutului e că, în cele din urmă, trece.

Motive

A avea o relație e o chestie atât de căutată în zilele de astăzi.

Oricine vrea o relație, nici nu mai contează perioadă ori calitatea persoanei cu care începi așa ceva. Ești văzut ca un paria de nu ai o relație, ceea ce mi se pare extrem de trist. Contează să ai cu cine să fii văzut în public, să-ți satisfaci dorințele carnale?

Puțini sunt cei care nu se aruncă cu capul înainte într-o relație doar de dragul de a avea pe cineva, acea persoană care să fie interesată de ei, mai mult sau mai puțin, de complezență ori nu. Mereu am admirat relațiile acelea atât de lungi care te fac să te gândești ce ai făcut tu tot acești ani? Cum de ei pot și tu nu? Și începi să te analizezi și să consideri, probabil greșit și pripit, că problema ori de ce nu, probleme sunt la tine. Mulți fac greșeala să încerce să se schimbe și să preia fragmente din comportamentele celor ce au relații de lungă durată, sperând că poate de data asta va merge și la ei. Frumoase iluzii, nu?

Relațiile se intemeiază pe diverse motive: din interes, din dorința de a scăpa de singurătate, de a putea pătrunde într-un anumit cerc ori se întâmplă pentru că simți ceva, acea conexiune și ai impresia, din nou falsă, că ar putea fi alesul.

Mi-e atât de greu și să mint referitor la  faptul că azi nu am chef de fața cuiva, mă întreb.. cum se poate angaja cineva într-o relație din interes? Cum poți fi cu cineva cu mult mai în vârstă, iubind de fapt banii și nu persoana în sine? De ce ți-ai sili corpul să treacă prin așa ceva cu o persoană de care nu ești nici pe departe atras?

Pe de altă parte, sunt și motivele de despărțire. Din nou, diferite: infidelitate, nepotrivire de caracter, monotonie, personalitatea celuilalt ce te determină să faci asta ori alte motive. În legătură cu alte motive, e frustrant când acel motiv nu ți se pare suficient de determinant și simți că ai putea să faci ceva ca să împiedici nefericitul eveniment, dar nu ești lăsat. Și te frământă acel motiv și ajungi ca într-o seară, gândindu-te la asta mai mult decât ar trebui, să-ți dai seama că de fapt, motivul e unul pueril, infim, o minciună grosolană și că, de fapt adevăratul motiv pentru care toate acestea s-au întâmplat ești tu. Tot ceea ce tu reprezinți. Întreaga ta existență.

Plângi și nopțile se transformă în zile încercând să-ți dai seama de ce toate ăstea. De când? De ce s-a schimbat deodată? De ce totul s-a spulberat, risipit de parcă nu ar fi existat niciodată? Cum poate un om să se schimbe radical într-un tmp atât de scurt? Nu cred că această schimbare poate interveni fără puțin ajutor din exterior. Acel ceva care intervine în viața acelei persoane și o determină să vadă lucrurile altfel, sub o altă culoare și nu cea pe care tu ai dat-o cu atâta pasiune.

Cred că pe lângă acel motiv pueril, deranjante sunt și toate acțiunile de după. Cum încalcă tot ceea ce spunea că nu va face, într-un timp atât de scurt. Amuzant, nu? Oamenii sunt ipocriți, egoiști și răi. Îți mângăie sufletul atât timp cât este necesar pentru a-l liniști, calma apele și apoi se aruncă în lume, uitând de existența ta. De promisiuni, de morală.

Tu nu trebuie să te urăști pentru asta. Cred cu atâta înverșunare în karma. Mereu își va face treaba. Tu rămâi același suflet frumos și zâmbește, nu poți să știi niciodată cine se va ivi pe calea pe care o urmezi.

Indiferent de motivul pentru care te-a părăsit, impune-ți să te detașezi și să nu-i iei apărarea pentru că persoana aia ar ieși bine, nepătată și nefiind lovită de cuvinte dure iar tu, dragul meu cititor, vei fi patetic. Căci ei nu vor cunoaște niciodată că încerci să-i salvezi și ei, fără griji, își vor continua viața, ghici ce, fără tine ori fără să-ți dea cel mai mic semn. Vei fi patetic încercând să salvezi aparențele când în adâncul sufletului te confrunți cu frământări și cu incertitudini.

Zâmbește. Lasă Karma să rezolve. Mai devreme sau mai târziu.