Category: Povesti


Mort

Soarele meu e mort.

S-a dus în adâncuri. În adâncurile memoriei mele şi nici cea mai performantă cheie nu-l poate descuia de acolo. Se va descompune. Cât mai repede, posibil. În chinuri sau cât mai pe nesimţite? Merg pe prima variantă.

Îmi urăsc Soarele. E doar o stea. Poate, nici măcar atât. E o chestie din milioanele de chestii.

Îmi părea atât de rău de faptul că razele lui nu vor mai reuşi să mă încălzească niciodată la fel. Că nu puteam face nimic să schimb asta. Mă pedepseam pentru greşeala cruntă pe care o făcusem de a îndepărta cea mai importantă stea din lumea mea. Nu-mi imaginam lumea fără lumina ei. Aş fi făcut orice ca să-mi readucă la viaţă trupul firav cu căldură, cu prezenţa ei.  Înainte mă copleşea cu mii de raze fierbinţi şi mi se părea ireal că am o stea doar pentru mine. Doar a mea.

Steaua mea a început să pălească. Inexplicabil, credeam. Încercam să-mi readuc steaua pe calea cea bună. Mă frământam.Furtuni, fenomene naturale neobişnuite pe biata planetă..Asupra-mi. Credeam că e doar vina mea. Că sunt o biată planetă, pe cale de dispariţie. Că Soarele va dispărea din galaxie iar eu voi fi supusă pieirii. Am făcut mii de ritualuri către Zeul Soare, doar ca să-mi ierte greşelile. Ca să-l păstrez în preajma mea.

Toate până când … Soarele a dispărut. Subit. Zile întregi. Săptămâni de întuneric. De deznădejde, întrebări. Dar a apărut. Era atât de aproape şi, totuşi, nu-i simţeam căldura. Îmi zicea detaşat că a simţit nevoia să cutreiere. Că planeta mea i se pare străină, un loc ursuz, unde razele lui ar emana energie, căldură în van.

Mă simţeam în derivă. Parcă totul fusese uitat. Tot chinul meu. Tot timpul alături de acele raze. Soarele nu mă mai privea la fel. Nu-l recunoşteam. Razele lui păreau afectate. Oricât le-aş fi atins, mă respingeau..căci atingerea mea le era străină. Cine s-a bucurat ori cine le-a chinuit?  De ce păreau atât de reci, de indiferente? Întrebări peste întrebări. Şi totuşi.. de ce toate ăstea?

De ce m-aş complace? Să-mi fac mustrări de conştiinţă? Soarele nu mai este al meu, de prea mult timp. Nu mai este devotat planetei mele. Nu mai rezonează cu nimic din ceea ce-mi aparţine. E respingător. Motivul e uimitor. Stelele nu strălucesc pentru totdeauna. Ele pier.Se fac negre şi urâte, respingătoare.. nu-ţi doreşti să le admiri, nici măcar să le fi cunoscut.. le negi existenţa !  Iar tu poţi doar să le priveşti moartea. Cu zâmbetul pe buze, bucurându-te de această pieire ori cu ochii sclipind de ură, gândindu-te la motivele ce au dus aici.

Îmi urăsc steaua, fostul Soare.. Abandonul pentru un motiv pueril va duce la ghinionul altor planete de a nu se bucura în totalitate de acea stea.

Şi cortina cade. Întuneric.

Mă duc să caut. O altă stea. O altă sursă de lumină.  Sau poate mă va găsi ea.

 

Anunțuri

Prăpastie

Am câştigat nimic şi era să pierd totul.

Eram pe marginea prăpastiei mele, construită de mine însămi, înaltă, cu dificultăţi la urcare şi cu un gol imens. Ce ar fi trebuit să fac? Să mă întorc pe acelaşi drum, bătătorit dar atât de mult dorit de mine? De noi? Cu care mă obişnuisem şi la care, totuşi, visasem de 180 de zile? Să închid ochii şi să mă las purtată de vânt, în gol, întocmai ca o laşă?

Aflându-mă pe marginea prăpastiei şi reflectând printre lacrimi, am realizat cât de îndrăgostită pot fi şi că orice vântuleţ răcoritor nu se compară cu Soarele cald, plăcut, ce ţi-a fost alături atâta timp. Dorinţa de a arde sub puterea lui nu poate fi înlocuită, nici de-ţi face uneori rău, pentru că tu acolo vrei să fii şi să rămâi.

Sunt dependentă de căldura razelor de Soare, ce mi-au încălzit sufletul şi mi-au tras sufletul spre lumină. Mi l-au domesticit. Iar eu, ca de fiecare dată, la dispariţia temporară a razelor, mă pierd şi mă cuprinde întunericul. Îmi ia în primire sufletul şi mă simt neputincioasă. Sunt doar o urmă de suflet rătăcită, ce are nevoie de a fi ghidată încontinuu, deşi ar fi trebuit să pot face asta. Nu vreau. Nu pot. Simt dureri la fiecare pas pe care ar trebui să-l fac de una singură şi dorinţa de a mă reîntoarce e din ce in ce mai mare, mereu.Soarele cald, primitor mă completează cum nu am crezut că o va face vreodată. Nu mi-am imaginat niciodată că voi iubi lumina întocmai cum am iubit întunericul. Nu m-am gândit că întunericul îmi va fi acum doar un refugiu. Un refugiu unde nu voi naşte sentimente de ură, ci de dor şi iubire faţă de Soare.

De ce nu pot realiza o balanţă? Să am parte de cele două lumi în mod egal? De ce nu sunt capabilă? De ce? De ce te iubesc Soare atât de mult şi totuşi mi-e teamă că mă vei abandona? Că nu voi putea fi capabilă să te păstrez aproape? De ce-mi tremură inima când reapari şi totul pare a fi normal, iar eu, nu pot crede ceea ce văd, simt?

Cum de mi-era atât de teamă de căldura Soarelui, să mă cuprindă, să mă atingă şi acum nu aş mai vrea să plece de lângă mine? Îmi doresc să te ating, să-mi ard pielea, să am cicatrici pentru totdeauna. Să rămână ceva fizic din tine, pe mine, mereu. Nu doar în suflet. Ori dacă aş mai avea suflet după. Oare aş mai avea? Probabil ar fi cuprins de întuneric, iar eu aş zâmbi.. pentru că sufletul meu s-ar reîntoarce la vechea casă, acolo unde s-a născut şi s-a format. În întuneric.

Nu vreau un alt Soare acum. Nici nu mai există un altul. Ci doar raze rătăcite.Nu vreau să pierd lumina. Nu vreau să mă învăţ să trăiesc fără lumină, fără Soare. Vreau înapoi. Vreau căldură.

Părţi din suflet..

                      Cum să pierzi două părţi din suflet în aceeaşi zi? Simplu, complicat.. am făcut-o şi pe asta. Nu era pe lista mea de „lucruri de făcut” în vara asta. Nici măcar nu am o listă de asta. Ori ele m-au pierdut pe mine?

                     Am tot încercat să scriu despre asta pe blog, dar nu mă simţeam în totalitate pregătită. Şi voiam să mai amân. Nu pentru că s-ar fi putut schimba ceva, m-aş fi minţit singură ci pentru că ar fi însemnat că… Bine, speram în adâncul sufletului ce mi-a mai rămas că poate ceva se va schimba.. Greşit !

                    Despre prima parte pierdută nu o să vorbesc. Nu că n-ar fi importantă doar că am mai trecut prin asta şi consider că aşa a fost să fie. Ce începe brusc şi cu prea mulţi fluturi la bord, se termină la fel de repede. Scânteia s-a stins. De la vânt, îndepărtare.. cine ştie? 

                   A doua parte este sau.. era, vreau să mă conving acum, mult mai importantă. Mereu am considerat-o parte din mine, mă simţeam cu ea ca şi cu o siameză. Vorba cântecului ăla ” simţiiiim la fel ” . Ne dădeam seama de ce vrea cealaltă dintr-o simplă privire, un surâs.. 

                  Încercând să mă încurajez singură, îmi spun că această experienţă neplăcută, din păcate, îmi prinde bine, ce paradox, şi-mi va fi de folos pe viitor. Nu toţi oamenii au aceeaşi inimă ca a ta. Nu încerc să par aici eu aia bună şi ea aia rea, ci această întâmplare mi-a arătat că noi.. nu mai suntem la fel. Şi nu, se pare că opuşii, opusele nu se mai atrag. Nu în cazul nostru.

                   Poate ne-am învăţat ca prietenia noastră să fie la distanţă iar revederea noastră să fie după mult, mult timp şi în acel scurt timp să recuperăm tot. Ori sa încercăm să o facem. Ne-am dezobişnuit, poate, de a sta atât de mult timp împreună. În ultimii 6 ani lucrurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu mai suntem puştoaicele de atunci, ce visau la pletoşi şi chitarişti. Bine, încă visăm. Şi puţină bărbiţăă . 

                  De multe ori te-am simţit trăind prin mine, prin poveştile mele. M-am obişnuit să fii prima care află orice, în secunda doi să te sun ori să-ţi dau mesaj. Iar acum? Acum poate am încercat să trăiesc prin tine, să mă agăţ de tine mai mult de cât era necesar iar tu, te-ai dezlipit de mine. Poate am fost sufocantă, protectivă.. încercând să recuperez, să fie bine deşi nu era.

                Când laşi lumea să plece din viaţa ta ori pleacă ei, înseamnă că va trebui să o iei de la început cu altcineva. În toţi ăştia şase ani aş fi putut. Ai fi putut. N-am făcut-o. Acum când suntem atât de aproape, este necesar. 

                Mereu m-au intrigat începuturile. Nu întotdeauna am răbdare pentru ele, alteori sunt atât de încântată de ele şi uitam de mine. De tot.

               Între noi s-a ridicat un zid enorm alimentat de orgoliu şi multe schimbări. Eu nu mai pot trece peste anumite lucruri, iar tu treci peste mine, peste lipsa mea cu altcineva. Niciodată o persoană nu o va înlocui în totalitate, dar va reuşi să o ajute pe o altă să depăşească un moment crud ca ăsta. 

              Şi chiar de-am reveni, într-o zi.. va fi diferit. Ne vom privi rece, distant şi vom schimba prea puţine cuvinte. 

              Scriind toate acestea am rememorat atâtea momente frumoase şi mai puţin frumoase. Tot ce mai avem ori mai am, sunt amintirile. Nimeni nu ni le poate lua. Sunt acolo. Vor fi acoperite, peste zile, luni, ani de altele şi le vei aduce la suprafaţă întâmplător.. zâmbind. Poate vei lăcrima amintindu-ţi de copilărie şi adolescenţă. Vei închide cutiuţa de amintiri şi-ţi vei vedea în continuare de viaţă. 

              Va mai trebui să mă lupt cu mine însămi să pot trece peste această etapă. Ori va rămâne o cicatrice. O cicatrice plăcută..

Cincizeci şi patru minus una

                       „Cuvinte. Am folosit zeci, sute, mii. 

                        Ne-au unit, ne-au îndepărtat şi ne-au readus la un mal parcă prea nesigur. Cel puţin pentru mine. Ne-a plăcut să le folosim şi, pe moment, nu ne-am gândit unde va duce totul. Sau dacă există un tot.

                        Nu cred că a existat vreodată. Nici nu ne-am străduit să existe. Ori poate eu am visat la el. Am sacrificat un harem de iluzii pe un tot imposibil ori măcar pe o parte din el. 

                        Mi-a plăcut să te îmbrac în cuvinte. Să te învălui în ele. Să spun prin ele ce am de zis despre tine. Nu am folosit altceva. Sau când am încercat să mă îndepărtez de cuvinte, am văzut că e prea riscant şi imposibil, deocamdată şi m-am întors la cuvinte. Întotdeauna m-au primit cu braţele deschise şi m-au ajutat să te creionez iar şi iar. Iar tu rămâneai uimit de fiecare dată, dar poate nu a fost de ajuns.. 

                       Nu am scris niciodată despre fizicul tău. Nu am vrut să par superficială. Să scriu pagini întregi despre ochii tăi, ori despre buzele coapte precum căpşunile de mai sau despre gropiţele din obraji. Mi-ar fi fost greu să vorbesc despre ceva ce nu am văzut, nu am atins, nu am simţit. Mi s-ar fi părut banal, plictisitor. Sunt sigură că ţi s-au mai făcut complimente de acest fel. Voiam altceva.

                      Nu pot spune că fizicul tău nu contează în ecuaţie. Nu am simţit nevoia să scriu despre el pentru că m-a atras mult mai mult mintea ta şi felul tău controversat de a fi. Cine m-ar crede? Ar putea spune cineva că mint şi că încerc să par altceva decât ceea ce sunt.  Nu am pierdut nopţi să-ţi privesc pozele, să-ţi analizez privirea. E una rece, misterioasă şi oricât de mult m-ar fi atras s-o descifrez preferam să recitesc şi să memorez ce ai spus. N-am mai fost îndrăgostită de mintea cuiva aşa, niciodată. Să neg aspectul, să neg orice pentru minte. Să mă fascineze într-un mod de să mă determine să-mi părăsesc locul de confort pentru a o descoperi în amănunt deşi, m-ai avertizat că mi-aş putea pierde propria minte.

                   Ai fost asemeni un pescar ce visează la peştele cel mare, la captura magnifică dar, până atunci se amăgeşte cu peştişori mai mici pe care-i ademeneşte cu momeli bine pregătite şi poate, poate va reuşi. M-ai ademenit cu frumoase cuvinte ori cu momeli atrăgătoare şi asemeni unui peşte naiv şi nătâng am căzut în plasă. Mă păstrai zeci de minute, poate câteva ore apoi mă aruncai înapoi spre apele învolburate. 

                 Întotdeauna mă întorceam. Ştiam că nu e tocmai bine ori că nu o să reuşesc să fiu acea captură şi, totuşi, în naivitatea mea o făceam. Mă loveam deseori de malurile reci dar, voiam să fiu lângă tine, să te poţi baza pe mine. Nu voiam reciprocitate. Voiam să te văd zâmbind chiar dacă nu eu eram motivul.. Uneori, vedeam câţiva peşti şi mă descurajam. Mă retrăgeam şi-mi aruncai o nouă momeală, zâmbind. Ne-am jucat aşa mult timp. Mă simţeam incomod din cauza celorlalţi peşti şi, chiar de uneori nu-i vedeam fizic ştiam că există. Dar, mă bucuram de ” prezenţa ” ta. Mai mult sau mai puţin. 

                 Îţi prezentam rândurile scrise cu atâta dăruire. Le priveai şi zâmbeai. Pe moment, eram fericită, mulţumită. Dar trecând timpul, apa s-a mărit şi ştiam că vor veni şi mai mulţi, poate captura cea mare iar eu, voi fi cea doar care a scris câteva rânduri. Nu am ştiut niciodată, de fapt, ce am fost în ochii tăi. Un peşte mic într-o baltă plină de peşti mari şi frumoşi. Mi-am ştiu întotdeauna locul şi rolul secundar şi totuşi.. 

              Mulţi au ghinionul să iubească doar trupeşte. Ori să nu înţeleagă şi să ştie ce înseamnă să apreciezi cu adevărat o persoană. Să o poată descrie în orice moment în 5 pagini, să îşi dea seama imediat că ceva e în neregulă. Nu sunt lucruri măreţe şi totuşi .. 

             Eu am ales să mă apropii de tine doar prin cuvinte. Sau, de fapt, conjunctura a determinat asta. M-am obişnuit. Aş mai putea să scriu mult şi bine.. să fiu atrasă de aceleaşi momeli care de la zi de la zi par totuşi diferite şi să vin cum am mai venit la mal dar, nu ai mai fi la fel de surprins şi binedispus şi ai fi dezamăgit că a venit iar şi iar doar un peşte mic iar captura cea mare întârzie să apară. 

            Momente tensionate şi momente în care-mi dădeai prilejul să mă duc imediat să scriu. Să exprim tot ce simt în momentul ăla.. de multe ori am refuzat să o fac. Şi acum mi-a venit greu. Şi totuşi, am simţit că e nevoie.

           53 au trecut. Nu ştiu câte vor mai trece sau dacă voi mai ţine cont de ele. Ne-am sfârşit? M-am sfârşit? Cuvintele mele nu mai au puterea din alte vremuri ? 

          Rolul meu poate a fost doar să descopăr una dintre cele mai frumoase şi controversate minţi. Să am ce analiza, cu ce să-mi umplu timpul. Să ştiu ce să vreau de acum încolo. Să am un target. Probabil, totul a fost în mintea mea şi încă nu m-am trezit.. 

         Liniştea va curge în mine? Trebuie să zbori ? Sau n-am observat când ai făcut-o şi acum eşti doar o hologramă a ceea ce a fost? De fapt.. ce a fost?  53. Harem de iluzii. „

„Sa ma tii in vant nu-i greu
N-ai stiut sa tragi de sfori,
Am cazut de mii de ori”

plictisitor. Probabil ţi s-au făcut de multe ori complimente de acest

Negare …

„O minune nu ţine mai mult de trei zile. La ce mă aşteptam ?

Probabil, uneori încă am gândirea aia de 15 ani cu ajutorul căreia cred în finaluri fericite. Că va fi bine. Cineva trebuie să se trezească la realitate.

Ce simt pentru tine? Ori faţă de tine? În fiecare zi, altceva. Unii ar spune că lucrul ăsta e de bine, că descoperi ceva nou. Nu tot ce e nou e şi bun. Rezistent. De calitate.

Suntem atât de diferiţi şi, totuşi extrem de asemănători. Uneori mă simt de parcă aş vorbi cu mine. Poate am ajuns la „ blestemele” altora de a vedea cum e să mă suport  zi de zi.

E un chin să te suport? Câteodată.  Alteori, un bine atât de mult aşteptat. Ori, cum te-am mai numit, un rău necesar.

 Îmi place să te analizez, deşi ar trebui să fac asta în mod obiectiv. Să nu mă apropii prea mult pentru a nu deveni.. parte din tine. Ori ca tine. De fapt, sunt. Căci, am spus, uneori suntem atât de asemănători. Îmi neg propria existenţă ? Te-am numit  în glumă „pacientul meu”. Nu trebuia să te tratez de vreo ceva ci trebuia să mă tratez eu de tine. Ori mă minţeam că încerc.

Nu sunt îndrăgostită de tine. Te doresc. În multe moduri pe care, prefer să nu le dezvălui. Poate nici tu nu le vei afla.

Nu faci prea multe pentru a ţine omul lângă tine. Niciodată nu am fost atrasă de tipii răi ori indiferenţi. Dar, cum ţi-am spus şi când ne-am cunoscut, ai ceva pe care nu-l pot desluşi. Eşti înconjurat de mister. Eşti făcut din mister. TU.. dragul meu, eşti un mister. Fiind un rău necesar, provoci dependenţă. Un viciu? Instigi lumea să te cunoască deşi, în aparenţe,  refuzi asta.

Vrei ca lumea să te descopere, să aibă răbdare să te cunoască. Să te joci cu ea şi când par a fi mai aproape să negi totul. Să pari un altul.

Am mai spus, eşti un bun jucător. Poate prea experimentat. De aia îţi doreşti să devii un antrenor. Te-ai săturat să joci după alţii. Vrei propriul tău joc, propriile reguli. Oh.. păpuşare.

Te joci cu timpul şi răbdarea oamenilor. Sunt mici jucării care-ţi aduc mult mai multă satisfacţie decât orice pe lumea asta. Te simţi întreg făcând asta.

Şi, totuşi .. eu conştientizez ceea ce eşti , ceea ce faci. De ce încă sunt aici ? Scriind despre tine? Analizându-te în continuare ? Dorindu-mi mai mult.. ?

Am discutat de multe ori pe tema asta. Am ajuns la concluzia că tot ce se întâmplă nu e o pierdere de timp. Şi care e rezultatul ? Are unul ? De cine depinde ?

De multe ori, am crezut că de tine. De ce? Pentru că te-am văzut … inuman. Nedemn de toată umanitatea mea, de tot ce e bun în mine. Că oricât aş fi încercat, era în zadar.

Dar nu m-am dat aşa uşor bătută. Limita-i cerul! Cât de poetic a sunat. Oribil !

Am văzut destule părţi din tine încât să alcătuiesc un întreg şi să nu ştiu cum să-l definesc. Încă-l analizez.

Inuman şi totuşi încerci să dai semne de umanitate. Ori poate sunt doar aparenţe. Sunt sigură că ai făcut-o doar pentru a mă atrage tot mai mult în jocul ăsta. Am căzut asemenea unei muşte aiurite în plasa unui păianjen prea flămând şi experimentat.

Îţi place să primeşti atenţie. Negi, dar îţi place. Ne asemănăm. Şi mie-mi place. Şi poate, am crezut, că oferindu-ţi ceea ce-ţi place, voi câştiga. Că vei fi tu „musca”.

Mi-ai dat de multe ori senzaţia asta, dar a fost doar o aparenţă. Ai vrut să vezi până unde merg, ce-mi poate mintea.

Mintea.. cred că e lucrul cel mai de preţ pe care-l ador la tine. Ai o minte strălucită. Ştiu, îţi va creşte o altă inimă mică citind asta. Nu te complimentez pentru a te linguşi. Urăsc asta. O fac pentru că eşti printre singurii care ştie să o şi folosească. Poate prea bine. Prea ca la carte. De parcă tu ai fi primul care face asta şi, poate chiar ultimul luând experienţa celor de înaintea ta.

O vreau. O vreau cucerită. Aproape toată. Vreau să mă pot juca cu ea. Să fie doar a mea. Să o pot modela cum vreau. Să nu-mi fie teamă de vreo parte nevăzută, întunecată.

Mintea ta are nevoie de mintea mea. Sunt strălucite împreună. Construiesc jocuri la care nu te-ai fi aşteptat. Nu se eclipsează una pe cealaltă. Dimpotrivă, se completează. Se unesc şi produc satisfacţie.

Ne deosebim, din păcate la un singur lucru. Orgoliul. Am renunţat de multe ori la el. Poate de prea multe ori. Şi nu doar la tine. Tu.. oh, tu! O consider cea mai puternică armă pe care o deţii. E atât de preţuită. E pe un piedestal la care ar dura ani să ajungi. Ori o tehnică aparte. Evident, nu-mi voi pierde ani încercând să o dobor ci voi încerca să descopăr tehnica. Probabil că e apropierea ta de umanitate. De real. De căldură.

Ştii ce e amuzant? Că m-ai avertizat că e cea mai puternică armă. Nu am fost luată prin surprindere, ci atenţionată. M-am jucat cu focul. Uneori m-am ars, iar alteori am trecut prin el.

Acum.. mă lupt din nou cu cea mai puternică armă a ta. Şi am părut că mă dau bătută, că renunţ dar… nu vreau. Ceva mă ţine aici. Curiozitatea. Dorinţa. Tu. Nu mi-o spui direct.. dar simt. Paranoia? N-ar fi ceva nou.

Ură ? Nu te urăsc. Ori, nu încă. Nu cred că te-aş urî pe tine ci părţi din tine. Nu te pot urî pe tine întreg. Pentru că, fără să vrei a descoperi, ai şi părţi bune. Pe care le analizez de atât de mult timp şi în ciuda faptului că eşti inuman, ele există. Încătuşate şi suferinde.

Am avut ocazia de atâtea ori să renunţăm la ce este. Ce este? Nu e ceva palpabil, n-a fost şi nici nu se va ştie dacă va fi. De multe ori ai dat semne că mă laşi în urmă şi apoi m-ai tras de mână şi am ajuns aici. Pentru a primi atenţie? Pentru ceea ce sunt eu ?

Deseori am vrut să-mi ştiu rolul. Dar din perspectiva ta. Să mă văd prin ochii tăi. Ăstea-s semne de fată ataşată?

Mi-aş fi dorit de multe ori să schimbăm rolurile, dar au fost doar iluzii. Nu poţi schimba rolurile în mijlocul jocului doar pentru că simţi că nu-l poţi duce la capăt.

Am scris ce e mai sus cu atâta înverşunare şi ură. Nu frustrare. Ură pentru că am ajuns iar aici, într-un punct mort unde eu mă simt .. neputincioasă.

M-am întristat subit şi nu mai am ordine prin gânduri..

Am încercat să fiu tu. Pentru câteva ore, să gândesc ca tine. Despre ce tot vorbesc.. suntem, deseori, cum am spus, asemănători. Şi poate de aia m-am apropiat de tine, să-mi descopăr partea pe care o neg şi o ascund prin tine. Să aflu cum să o distrug. Dar .. am ieşit şifonată cu şi mai multe părţi distruse.

Nu pot spune că mi-e dor de tine. Îmi place compania ta. O vreau. O vreau iar şi iar .. acum şi mâine. Şi cât mai mult.

Obişnuinţa. Păcatul celor slabi. Am fost slabă şi m-am lăsat cuprinsă de acest păcat. De a mă obişnui cu ceva la care mi-e atât de greu să ajung. M-ai numi din nou pesimistă.. şi mi-ai spune, probabil zâmbind, că mai e puţin până la pensie.

Simt lucruri diferite. Trec prin stări diverse. În mod firesc, aş plânge. Dar ţi-am spus de multe ori, nu meriţi anumite lucruri. Nu meriţi umanitatea mea. Şi totuşi, iată-mă aici, vorbind despre tine. Nu plâng. Am păreri de rău că uneori lucrurile o iau la vale mai rapid decât am putea să realizăm.

Cred în momentul ăsta atât de puţin în mine.. Nimic nou…

Negare. Neagă. Neg. Vreau să neg. Voi nega. Trebuie să neg. O să încerc..”

Te sper 
Plecand 
Venind?
 Dar ce-ai vrea s-auzi,
 Ce-ai vrea si eu nu spun?
 Ce-ai vrea sa fim, 
 Ce-ai vrea si eu nu sunt? 
 Poate chiar nu-i vis din care sa nu ne trezim
 Poate nu-I nici vis de care sa fugim

Pod

              „E ora 4 dimineaţa. 

             Oamenii dorm la ora asta. Oamenii normali. Fără griji, fără examene, fără stres. Ori poate au adormit de la atâta oboseală, într-un final. 

             Merg. Ies din casă în lacrimi pentru că nu asta era ceea ce-mi doream. Asta nu sunt eu. Ar trebui să-mi fie frică. Ca şi data trecută. Dar nu plouă. Nu e frig. E atât de cald, plăcut şi bine. E linişte. Cred că e atât de multă linişte încât şi toată furtuna din mine s-a mirat şi s-a liniştit pentru moment. 

            Liniştea m-a calmat, în final. Acum m-aş plimba la nesfârşit. Nu ştiu dacă aş ajunge undeva anume. Poate aş simţi când aş ajunge ” acolo ” . Probabil nu e nimic legat de exterior, ci de interior. 

           Sunt pe un pod. Mişcător. Nesigur. Fix cum sunt eu în momentul ăsta. Nici nu ştiu cum sunt de fapt. Întrebarea e: cum am ajuns aici? Nu-mi plac podurile. Mi-e frică. Sunt nesigure. Nici cele la o înălţime mică. Mi-e frică de înec. O să mă înec în propria-mi tristeţe. Şi poate, aş face-o voluntar la cum risc.

           Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Ce copil sunt ! Ce ludică ! Dar uneori, copilul din mine pierde controlul jocului. De ce? Pentru că sunt alte reguli, alte dimensiuni, complicaţii, urmări.. Nu e joacă de copil. Iar eu trebuie să iau frâiele. Şi ce mă fac acum ? Îmi asum totul. Da ! Doar că nu întotdeauna iese cum vrem, nu ? 

          Cineva mi-a zis „ Urăşte jocul, nu jucătorul. ” Ştiu că era un citat şi despre păcat, cam la fel. El l-a adaptat. Şi lui îi place să se joace. Şi încă cum ! îl asemăn deseori cu un păpuşar. Diferenţa e că nu aduce mereu zâmbete. Uneori, am impresia că are o plăcere, o satisfacţie ciudată de a produce rău. Să inducă starea de rău necesar. 

          E un păpuşar aparte. Nu se joacă cu păpuşi în miniatură. Cuvinte. Ştie să le folosească. Mereu. Nu cred că l-am prins pe picior greşit vreodată. Oare câte cuvinte are? Nu se uzează? Oricât de des le-ar folosi, par întotdeauna altele şi reîmprospătate. Ca şi cum le-ai auzi pentru prima dată. 

        Mi-a plăcut jocul lui. Dar, am uitat un element esenţial. El e păpuşarul. El deţine controlul. El e cel care decide cât durează jocul. Condiţiile. Finalul. Ori lipsa unuia. De ce mă miră rezultatul ? De fapt, nu e un rezultat palpabil.

        Revenind, sunt pe pod. Fix în mijlocul lui. Îmi simt picioarele grele, ca de plumb şi nu ştiu ce să fac. Să mă întorc pe unde am venit, pe drumul nesigur dar palpitant ori să merg înainte, unde am siguranţa şi o lumină ? 

        Cineva normal ar alege drumul sigur, drumul simplu. Şi totuşi, m-aş aventura din nou pe unde am mai fost. Poate nu e bine să merg din nou acolo dar nu-mi place să mă dau bătută, deşi în ultima perioadă am arătat contrariul în alte domenii. Normal ? 

        Anormal din normal şi totuşi cel normal. Nu e greşit să fii anormal. Nu e greşit să fii diferit, să-ţi încerci limitele.Dar, nu-mi place să pierd. Iar lupta asta e pe jumătate pierdută. Nu-mi place să mă supun unor reguli la a căror înfiinţare nu am luat parte. Care sunt doar împotriva mea. Aş putea fi o rebelă şi să nu ţin cont de ele şi să nu-mi pese de riscuri. 

        Ori aş putea oscila. Cum face el. Dar de fiecare dată când m-aş îndrepta spre o parte sau alta, m-aş îndepărta de cealaltă. La început nu ar fi vizibil, pentru că aş încerca să împac şi capra şi varză dar, pe parcurs, diferenţele ar fi vizibile, căci fără să vrei te dedici unei părţi mai mult. Iar eu nu pot face asta. Nu pot fi la rându-mi un păpuşar pentru un suflet nevinovat, doar pentru că eu am fost într-un joc haotic. 

        Dar, am spus că nu-mi plac podurile. Şi nu vreau să mă plimb. L-aş uza şi poate aş căra greutăţile alegerii mele şi ar ceda sub mine. 

        Cred că cel mai mare duşman al unui joc şi nu numai, este timpul. Important e cât durează jocul. Uneori, poate dura aşa mult încât jocul se transformă. Ori devine ceva înfloritor sau durata prea îndelungată îl face anost şi totul se rupe.

        Cât timp te poţi juca? Câtă răbdare ai să-mi cunoşti orice colţ al minţii ? Sau poate nu orice colţ. Mereu e bine să dai de necunoscut. Şi dacă ai vedea părţi din mine mai puţin plăcute? Ai continua jocul? 

         Încă-s pe pod. Se crapă de ziuă. Mi-a sărit şi somnul. Nu pot rămâne aici o zi întreagă. 

         Trebuie să aleg. Trag aer în piept şi pornesc.. „

„fără să te vinzi, fără să te pierzi ..”

De vorbă cu …

                  Doream să stau de vorbă cu EA. Îmi părea puţin diferită. Încă nu aflasem din ce cauză dar ce aveam de făcut într-o după-amiază aşa frumoasă de sâmbătă ? 

                  O văd venind spre mine, cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem până acum. De fapt, nici nu prea o văd zâmbind des. Îmi spune des că zâmbetul nu ar fi o calitate ce-i aparţine. Îi răspund mereu că e o bleagă şi jumătate. Zâmbetul e mereu cel mai potrivit accesoriu pentru o fată, femeie. Am sunat ca în revistele ce conţin minciuni ca femeile să se simtă apreciate şi iubite. 

               Încă un lucru mă uimeşte. Se uită în ecranul telefonul, aranjându-şi veşnica şuviţă de păr ce-i cade peste ochii de culoarea cafelei. Mereu mi-au plăcut ochii ei. Misterioşi, trişti, plini de ură dar, în acelaşi timp atât de frumoşi. E îmbrăcată cu un tricou negru, cum o ştiu mereu cu nu ştiu ce formaţie sau craniu, pantaloni scurţi şi ciorapi. N-o scoţi din ale ei. Tocuri? Nici vorbă. Bătrânii ei teneşi.

              Mă salută timid şi pare plictisită ori nerăbdătoare. Nu-mi prea pot da seama. Se uită în gol. Îi văd ochii sclipind de parcă ar aştepta pe cineva sau ceva. Îşi întoarce privirea spre mine şi oftează. Realizez cât de mult urăşte cafenelele şi aglomeraţia. Oamenii. Dar o face pentru mine. Căci e nevoie să vorbim. Simt asta. Îmi zâmbeşte şi aşteaptă cuminte jucându-se cu inelele s-o interoghez.

           Îi zâmbesc şi eu. Câteva suviţe roşcate îi joacă din nou feste şi i se aşează peste făţuca aia drăguţă.

         

            „- Şi… cine e ? 

           – Cine să fie ce? îmi răspunse roşindu-se în obraji, contopindu-se cu păru-i roşcat.

           – Cum cine ? Tipul după care visezi. Îţi sclipesc ochii mai ceva ca la 15 ani. De parcă nu te-aş cunoaşte. 

          – Chiar vrei să vorbim despre asta? Nu cred că sunt pregătită.. 

          – Pregătită ? Poate de asta trebuie să şi vorbim, să lămurim ce şi cum..

         – Poate nici nu e nevoie de vreo lămurire..  îmi zise, urmând un oftat. Îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii conturaţi cu atât de mult negru. 

         – Ţi-e teamă că vorbind ai descoperi că de fapt te minţi singură şi cât de mult ai dori să vorbeşti despre, să scrii despre, să visezi despre ? 

        – Încetează să mă cunoşti aşa bine. Poate e mai bine ca totul să rămână învăluit în mister… fix cum e el. 

       – Nu mai abera. Spune-mi tot. Tu vrei să vorbeşti. Doar că nu ai avut curaj până acum. 

       – Nu ştiu ce să zic. Poate ăsta e şi farmecul. Să nu vorbesc despre. Până acum tot am vorbit. Şi, poate, nu am făcut bine. Am descris fiecare părticică din mine care e fascinată de un anumit EL, nu m-am lăsat purtată de val, înţelegi ? Am fost mult prea raţională şi, în acelaşi timp, prea bleagă . Prea EU. 

       Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred ce-mi spune. Ştiam că-i place să filosofeze dar, voiam să aflu ce se ascunde în spatele acestei alegeri de a nu vorbi. 

        – Îmi place să-i vorbesc. Vrute şi nevrute. Multe chestii neinteresante. Pe care nu ai vrea să le auzi. Să-i trimit fel de fel de poze la care râd ca un copil de 5 ani şi mă bucur când el îmi ţine hatârul. Să filosofăm şi să mă enerveze. Bine, ultima parte nu prea. Dar are un farmec aparte de a enerva omul. Îţi vine să-i dai o palmă cu zâmbetul pe buze. Nu că ar fi atât de drăgălaş ci că n-ar fi el fără . Ador când se joacă cu mintea mea. Mă fascinează din punct de vedere intelectual. A trecut ceva vreme de când cineva a făcut asta…

       Începuse să se destăinuie. Evident nu mă privea. Pentru că nu avea curaj. Niciodată nu a avut curaj să mă privească în ochi când se destăinuia. Mereu privea în gol, pierdută şi povestind până la capăt de parcă era ultimul lucru pe care trebuia să-l facă în lumea asta. Sclipirea din ochi, determinarea şi pe alocuri, încruntările mă făceau să o admir pentru felul ei de a povesti. 

      – Să ştii că eu îl caut de cele mai multe ori. Nu ştiu dacă asta mă deranjează. Mă deranja, dar îmi răspunde şi nu mai contează. De la un timp, mă caută el primul. Nu e cine ştie ce realizare. De fapt, nici nu mai vreau să vorbesc despre asta. Nu e mare chestie. E doar în capul meu… Şi tu cum o mai duci ? 

       Mă uitam la ea cum se întristase deodată şi cum privea în jos. Ochii ei mari nu mai priveau nici măcar în gol. Voiam să o scot din starea asta dar, probabil mai bine o las să ofteze, să-şi revină şi să reînceapă să povestească.

     – Nu aştepta în zadar. Nu mai vorbesc despre. Zi-mi despre tine, despre examene, ce o să faci vara asta. Te angajezi ? Ştiam că vrei.  Ai tăi sunt bine? 

     În momentul ăla mă privea fix aşteptând să-i răspund. Mă pierdusem. Ochii ei mari se umpluseră cu ură şi nu mi-era adresată mie. Se ura pe ea pentru momentul de slăbiciune de mai devreme. O vedeam cum dorea să vorbească şi cum se ambiţiona, prosteşte să nu o facă. 

    – Eu… sunt bine. Mai am vreo 2 examene şi da, vreau să mă angaj…

    – Ştii ce ? Uneori îmi vine să-l trântesc de un perete şi să nu poată riposta. Să-l sărut şi să-l privesc cu ură. Apoi cu compasiune. N-aş urla la el. Să-mi zâmbească cu aceeaşi aroganţă şi să mă intimidez. Dar l-aş privi îndelung încât să înţeleagă multe. Sau poate nu e nimic de înţeles. Totul e în capul meu. Înţelegi ? Pur şi simplu e învăluit în mister. Nu pot trece de anumite bariere. Nu pot.

    – Poate ar trebui să ai încredere în tine, totuşi..

   – Nu mai vorbi ca el. De fapt, vezi, vezi ? 

   – Ce?

  – Nimic, paranoia. De ce m-ai adus să vorbim despre asta ? Ca să mă enervez ? 

   – Eu doar..

   – Te bagi mereu. Încerci mereu să fac cum vrei tu. Nu vreau. Acceptă aşa sunt eu ACUM. Nu mai am răbdare..

   – Când ai avut vreodată ? 

   – Exact… şi-mi zâmbise zeflemitor. 

   O priveam şi se metamorfozase. Era parcă de neatins, imună la tot şi toate.

   – Mi-e teamă, atâta tot. Am mers prea departe şi în punctul ăsta clachez. Aş vrea să se îndrăgostească atât de tare şi apoi să-l rănesc. Să-i râd în faţă şi să plec. Să-l las în întuneric cu toţi monştrii, să-l cuprindă, să-i aducă disperarea. 

    Nu voiam să o întrerup. Sentimentele de ură de care nu scăpase la momentele potrivite se iveau pe umerii ei, răzându-mi şi arătându-mi că nu pot face nimic. 

    – Eşti sigură ? 

    – Nu. De ce ar fi el vinovat pentru cum sunt eu ? Că îmi este teamă de mine însămi ? Că nu vreau să ies la iveală ? Că mă mint ? 

  – Eu cred că ţi-e teamă doar să nu fi tu aia rănită. Dar dacă porneşti mereu cu ideea asta n-o să ajungi nicăieri.

  – Uite unde era Sherlock şi eu nu ştiam. 

   Mă aplaudă ironic. 

  – Poate ar trebui să te laşi purtată de val. Şi să vezi ce va fi. Vara-i lungă . Şi faza cu peretele. Sună interesant. 

 – Mai taci. Nu mă încuraja la aşa ceva. Sunt prea delăsătoare. 

 – Un impuls ? 

– Ei, pe naiba. 

– Parcă te văd cum îl iei de după gât şi el te strânge de spate şi nu-ţi mai dă drumu cu orele. 

– Realizezi că suntem la o cafenea ? 

 Zâmbeşte. Îşi acoperă faţa iar degetele-i lungi îi acoperă ochii ăia frumoşi care, acum, nu mai sunt cuprinşi de ură. 

  – Nu ştiu ce voi face. Nici dacă voi face ceva. Uneori simt că sunt atât de aproape şi totuşi, atât de departe. Alteori, realizez că de fapt nu e nimic şi că doar firea mea visătoare e de vină . Vorbesc prea mult, dar măcar nu şi prost. Hai să mergem de aici. Am îmbătrânit cu 5 ani .. „

              Nici nu ştiu dacă dialogul ăsta a ajutat la ceva. Simt că am scris doar baliverne pe care nu aş vrea să le citească. Nu acum. Ar crede că sunt îndrăgostită. Ceea ce nu sunt. Doar îmi dă ocazia să mă simt bine uneori, să mă desprind de multe. Să mă deconectez. 

            Mi-era dor să vorbesc…. cu mine. Să-mi înşir ideile şi să mă amuz pentru cât de ciudate mi se par. Îmi simt pleoapele grele şi nu am chef să public aşa ceva…. dar ceva din mine, mă tot sâcâie şi mă îndeamnă s-o fac. 

          M-am plictisit… 

Zâmbete III

              „Chemarea se accentua.

              Se ducea o luptă între raţiune şi inimă. Ca de obicei, de altfel. 

              Acum ştiam cu cine am de-a face. Împotriva cui demonii mei se revoltă. Am plecat conştientă de ce va fi şi unde se va / voi ajunge. 

              Nu-l văzusem de şapte zile. Ultima oară îmi impusesem să uit de el. Nici nu ştiam de ce mă îndreptam spre el. Ori, poate ştiam, dar negam. 

              Îmi impusesem ca de această dată să schimbăm rolurile. Cine ar fi crezut că se va întampla? Nici măcar eu. 

              Încercam să nu-l privesc, să-i rezist, să nu par cea de acum şapte zile. Evident, ştiam că e o luptă cu mine însămi, înainte de toate.

              Îmi zâmbeşte, ca-ntotdeauna, şi-mi dă părul după ureche. Zâmbeşte iar şi mă invită să mă fac comodă. Nu ştiu de ce, dar mă simţeam ciudat. Mă intimidează şi mai mult acum fiind pe „teritoriul” lui. 

              Vine spre mine şi-mi sărută obrajii. Mă priveşte fix ca şi cum n-ar avea niciun păcat. Fără remuşcări, fără resentimente. Nimic din toate astea nu-i pot fi citite în ochi. Mă îmbrăţişează, cuibărindu-se lângă mine. Nimic nou. Sunt obişnuită cu alintăturile lui. Cu acest ” pui de om ” de 2 metri cuibărindu-se. Degetele mele îşi găsesc loc de joacă din nou în părul lui. E o linişte de o tai cu cuţitul. Mă sim rece, indiferentă şi  totuşi mă cert pentru asta.

              Se ridică şi-mi sărută obrajii, zâmbind. Acelaşi zâmbet perfid pe alocuri şi misterios. Mi-e frig şi greaţă. Mi-e jenă de situaţie. Simt un zid pe care l-am creat cu voinţa mea dar pe care aş vrea să-l distrug şi, totuşi, părţi din mine mă îndeamnă să n-o fac. Să aştept. Mereu am urât aşteptarea. 

             Îmi sărută buzele, care, de data sunt impasibile. Îmi zâmbeşte, din nou. Probabil, mi-a citit lipsa de reacţie. 

             Mă uit la un tavan scăldat de lumina precară a unei veioze. Patru pereţi şi el. Îl simt privindu-mă. Mă întreabă pe un ton nemaiîntâlnit : ” Eşti bine ? Ce e cu privirea asta pe tine ? ” Nu ştiu de ce a întrebat. Sau mai bine zis, dacă îl interesa de ce sunt aşa ori e doar o reacţie datorată de faptul că nu i-am răspuns la joc. 

           Urăsc s-am îndoieli şi să nu pot citi omul. Ori poate l-am citit doar că nu-mi place. Mă bucur că-mi caută atenţia. Mă revăd pe mine acum ceva zile. Jocul de rol funcţionează. Doar că-mi afectează gândurile. Nu mă completează acest joc. Nu-mi aduce satisfacţia mult dorită. 

           Mă sărută strângându-mi corpul firav. Renunţ la joc. Aşteptam mai mult sau mai puţin momentul ăsta. Şi totuşi, mă intrigă faptul c-a trebuit să aştept. Mii de întrebări. L-aş întreba : ” De ce ? De ce acum ? ” Au trecut atâtea zile goale şi ceea ce credeam că le va umple, n-a făcut-o. 

„Maybe we should take it slow”

         Nu-mi displace însă atenţia lui. Mă simt vinovată şi poate voi avea păreri de rău. Uneori am impresia că face totul mecanic dar, alteori, simt c-ar vrea să umple tot timpul pierdut. Ori, doar hiperbolizez eu, ca de obicei. Ador să-i simt respiraţia cuprinzându-mi gâtul. Să mi-l dezmiardă cu buzele-i cărnoase. 

„you move like I want to

tonight I feel like more”

          Şi parcă nu mă simt mai specială. Clasific totul ca fiind un moment de rătăcire. Refuz să văd scopurile acestui moment fie el de rătăcire sau nu. 

          Îmi place să-l văd adormind.  M-am învăţat să-i privesc chipul dezmierdat de somn, să-i mângăi obrajii fini parcă neatinşi de vreme şi vremuri şi buzele-i mereu uscate. Să observ în tăcere cum respiră, cum se încruntă şi tresare, bântuit de vise negre. Iubesc să-mi plimb degetele lungi pe umerii încordaţi şi spatele fin. Sunt doar eu şi întunericul. E atât de calm şi plăcut privirii. L-aş putea privi ore-n şir. Nu pot adormi. Prezenţa lui mă intrigă, mă nelinişteşte şi, în acelaşi timp mă întristează, fiind conştientă cât de mult mă pot minţi. Poate că dacă totul ar fi clar, n-ar mai avea farmec. Dar, poate aş zâmbi. 

        Îi observ corpul  contractându-se. Se întoarce. Mă sărută şi mă strânge lângă el. ” Credeam că dormi. ” Zâmbeşte. Râd şi mă gândesc: ” Dacă mi-a auzit gândurile? Dacă ştie tot ? ” Paranoia.

        Degetele lui lungi îmi cuprind spatele şi buzele ni se unesc. Fluturi. Zâmbete. Intrigare. Îmi place să-l văd că preia iniţiativa, muşcându-şi buza ca nimeni altcineva. Respiraţia lui sacadată cuprinde liniştea infernală din jur. M-aş putea obişnui cu el aşa.  Cu sunetul nerăbdării oglindit prin îmbrăţişări puternice. 

„Don’t let me go
Take me to the edge”

          Îl privesc din nou adormind. Pare un copil. Uneori prea astâmpărat şi răsfăţat. Mi-e frig. Mă cuibăresc şi adorm. Nu adormim îmbrăţişaţi cum visează tinerele îndrăgostite pentru că nu s-ar potrivi cu situaţia asta, ar fi poate mult prea siropos.. Adorm îmbrăţişată de gânduri şi necunoscute. 

         Dimineaţă ne luăm rămas bun cu mai multă căldură şi cu o îmbrăţişare. Dar ăsta e doar un moment. Ca multe altele. Poate ăsta e farmecul. Cine ştie.. 

        Mi-e frig şi rău. Îmi zâmbeşte şi se îndepartează. 

       Probabil un ultim zâmbet. Am ajuns atât de departe şi de fapt, n-am înaintat deloc. Am stat mereu pe loc. Iluzii peste iluzii. Totul a fost în mintea mea alimentată de un început frumos, efemer şi înşelător. Mi-e dor de conversaţii târzii şi apeluri surprinzătoare. 

        Sfârşit ……. ? „

Zambete II

           ” Ne vedem curand … „

           „Ramasesem cu ideea asta in cap si asteptam. Stiam ca o sa vina. Desi ii place sa se invarta in jurul cozii si probabil, are o satisfactie aparte modelandu-mi mintea asemeni plastilinei.

            E un tip inteligent. S-a orientat intr-un oras nou,  fara sa se panicheze cu aceeasi calmitate pe care o afiseaza mereu. 

           Mereu mi-am dorit sa par mai indiferenta, mai rece astfel incat sa nu pot fi citita atat de usor, mintea mea sa nu mai fie atat de manipulata. Probabil pentru ca nu ma pot preface si asa sunt eu, o Bleaga. Si scriu cu majuscule, remomerand clipe frumoase de acum un an si ceva.

          L-am imbratisat de parca l-as vedea zilnic si prezenta lui nu ar fi asa speciala, dar nu era asa. Eram fericita sa-l vad. Se aseaza si ma priveste cu acei ochi calzi dar in acelasi timp plin de mister. Primul zambet a aparut. Ma fac precum tricoul, rosie. Nu se observa dar eu simt. Nu sunt nelinistita doar ca e plin de mister si simt ca oricat as inainta c-o foaie in cartea vietii lui si felului sau de-a fi, una noua apare mereu. Ori eu ma confrunt cu dificultati in a le citi. E fascinant dar, in acelasi timp ma intreb daca nu e o lupta cu morile de vant.. nu cumva vreau sa demonstrez ca cerul nu e albastru ci e ce culoare vreau eu? 

         E fascinat de regnul animal. Documentare, cercetari.. E incredibil sa te calmezi uitandu-te la un documentar despre felinele din Nord. Extraordinar. Ma pun in fata televizorului, sugerandu-i sa porneasca filmul. Ma priveste calm, neclipind. Incerc pe cat posibil sa-i evit privirea si, in acelasi timp, ravnesc dupa ochii aia care sa ma priveasca fix, doar pe mine. E acelasi lucru ca in tren. Ne uitam unul la altul, zambim si atat. Revenind, da, este vorba de Interstellar. Tata il vazuse. Jumatate din galaxie il vazuse. Toata lumea il aprecia. Singurul lucru ce nu-mi placea din start era durata lui.

        O tacere ca de mormant se instaleaza. Ma cuibaresc langa el. E atat de calm, observandu-se prin modul in care respira. Privirea lui pare atat de rece, de nepatruns. De parca ar trebui sa strabati decenii ca sa-i ajungi la poarta sufletului. Si nici atunci nu esti sigur ca vei putea intra. Sau poate doar exagerez. Poate-s putin debusolata de un inceput. Simte cum il privesc asemeni unui copil ce-i explici multele sale curiozitati si imi zambeste. Pare altcineva. Imi intorc privirea catre film, amuzata de modul copilaresc in care m-am purtat.

      Filmul e interesant. Uneori, emotionant. Dar cu foarte multe chestii SF. Multa palavrageala despre galaxii, modul de percepere diferit al timpului. Fascinant dar parca putin prea mult. Imi explica diverse lucruri din film. Imi place sa-l ascult. Are o voce placuta, uneori o simt asa de copilaroasa iar, alteori, pare atat de matura si enervanta din cauza cuvintelor produse. 

       Interstellar nu e de mine. El e prea concentrat acolo, eu nu. Sunt deja obosita. Ma intorc butonand telefonul. Il intreb daca e asa interesat de film caci dureaza prea mult si nu ajunge la rezultatul dorit. Imi zambeste din nou apoi incruntandu-se spunandu-i ca e chiar atras de film. 

       Butonez telefonul cu Denisa. Stie ca e aici, in coasta mea, si, totusi ma intreaba de el. Il simt in ceafa mea incercand sa vada mesajele. Cat de copilaros si totusi : Intimitate dom’le ! E intrigat si curios ca un copil vazandu-ma cat de copios rad. Ii arat in cele din urma. Scrisesem despre el, evident. Nu lucruri extraordinar de bune. Sau poate putin exagerate. Nu voiam sa se simta atacat ci doar… sa inteleaga mesajul. A zambit si s-a reintors la film. 

     Dispar pentru cateva momente din peisaj iar cand ma intorc il observ asteptandu-ma cu un zambet atat de minunat pe chip. Raman putin miscata. Si nu pentru ca mi-a luat locul si pentru frumusetea zambetului. Pare atat de clar, pur dar in acelasi timp inselator, misterios..  Cum sa nu-ti doresti sa te trezesti in fiecare zi langa un astfel de om? Cu un zambet ca acesta? Sa aiba puterea sa te faca sa uiti pe moment pe ce lume te afli? Inaintez usor, de parca mi-ar fi teama sa stric aceasta imagine. As putea-o privi ore-n sir.. 

„I’m about to lose my worried mind…”

      Se cuibareste la pieptul meu asemeni un copil. Stiu ca zambeste. De fapt, cand nu zambeste? Si eu…. si eu zambesc. Transmite atata caldura omuletul asta. Sau poate eu hiperbolizez totul. Ma joc cu parul lui. E atat de fin si des. Orice fata ar fi invidioasa pe el. 

       Dupa aproape 3 ere glaciare, filmul se termina. Nu stiu daca sa-l recomand sau nu. Depinde cat sunteti de pasionati de SF si cat de multa rabdare aveti. Si daca vrei un final mai ciudatel.  

        In sfarsit putem discuta lucruri serioase. Poate prea serioase. Ne aducem aminte ca incepe cel de-al doilea semestru. Note, mariri, teste, examene, restante. Si multa, multa lene. Ajungem la subiectul ” noi „. Il intreb rece ” De ce ai venit aici? „. Urasc si totusi ma amuza cand lumea vrea sa se invarta in jurul cozii si sa raspunda la o intrebare cu o alta . ” De ce nu?” Insist pentru un raspuns clar. Poate, uneori, ar trebui sa las lucrurile asa cum vin si sa nu mai interpretez orice si sa ramific orice chestie in 947474 de alte chestiute. Imi spune ca voia sa vorbim, sa petrecem ceva timp… Ma intreaba de ce i-am vrut prezenta. Incerc, cum am zis mai sus, sa par rece dar nu prea-mi reuseste… dandu-i cam acelasi raspuns ca al lui. 

       Vorbim despre mesajele vazute de el mai devreme. Ma amuz de mine insami dar ma si enervez explicandu-i ca as putea sa-mi pun un semn pe frunte cat Casa Poporului, parca tot nu observa. Imi raspunde acid si rece” Nu sunt prost. ” II rad zeflemitor raspunzandu-i pe acelasi ton ” Nu, dar o faci. Si nu-mi place. ” Zambeste. Intr-un mod perfid. Siret. „Poate semnele tale trebuie gandite.” Vine si ma imbratiseaza. ” Poate semnele mele nu au prezenta nelimitata.. ” Incearca sa-mi explice ca sunt o persoana placuta si ca e interesant si totusi.. atatea semne de-ntrebare.. 

       Miroase atat de placut. As putea sa-mi pierd zile insir in mireasma asta. Zambeste si ma imbratiseaza. Sta atat de calm cu mine-n brate. Ma simt ca un copil cu o jucarie noua, neputand sa ma abtin sa nu-i ating chipul. Are o piele atat de fina completandu-se cu parul. Dantura aproape perfecta ii este invelita de buzele carnoase. Le ating usor cu varful degetelor. Sunt uscate desi, am observat ca are ticul de a si le „manca”. Ii spun cu o voce slaba parca venita de la mii de km distanta si totusi parca atat de pronuntata ” Ai buzele uscate mai… ” . Zambeste. Deschide ochii aia mari si ma priveste fix. Spusesem in postarea anterioara ca mi-a fost greu sa descifrez culoarea ochilor lui. Desi e bezna, ii stiu pe de rost. Verzi, blanzi, misteriosi cu o nuanta de caprui metalic care-i confera seriozitatea aia sumbra. 

      Tacerea lasase o cicatrice in aer. Suntem din nou la fel de apropiati cu zambete tampite. Mi-e teama sa ma apropii stiind ca va fi ca pana acum. Timida, reticenta, rosie ca un rac ( ce bine ca e intuneric si nu ma vede ) dar.. probabil simte cum inima bate de zici ca vrea sa castige premiul pentru cea mai nazdravana inima. Imi lipesc buzele arzande de ale lui, simtind in acelasi timp ca nu mai am aer. Mi le retrag cu aceeasi rapiditate cu care le-am „bagat in aceasta lupta”. Ma priveste dupa fix, zambindu-mi. Intoarce privirea lasandu-ma nedumerita. Isi intoarce privirea, zambindu-mi in coltul gurii. Liniste.

       Se indeparteaza si imi spune pe un ton autoritar ” Iti place sa cauti atentie. ” Rad nervos, displacandu-mi faptul ca am fost prinsa. Incredibil de imprevizibil. Neg. Imi da numeroase exemple in care ii cautam privirea, imbratisarile. Are un zambet atat de enervant pe fata de parca m-ar fi prins cu nu stiu ce asupra-mi. Imi place. Pe cat e de enervant, pe atat de inteligent.

        Imi place sa-l privesc cum adoarme, usor si repede. Ma foiesc de cateva ori incercand sa-mi calmez gandurile. Adorm intr-un final fiind surprinsa de ziua ce tocmai a trecut.

       Cateva raze timide imi inunda chipul si ma intorc pe partea cealalta. Il vad cuibarit intr-un colt, aproape inghetat. Are o moaca de copil bland si cuminte… Genele lungi ii sunt atat de evidentiate.. Are un somn atat de linistit si calm. Intocmai ca el. Revin peste cateva minute sarutandu-i usor obrazul stang fiindu-mi teama sa nu-i tulbur somnul. Il invelesc si aud un plapand ” Merci mai… ” 

       Ma invart zeci de minute dar ma simt coplesita si cu organismul slabit si ma cuibaresc langa el. 

       Suntem deja in tren. Sunt destul de mahnita. Dupa aproape o luna de vacanta, trebuie sa ma reintorc. Nu am chef de cursuri, seminarii, teste, examene… E in dreapta mea, butonand un joc. Interesant dar cam violent. Are bateria 3 %. Inca butoneaza. Ii spun sa lase jocul sau va ajunge in oras cu telefonul inchis. Imi rade din nou zeflemitor spunand-mi ca din nou ii caut atentia. Intr-un final magica baterie i se termina si ca o pisica perversa vine si se gudura pe langa mine, luandu-ma in brate cerandu-mi telefonul sa se joace.

        Asteptam sa iesim. La fel ca-n tramvai il surprind cu privirea atintita asupra-mi. Ii zambesc. Imi zambeste din nou, dar pare obosit si e un zambet cald. Fara niciun mesaj.

       In cele din urma ne luam un ramas bun cam rece, distant si extrem de obosit. O luam in directii opuse. Deja mi-e dor sa ma faca sa zambesc si sa-mi dea replici acide. Maine un nou inceput pe care nu am chef sa-l infrunt.

       Maine ma trezesc inaintea soarelui iar eu rememorez ultimele 24 de ore din viata mea. Urasc sa stau ca pe jar si sa astept. Nu stiu de unde-l stiu dar imi place la nebunie  ” Asteptarea este sursa tuturor durerilor de inima.”  O sa regret maine c-am stat atat scriind aberatii… 

      Revin, sper… ” 

Zambete…

                                       ” M-am tot gandit la el zilele astea.

                                        Stiam ca o sa vina ziua aia si amandoi o asteptam. Amuzant e ca totul a inceput datorita hazardului. Datorita unui simplu click. Unui banal ” hey „. Datorita unei ore tarzii in care nu aveam somn… 

                                      Ma amuza intotdeauna. Ma face, pe moment, sa-mi dispara grijile. Ma simt bine vorbind cu el. Dar e intimidant. Ma simt un pic ca-n 50 Shades of Grey, daca tot e sa facem legatura cu ceva superextramegagigaterra mediatizat. Nu m-am mai simtit asa de mult timp. Sa ma intimideze cineva si, totusi, sa ma simt atat de bine in prezenta cuiva. Sa-i caut privirea si atentia. Sa-mi dea timp din timpul lui.

                                    Il vedeam cum vine si ma gandeam ce as putea sa-i spun prima data. Sa-l imbratisez sau o strangere de mana colegiala? Sa-i zambesc? Sa-i zic un ” heeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeei” sau un ” Buna mai” ? Ma simteam ca-n clasa a7a, cand simti pentru prima data roseata din obraji cand un baiat simpatic se apropie. M-a surprins c-o imbratisare. Tremuram………………………… de frig, mai. Desi era soare. Simteam cum tot corpul e parca scaldat intr-un lac glaciar si asteptam venirea lui, ca pe o mica sursa de caldura.

                                  S-a instaurat o tacere ca de mormant. Porumbei infrigurati zburau pe langa noi iar un copil ii zambea soarelui de parca l-ar vedea prima oara. Si acum? Ne evitam privirile. O luam spre „Nicaieri” cu prietenul nostru drag, Vantul. Zgribuliti de frig incercam sa facem sa nu se observe cat de stangaci suntem. Imi fac curaj sa-l privesc. Imi zambeste si se uita in alta parte. Are un zambet frumos. Care se impleteste perfect cu ochii. Nu-mi pot da seama inca ce culoare au. Pare atat de sigur de el, atat de relaxat.. ori e doar o impresie?

                                Desi ii contestam prezenta, ma bucur ca V. e aici. Incearca sa destinda atmosfera, sa discute. Se aseaza langa mine, cuibarandu-se. Ma ia in brate, motivand prezenta frigului. Ii vad ochii. Sunt frumosi. Zambeste si cu ochii. Nu ii pot privi mai mult de un minut. Simt cum priveste in interiorul meu. Mi-au inghetat mainile. Le iau pe ale lui. Imi zambeste. Ma inrosesc. Ce maini calde are. Oare asa e si sufletul lui? Vine si mai aproape si-mi ia corpul firav si zgribulit de frig in brate. Zambeste copios. Imi intinde obrazul si-l sarut. Are pielea catifelata, maslinie. Suntem atat de apropiati incat as putea jura ca buzele noastre o sa se uneasca. Dar n-o face. Doar imi zambeste in coltul gurii. 

                              Se ridica. Probabil incearca sa se detaseze de acest moment. Mereu mi-au placut tipii care fumeaza. Nu ma deranjeaza ca o fac. Doar sa nu ma afecteze fumul. Dar atitudinea lui imi place. E inalt si se uita drept, in fata. Rade, agitandu-se de la frig. ” Nu stiu ce am, nu pot fuma. ” Se intoarce zgribulit de frig si ma imbratiseaza. E atat de agitat. Imi tot zambeste si ma priveste de parca ar astepta sa fac vreun pas. Ambitiosi, orgoliosi. Imi spune cu un zambet slab pe chip ” Ce repede trece timpul.. ” 

                             Vorbim diverse. Imi place ca atunci cand vorbim e atent si ma priveste direct in ochi. Desi pare neserios si un tanc de 10 ani in majoritatea timpului. are si momentele lui de seriozitate si parca-si argumenteaza varsta pe care o are..

                            Dar timpul e hain si trece pe nesimtite. Iar eu sunt cea care trebuie sa plece. Ne urcam in tramvai. E cald si aglomerat. Mi-au inghetat mainile desi am manusi. Imi strecor degetele inghetate sub maneca lui. Sta pe niste scari, in fata mea si-mi zambeste. Tot timpul mi-a zambit. E ca o siguranta? Desi il deranjeaza, probabil, mainile mele inghetate, nu spune nimic. Nu il pot privi mai ales ca pare ca ne tinem de mana. Ma uit pe geam iar tramvaiul trece pe langa blocuri gri, triste, oameni inghetati, goi .. 

                             Imi intorc chipul spre el si vad cum cateva raze timide ii cuprind chipul iar privirea lui era atintita spre mine. Ii zambesc strangandu-l usor de brat. Ma priveste la fel de atent. Parca nu e prezent. Ma uit in alta parte. Poate am ceva pe fata. Mi s-a intins tusul? Situatia e prea intimidanta. Il strang din nou de brat, zambindu-i. ” De ce te uiti asa? ” V. zambeste. El zambeste. Eu am chipul ca al unei rosii coapte. Imi retrag mainile, si ma ia pret de cateva secunde de maini..si cobor din tramvai.

                         Am revenit pe pamant. Printre oameni. Rasuflu usurata. Situatia aia chiar ma punea intr-o stare ciudata. El cu V. se duc pe la soare. Ma indeamna sa-i urmez. Tot ce-mi doresc e sa nu merg in bataia soarelui. Sa-mi treaca roseata. Imi striga, razand ” esti naspa ! ” Tot imi spune ca mai am cateva incercari sa urmez calea soarelui. Refuz. 

                     Se apropie. Baietii isi reiau glumele despre Vaslui. Nu ma simt ofensata. Auzisem deja destule in ultimele ore. Sunt bune. Au haz. Le dau ocazia sa para inteligenti si rai. Mai ales inteligenti. Ne ciondanim in ce parte a peronului sa stam, astfel incat sa prindem cat mai mult soare. Se duce in partea opusa si-mi face cu mana. Ma amuza cat de copilaros e. Il sun si-l chem langa mine. Rade si tot repeta ca un copil de gradinita ” ce? ce? ” 

                   Simt cum oboseala ma sfarseste. Multe emotii pentru o zi. Examen si EL. Vine spre mine cu acelasi zambet pe care l-a afisat toata ziua. Imi sprijin fruntea de pieptul lui iar el ma cuprinde in brate. Ma simt in siguranta. Ma bucur ca nu se fereste de cei din jur.

                Ne urcam in tren bucurandu-ne de caldura. Ne ingramadim 3 pe doua scaune si ne amuzam de o femeie in varsta din fata noastra care are un trandafir peste bagaje. Doar vine nea’ Valentin, nu ? Ma imbratiseaza, se pune cu capul pe picioarele mele, ma saruta pe obraz in timp ce ma uit la ceva aratat de V. Ma examineaza. Imi intinde din nou obrazul. Il sarut. Imi cauta mainile si le cuprinde in ale lui. Avem din nou privirile atintite unul asupra celuilalt. Ma joc cu fata lui. Il trag de obraji, de buze. Se smuceste usor. Nu riposteaza. Ne uitam iar unul la altul, fiecare parca asteptand ceva. Se uita in sus. Apoi la mine, apoi iar in sus. Zambesc. ” Am inteles, ii spun, privind spre geam. ” 

                 Ma imbratiseaza, sarutandu-mi obrajii si-mi spune ca ne vom revedea in curand. Ma mai priveste putin. Inca asteapta. Eu astept. 

             #givemeasign..

            #maybetonightIlltellyoueverything

           

               Se ridica si pleaca. Il privesc de dupa geamul inghetat.. Intoarce capul de doua ori si-mi zambeste. Apoi se indeparteaza…. Rasuflu usurata. Ma simt de parca am fost privata de oxigen ore in sir. Molesita, obosita. Dar cu amintiri frumoase. I-as trimite un mesaj in clipa urmatoare. Dar daca tot asteapta, de ce sa nu o mai faca? 

               Nu tin V. Day… pentru ca mi se pare o prostie. O prostie, ca multe altele, imprumutata. Nu trebuie o zi data de americani ca sa-i arati persoanei de langa tine ca tii la ea. De ce s-o faci pe 14 si nu pe 24? Pentru ca mediatizare de aia. Imi amintesc ca-i zisesem in gluma zilele trecute daca vrea sa fie ” Valentinul meu.. ” Din cate imi tot zice de miercuri incoace, maine il voi vedea. Coincidenta? *inimacatunpurice*

             Fluturi… ” 

 ” What a wicked game to play / To make me feel this way… ” 

   PS: stiu ca nu e varianta originala la melodie, dar ii ador vocea lui Corey Taylor aici..