Latest Entries »

16

16 februarie.Așteptam ziua asta cu atâta nerăbdare.

Știam că va fi una dintre cele mai grele zile ale lunii, ale începutului de an, dar mă consolam cu ideea că la finalul ei, voi pleca la drum pentru a-mi îmbrățișa lumea, care deși nu mai era a mea în mod practic, o aveam în mod teoretic,  pentru a o cuprinde în brațele sfârâmate de efectele dorului și de lipsa altor brațe pe care să le simtă aproape și să bată la același unison.

Astăzi trebuia să se întâmple. Astăzi trebuia ca un ochi să-mi râdă și celălalt să plângă, ca mai apoi, cu zâmbetul tău caracteristic și cu buzele roșii și afectate de frig, să-i săruți și să-i faci pe amândoi să zâmbească, așa cum obișnuiai.

Dar azi, doar mi-au plâns ochii, iar tu nu ai putut fi deloc acolo, nu te mai simțeam. Nici măcar cu gândul. Nu mai era așa puternic ca înainte..

Rememorez zilnic. În zadar, știu. Amintirile mă hrănesc. Îmi mențin viu leaca de suflet rămas. Îl simt că se reface, iar timpul îl va rezolva.

Timpul.. timpul care ne-a trădat. Care s-a jucat cu mintea ta, ți-a dat false impresii și te-a făcut să crezi în lucruri, într-un mod superficial, fără a le analiza mult mai atent. Te-ai lăsat purtat de val și ai crezut că de data asta va fi diferit, deși eu eram nesigură. De fapt, sunt. Și mereu voi fi, indiferent de circumstanțe. Timpul perfid te-a prelucrat așa cum a vrut el, ți-a modelat sufletul și ți-a implentat speranțe, iluzii deșarte în adâncul sufletului, ca apoi să mi le transmiți. Îți amintești? Unde sunt toate aceste lucruri? De ce nu s-au materializat? De ce am oprit procesul lor de materializare? De ce suntem atinși de nepuțință? De ce vorbesc la plural, când știm foarte bine că nu ar trebui?

În fiecare zi vorbesc cu mine însămi și îmi demonstrez singură că ai avut dreptate, în tot ceea ce ai făcut, dar apoi, ceva din mine se răzvrătește și-mi pune toate argumentele la pământ. Îmi arată alte și alte posibiltăți și mă determină să nu te mai înțeleg pe cât de mult mi-aș fi dorit.

Probabil, voi păstra senzația asta mereu în suflet. De ce a fost așa, de ce eu, de ce noi, de ce acum? De ce acum când învățasem că există fericire și o apucasem de un picior.. ca apoi să dispară, când abia mă obișnuisem cu existența și prezența ei. De ce? De ce atâta incorectitudine?

De ce am aflat în modul acesta de ea? De ce a intrat în viața mea prin intermediul unei alte persoane? Unei persoane temporare? De ce nu ai lăsat-o aici, cu mine? Să mă pot obișnui cu ea? De ce a trebui să plecați? Niciodată nu o să înțeleg complet și o să refuz să o fac.

Ar fi trebui să mai fie trei ore. Dar, în schimb, sunt.. nici nu știu câte sunt ori dacă ar trebui să fie un anumit număr. Slabe șanse. Refuz să-mi ocup mintea cu iluzii deșarte menită să nimicească tot ceea ce reprezint.

Paranoia în comparație cu fericirea, nu a plecat. Și își dă toată silința să se facă cât mai bine prezentă, să-mi inducă temere și stări distrugătoare.

Astăzi trebuie să se întâmple, ai uitat?

 

 

11:11(2)

„Aveam emoții. Doar gândul că el va fi aici, mă făcea să tremur și să zâmbesc necontrolat.

Nu știu de câte ori am avut așa emoții, dar era clar, nu aveam cum să uit. Aveam un test important și el trebuia să vină.Citeam rânduri și eram distrasă, mă gândeam că în câteva ore va fi aici și îl voi putea simți aproape. Am dormit ca pe ace în seara aia, tot ce voiam era să se facă dimineață și să mă poată cuprinde cu brațele și să rămână lângă mine, măcar un pic.

Nici soarele nu apăruse. Nu voia să ne deranjeze. Eram în întunericul acela nesfârșit de înainte de zori, înghețând și așteptând trenul de Constanța. Gara pustie. Dar eu aveam atâta energie și corpul mi-era plin de fel de fel de emoții, iar gara nu mai părea așa pustie. O insuflețeam.

Îl căutam cu privirea. Câțiva oameni obosiți, înghețați. Trupuri, fără suflete. Îl zăresc și mă prinde cu brațele lui calde și, în același timp, obosite de atâta drum. Nu-mi mai păsa că îngheț, că tremur ori că trecea lumea și că trebuia să ajung la test. Era acolo, era al meu. Era tot ce conta.

Tramvaiul era plin de oameni, dar nouă nu ne păsa. Era lipit de mine, îmi săruta fruntea și buzele înghețate. Râdeam de oamenii din tramvai și eram în lumea noastră. Inimioare, fluturi, voie bună. Ar fi putut să pună cineva stop? Să oprească timpul?

Repetam în ultimele minute înainte de test, iar el era în patul meu. Îl simțeam, era frânt dar mă privea cu ochii lui mari și căprui. Ochii ăia de copil mă priveau doar pe mine. Deși abia stăteau deschiși, mă sorbeau. Îmi ținea mâna și încerca din răsputeri să-și alunge somnul, doar pentru a mai sta preț de câteva minute cu mine.. deși îl certam. Puteam să opresc timpul? Puteam? Nu.

Am plecat, lăsăndu-l cuprins de somn. Mirosul lui se impregnase oricum peste tot. Era, cred, printre primele dăți când plecam la un test cu zâmbetul pe buze. Nu mi-era teamă, nu aveam emoții pentru că știam că unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Pământ mă așteaptă după.

Eram toată un zâmbet iar lucrarea mi s-a părut floare la ureche. Voiam doar să ajung cât mai repede la el, să-mi strâng lumea-n brațe, să-i simt parfumul și să stau în liniște.

Încercasem din răsputeri să nu-l trezesc, dar mi-a auzit vocea și a murmurat câteva cuvinte. Îl imploram să mai doarmă, dar eram acolo și a preferat să nu. Mă implora să mă conectez cu el, să îl intoxic cu parfumul meu și să mă simtă aproape, după atâta timp. Aș fi putut să opresc timpul? Mă pot reîntoarce, vă rog?

Îmi supraveghea orice mișcare și mă ruga, insistent, să nu mai fac nimic altceva. Îmi simțise lipsa și eu, naiva, nu am profitat 100 %. Cine s-ar fi gândut că peste 2 luni toate ăstea ar fi fost doar simple amintiri?

Universul lui eram eu. Adormeam în brațele lumii, simțindu-mă în siguranță. Trebuia să fac cumva, să nu mai plece. Iubeam când mă demachia. Cu atâta grijă, delicatețe, zâmbindu-mi.

Am plâns și înainte și după ce a plecat. Eram în aceeași gară, mai animată de data asta, dar cui îi mai păsa? El pleca și aveam să nu-l mai văd preț de zile bune. Nu știam atunci că e penultima oară când il văd. Că va fi ultima dată în aceeași gară, în acel oraș. Era puternic și încerca să mă îmbărbăteze, cum a făcut-o întotdeauna. Dar pe el? Pe el cine îl îmbărbăta? Sufletul lui era în bucăți, știam, dar am sperat să diminuez durerea prin acele îmbrățișări.

Hei.. îți amintești?

Vreau să dau timpul înapoi. Să fiu cuprinsă, din nou, de toate acele trăiri și să reîntâlnesc partea umană, partea pe care mai am puterea, încă, să o recunosc. De care sunt îndrăgostită și pe care o iubesc.

Nu uita. Niciodată.”

Don’t forget it was real
Do you remember the way it made you feel?

Call me when you made up your mind
But you won’t

Exterior

O parte din universul exterior, care a fost atât de mult timp ignorant și lipsit de importanță, începea să-și facă simțită prezența în viața lui.

Era acolo, cu tot ce înseamnă și presupune asta: gânduri diverse, timp liber, fără anumite bătăi de cap ori limite impuse de anumite circumstanțe. Priveam, înmărmurită, cum universul își trimite liane în viața lui și cum nu mai puteam face nimic, nu mai aveam dreptul, nu mai aveam de ce. Cât de ironic, nu?

Oricât de mult încerca să pară indiferent și să reziste, în adâncul sufletului, conștientizează că toate lucrurile sunt în van și că, mai devreme sau mai târziu, se va lăsa purtat de val, mai mult sau mai puțin conștient.

Mă cuprind fel de fel de sentimente, din ce în ce mai diverse și, fiecare având o intensitate diferită. Îmi bubuie capul și-l simt greu asemeni unui mănunchi de plumb. Viața bate filmul, de cele mai multe ori. Și acum și de fiecare dată. Nu va mai fi nevoie ori necesar ca mintea să-mi joace feste ori paranoia să-mi cuprindă trupul firav. Nu va mai trebui să-mi pierd nopțile gândindu-mă „Oare acum se întâmplă asta sau asta?” Îmi voi închide ochii obosiți de vreme și voi zâmbi perfid știind că ele oricum se întâmplă.

Uneori îmi doresc să fiu aidoma unui cub de gheață. Să te chinui atât de mult timp să ajungi la miez, ca mai apoi să-ți dai seama că a fost un efort inutil.

Am obosit. Mi-e teamă și-s confuză. Vreau liniște, ploaie, portocale și ciocolată caldă. O să-mi explodeze inima și o să se refacă, probabil, cu speranța de mai bine.

Tablou

Ascult melodia aia. Iar și iar. Aia despre care nu credeam că se va potrivi vreodată. Că mă va face să plâng, gândindu-mă la tine. Că va ilustra ceea ce simt, atât de repede, față de momentul în care am ascultat-o prima dată.

Mă simt ca o copilă de 15 ani, care a trecut prima dată prin așa ceva. Mereu m-am simțit așa. Și acum 3,2,1 an(i). Mereu. Probabil e ceva în gena mea, ceva foarte slab și bleg.

Nu am să înțeleg niciodată, dar niciodată cum poți lăsa ceva ce-ți face bine sub pretextul de a-i fi acelui ceva mult mai bine, căci tu te consideri un rău absolut. De ce ai respinge pe cineva, deși el se împotrivește? De ce l-ai îndepărta?

De ce ai considera, greșit, că izolarea și viciile te pot ajuta să treci peste o cumpănă?  De ce să nu acorzi credit celorlalte persoane să-ți ia fărâma de suflet în brațe și să aibă grijă de ea, așa cum au făcut-o până acum? Lumea are impresia că ia mereu decizii corecte, ca mai apoi, să se uite înapoi, în trecut și să realizeze că a pierdut ceva ce nu poate găsi la oricine. Cu ce preț să-și asume acest risc? Orgoliu? Aroganța? Așa-zișii ochelarii de cal?

Cum poți să îți asculți partea întunecată? Când la vederea celei ce-ți făcea sufletul să zâmbească, lacrimi curg pe obrajii reci? Că-ți impui s-o eviți, sperând că-ți vei reveni..

E amuzant și, în același timp, extrem de trist să vezi pe cineva că face fix lucrurile de care se temea. Se temea să nu se reverse asupra lui. Pe care le nega cu întreaga lui existență. Cât de ironic e că ai ajuns să faci fix lucrurile ălea, nu? Și mai ales, cui nu-i merita. Probabil, pentru chestia asta, conștiința nu te va lăsa o perioadă în pace. Sau așa ar trebui.

Să îndepărtezi persoana care te vedea imperfect de perfect,  într-o aură de perfecțiune. Cred că nu există o alegere mai proastă de atât. Să-i dau cu piciorul fetei care s-ar fi pierdut în mulțime pentru tine și care și-ar fi scos inima din piept, pentru a-ți mai da încă 60 de secunde de trăit.

Dar sunt sigură că vei trece peste asta mai repede decât te-ai aștepta ori ai fi preconizat vreodată. Am fost acolo, îți amintești? O știi pe G.? A  trecut pe un plan atât de îndepărtat, că abia îl mai vedeai, atunci când am apărut eu. Se va întâmpla iar. Pentru că ăsta e cursul vieții. Cine-s eu să-l controlez?

Mi-e dor de mare. Chit că e rece. Să-mi mângâie gleznele ostenite și să-mi șoptească tot ce aș vrea să aud. Și de tine. Cred că ar fi tabloul perfect. Eu, tu, marea și mâinile noastre împreunate. Probabil niciodată nu se va întâmpla, dar în fiecare zi, mai adaug un pic de culoare acestui tablou. Nimeni nu-mi poate cere chirie pentru el ori să ceară evacuarea lui. Va rămâne acolo, așteptând să se transpună în lumea reală.

#teiubescboo

Dependență

Niciodată nu am putut scrie despre momentele mele de fericire. Deși ar fi trebuit să fac asta.

Ar fi trebuit să o fac. Era absolut necesar să nu păstrez doar pentru mine, deși așa se face. Nu doar să eman prin toți porii fericirea, să arăt tuturor cât ești de minunat, cât de fericită sunt, pentru că așa e lumea, nu știe niciodată ce e în sufletul tău, dar oricum, cui îi pasă dacă știe sau nu?

Am vrut, uneori, să mă îndepărtez ori să-mi impun să fac asta ca să evit durerea de acum. Să-mi înving depedența cât era în fașă. Cât de naivă sunt, nu? Ori un curaj prostesc, inutil.

Trebuia să evidențiez cât de frumoasă mă simțeam lângă tine, cum simțeam că întreaga lume îmi aparține și cum, de fiecare dată, timpul se oprea-n loc. Și totuși, trecea atât de repede.

M-ai schimbat și m-ai făcut să-mi schimb părerea despre propria persoană, fără a face ceva nemaiîntâlnit, ci prin simpla ta prezență, în viața mea. Și cum, tot tu, ai distrus-o în câteva minute. Căci așa face o dependență, nu? Te duce de la agonie la extaz, și invers. Dependențele nu fac niciodată bine, oricât ne-am amăgi. Indiferent de cât de mult timp le-am dori în viața noastră, la un moment dat, ne distrug. Din temelii.

De ce am vrut oare să încerc să mă rup de dependență? De ce? S-a rupt ea de mine, în cele din urmă. Și mi-a luat o mare parte din suflet, care nu va putea fi recuperată. Știu, sună dramatic, dar așa mă simt. Într-un câmp pustiu, plin de ceața tristeții și demoni ce-mi înconjoară sufletul lovit, hrănindu-se cu durere.

Nici nu vreau să mai plece, drept vorbind. O să reîncep să mă obișnuiesc cu compania lor. Nu o vor înlocui pe a ta, dar totuși rău cu rău, dar mai rău fără rău, nu?

Nu vor înlocui niciodată zâmbetul ăla tâmp de pe fața ta și prezent mai mereu, făcându-l și pe al meu să iasă timid, la lumină. Demonii îmi vor zâmbi malefic și sângele meu va fi în marginea gurilor lor. Nu vor putea să mă privească niciodată în felul în care o făceai tu, cu ochii tăi mari, de copil, inocenți și blânzi.

Mi-e dor să-mi fie imprimat mirosul tău peste tot, să mă tachinezi și să-mi spui ceea ce eu nu am avut niciodată curaj să-mi spun. Să știu că sunt singura care contează, importantă și de neînlocuit. Simt dureri ce nu pot fi descrise știind că toate ăstea s-au sfârșit, că altcineva îmi va lua locul, dar așa e viața, ireversibilă.

Unii ar putea spune că e doar o pasă proastă și că va trece așa cum au trecut toate, dar simt că de data asta e diferit. Pentru că nu am simțit niciodată ce simt acum. Știu, ești o dependență, una dureroasă și mi-aș pune sufletul în brațele dependenței. Pentru că o iubesc cum nu cred că voi mai iubi o alta, pentru că simt că doar ea-mi dă cele necesare supraviețuirii. Cât de previzibil, nu?

Dependența nu m-a părăsit pentru a cotropi o altă persoană, un alt suflet amăgit. Poate că asta e mai dureros decât plecarea în sine. Dependența mea a fost așa cum nu mă așteptam. Încă aștept, ca ultima naivă ce pot fi, să se răzgândească, deși mi-a spus că nu o va face. Nici noaptea nu a fost de ajutor. Mă întreb cum poți da drumul la ceva ce-ți face bine? La ceva de care ai nevoie? Urăsc egoismul. Îmi urăsc și dependența, în același timp deși, ard de nerăbdare să-mi cuprindă sufletul în brațe.

Mereu m-am considerat o ghinionistă. Nu m-am născut cu norocul în frunte, din păcate. Și nu doar din cauza întâmplării de acum. În general. Și știu sigur, că toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat de ar fi fost alte circumstanțe. Eu nu aș fi stat să mă scufund în propriile lacrimi și să mă ia paranoia din ce în ce mai tare și tu nu te-ai fi confruntat cu decizii atât de grele și nimicitoare.

Și ce e de făcut? Nu am destul timp, răbdare.. să aștept. Ce sau până când? Viața e imprevizibilă și nu se știe niciodată, ar spune cineva, dar e o prostie. Timpul nu vindecă, în sensul dorit. Niciodată. Timpul adună frustrări și gânduri de „Ce ar fi fost dacă? ”

Nu știu cât timp îmi va lua să te pot ierta. Probabil aș șterge totul, dacă acum ai apărea aici, chit și pentru 5 minute. Eu tot voi aștepta. Chiar și la nesfârșit, pentru că te cunosc, mai bine decât ai crede și știu că acum ești prins cu lanțuri și că faci ceva ce-ți provoacă un rău imens, ești prins de o altă dependență, care din păcate, nu sunt eu, ci lucrurile cotidiene.

Tot cred că ar trebui să te mai gândești și să nu uiți niciodată ce-ți spuneam în fiecare zi,și să-ți asumi riscuri și să lași loc fericirii. Ce am avut noi, știu că nu o să aibă nimeni, niciodată și că e mai puternic, deși nu mai e actual, ca orice lucru prezent din jurul nostru și că i-am eclipsat și că o vom face, mereu. Și încerc să cred, în tine, în noi.

Îmi lipsești. Te aștept să privim stelele și să te văd zâmbind, să le pui în inferioritate.

Să nu (mă) uiți. Niciodată.

#teiubescmaimultdecâtțiaifipututimaginavreodată

I have so much to say but you’re so far away

You’ll always be my heart.. 

Mort

Soarele meu e mort.

S-a dus în adâncuri. În adâncurile memoriei mele şi nici cea mai performantă cheie nu-l poate descuia de acolo. Se va descompune. Cât mai repede, posibil. În chinuri sau cât mai pe nesimţite? Merg pe prima variantă.

Îmi urăsc Soarele. E doar o stea. Poate, nici măcar atât. E o chestie din milioanele de chestii.

Îmi părea atât de rău de faptul că razele lui nu vor mai reuşi să mă încălzească niciodată la fel. Că nu puteam face nimic să schimb asta. Mă pedepseam pentru greşeala cruntă pe care o făcusem de a îndepărta cea mai importantă stea din lumea mea. Nu-mi imaginam lumea fără lumina ei. Aş fi făcut orice ca să-mi readucă la viaţă trupul firav cu căldură, cu prezenţa ei.  Înainte mă copleşea cu mii de raze fierbinţi şi mi se părea ireal că am o stea doar pentru mine. Doar a mea.

Steaua mea a început să pălească. Inexplicabil, credeam. Încercam să-mi readuc steaua pe calea cea bună. Mă frământam.Furtuni, fenomene naturale neobişnuite pe biata planetă..Asupra-mi. Credeam că e doar vina mea. Că sunt o biată planetă, pe cale de dispariţie. Că Soarele va dispărea din galaxie iar eu voi fi supusă pieirii. Am făcut mii de ritualuri către Zeul Soare, doar ca să-mi ierte greşelile. Ca să-l păstrez în preajma mea.

Toate până când … Soarele a dispărut. Subit. Zile întregi. Săptămâni de întuneric. De deznădejde, întrebări. Dar a apărut. Era atât de aproape şi, totuşi, nu-i simţeam căldura. Îmi zicea detaşat că a simţit nevoia să cutreiere. Că planeta mea i se pare străină, un loc ursuz, unde razele lui ar emana energie, căldură în van.

Mă simţeam în derivă. Parcă totul fusese uitat. Tot chinul meu. Tot timpul alături de acele raze. Soarele nu mă mai privea la fel. Nu-l recunoşteam. Razele lui păreau afectate. Oricât le-aş fi atins, mă respingeau..căci atingerea mea le era străină. Cine s-a bucurat ori cine le-a chinuit?  De ce păreau atât de reci, de indiferente? Întrebări peste întrebări. Şi totuşi.. de ce toate ăstea?

De ce m-aş complace? Să-mi fac mustrări de conştiinţă? Soarele nu mai este al meu, de prea mult timp. Nu mai este devotat planetei mele. Nu mai rezonează cu nimic din ceea ce-mi aparţine. E respingător. Motivul e uimitor. Stelele nu strălucesc pentru totdeauna. Ele pier.Se fac negre şi urâte, respingătoare.. nu-ţi doreşti să le admiri, nici măcar să le fi cunoscut.. le negi existenţa !  Iar tu poţi doar să le priveşti moartea. Cu zâmbetul pe buze, bucurându-te de această pieire ori cu ochii sclipind de ură, gândindu-te la motivele ce au dus aici.

Îmi urăsc steaua, fostul Soare.. Abandonul pentru un motiv pueril va duce la ghinionul altor planete de a nu se bucura în totalitate de acea stea.

Şi cortina cade. Întuneric.

Mă duc să caut. O altă stea. O altă sursă de lumină.  Sau poate mă va găsi ea.

 

Prăpastie

Am câştigat nimic şi era să pierd totul.

Eram pe marginea prăpastiei mele, construită de mine însămi, înaltă, cu dificultăţi la urcare şi cu un gol imens. Ce ar fi trebuit să fac? Să mă întorc pe acelaşi drum, bătătorit dar atât de mult dorit de mine? De noi? Cu care mă obişnuisem şi la care, totuşi, visasem de 180 de zile? Să închid ochii şi să mă las purtată de vânt, în gol, întocmai ca o laşă?

Aflându-mă pe marginea prăpastiei şi reflectând printre lacrimi, am realizat cât de îndrăgostită pot fi şi că orice vântuleţ răcoritor nu se compară cu Soarele cald, plăcut, ce ţi-a fost alături atâta timp. Dorinţa de a arde sub puterea lui nu poate fi înlocuită, nici de-ţi face uneori rău, pentru că tu acolo vrei să fii şi să rămâi.

Sunt dependentă de căldura razelor de Soare, ce mi-au încălzit sufletul şi mi-au tras sufletul spre lumină. Mi l-au domesticit. Iar eu, ca de fiecare dată, la dispariţia temporară a razelor, mă pierd şi mă cuprinde întunericul. Îmi ia în primire sufletul şi mă simt neputincioasă. Sunt doar o urmă de suflet rătăcită, ce are nevoie de a fi ghidată încontinuu, deşi ar fi trebuit să pot face asta. Nu vreau. Nu pot. Simt dureri la fiecare pas pe care ar trebui să-l fac de una singură şi dorinţa de a mă reîntoarce e din ce in ce mai mare, mereu.Soarele cald, primitor mă completează cum nu am crezut că o va face vreodată. Nu mi-am imaginat niciodată că voi iubi lumina întocmai cum am iubit întunericul. Nu m-am gândit că întunericul îmi va fi acum doar un refugiu. Un refugiu unde nu voi naşte sentimente de ură, ci de dor şi iubire faţă de Soare.

De ce nu pot realiza o balanţă? Să am parte de cele două lumi în mod egal? De ce nu sunt capabilă? De ce? De ce te iubesc Soare atât de mult şi totuşi mi-e teamă că mă vei abandona? Că nu voi putea fi capabilă să te păstrez aproape? De ce-mi tremură inima când reapari şi totul pare a fi normal, iar eu, nu pot crede ceea ce văd, simt?

Cum de mi-era atât de teamă de căldura Soarelui, să mă cuprindă, să mă atingă şi acum nu aş mai vrea să plece de lângă mine? Îmi doresc să te ating, să-mi ard pielea, să am cicatrici pentru totdeauna. Să rămână ceva fizic din tine, pe mine, mereu. Nu doar în suflet. Ori dacă aş mai avea suflet după. Oare aş mai avea? Probabil ar fi cuprins de întuneric, iar eu aş zâmbi.. pentru că sufletul meu s-ar reîntoarce la vechea casă, acolo unde s-a născut şi s-a format. În întuneric.

Nu vreau un alt Soare acum. Nici nu mai există un altul. Ci doar raze rătăcite.Nu vreau să pierd lumina. Nu vreau să mă învăţ să trăiesc fără lumină, fără Soare. Vreau înapoi. Vreau căldură.

Egoism

Urăsc oamenii egoişti. Întotdeauna i-am urât.
Uneori mă consideram una dintre ei şi aveam tendinţa să mă urăsc chiar şi pe mine însămi.
Mulţi fac greşeala de a pune semn de egalitate între termenul de „ egoist” şi „ zgârcit”. Consider că sunt două lucruri diferite. Sunt o zgârcită. Şefa zgârcitelor. Şi din prisma faptului că-s moldoveancă, dar nu numai. Am renunţat de foarte mult timp să fiu o egoistă pentru că nu-mi place să rănesc oamenii deşi sunt o răutăcioasă. Mă pricep la asta, dar totul până la un punct.
Ştii senzaţia când cineva e egoist cu tine? Şi nu ar fi prima oară. Acel cineva la care nu te aştepţi. Nici prima oară şi, mai apoi, trăieşti cu falsa impresie că lucrurile s-au schimbat şi nu se va mai întâmpla. Şi stai, te consumi, agiţi.. pentru ce? Că aşa e firea omului? Că nu poţi schimba acea situaţie? Că ţi-e ciudă că nu poţi să faci astfel încât să-ţi fie şi ţie bine?
De ce zic „ şi ţie „? Pentru că te-ai învăţat să-ţi dedici şi ultima părticică din suflet anumitor persoane. Şi-ţi place să faci asta deşi realizezi că nu e cel mai benefic lucru. Eşti victima propriilor gânduri, acţiuni, obiceiuri. Dar eşti o victimă aparte. Una care face toate acestea şi observă consecinţele pe propria-i piele cu zâmbetul pe buze pentru că ştia de la bun început la ce să se aştepte. La un posibil final al acestor acţiuni.
Şi te aştepţi ca după ce faci asta, un timp îndelungat, asupra persoanei respective să se întâmple anumite lucruri. Să conştientizeze, să fie o schimbare vizibilă. Nu ca să-ţi fie ţie bine ci ca să te bucuri că ai putut ajuta, ai putut îndrepta lucruri. Dar lucrurile nu se întâmplă. Ori sunt false impresii, iluzii de moment. Zâmbeşti şi ai impresia că o să fie bine, că nu trebuie să te mai lupţi cu morile de vânt şi că ai schimbat o persoană. Nu pentru că nu o acceptai aşa cum este ci ca să-i fie ei bine.
Dar oamenii nu vor înţelege niciodată asta.. Ei se vor plia, întotdeauna, în funcţie de situaţie. Vor administra situaţia în aşa fel să le fie lor bine.Doar lor. Marea majoritate. Asta pentru că sunt egoişti. Şi omul e construit pentru a se gândi în primă fază la binele lui. Dacă nu tu, atunci cine? Dacă nu gestionezi tu să-ţi fie bine, cine?
Sunt foarte rare cazurile în care oamenii renunţă la egoism. Şi asta pentru că au o legătură aparte cu oamenii respectivi ; fac parte din cadrul aceleaşi familii ori iubesc.
Mulţi vor spune că şi cei îndrăgostiţi renunţă la egoism, pentru persoana de lângă ei. O vor face până vor fi răniţi şi vor considera că e o pierdere de timp şi că toţi oamenii sunt la fel – egoişti şi răi. Aşa am început şi eu articolul. Dar eu nu sunt îndrăgostită. Nici pe departe.
Te poţi confrunta cu asemenea problemă şi când nu eşti îndrăgostit. Când ţii la o persoană. Neaşteptat de mult. Şi când ai aşteptări de la ea. Asta e una dintre marile probleme. Faptul că ai aşteptări mult prea mari de la cineva. Nu e nimic rău în a avea, depinde cât de mari sunt şi, mai ales cât de mult crezi în ele, ai vrea să se materializeze şi dacă strici tot farmecul demersului lucrurilor cu ele. Nu cred că nu poţi aşteptări. Văd lucrul ăsta ceva firesc, uman.Contează la fel de mult cât laşi tu ca aşteptările acestea, ruinate să te afecteze, de cât de puternic să le înfrunţi.. să-ţi ţii sufletul pe poziţii. Asta înseamnă să-ţi pese. Mai mult ori mai puţin. Ori că acea persoană contează puţin pentru tine.
E dureros când eşti pur şi simplu la pâmânt, când nu ai energia necesară pentru a face bine ori a încerca să scoţi demonii egoismului din oameni şi tu eşti cea care are nevoie de puţin ajutor, de orice fel. Iar oamenii de la care ai aşteptări, întârzie să te bucure. Iar tu nu îi testezi, ci e în firea omului să nu fie mereu puternic.. omul nu e de fier. Şi nici nu ar trebui să fie. Nu suntem mici roboţei. Oamenii au momente de slăbiciune, ceea ce îi face, după mine, umani. Persoanele respective te ajută, de formă, doar ca să o facă, ceea ce e trist. Starea nu va dispărea. Ci se va aprofunda, dar realizezi că poate, nu ei sunt oamenii potriviţi la locul potrivit şi că, cel mai indicat ar fi să renunţi la a avea aşteptări.. considerându-i oameni obişnuiţi, pasageri prin viaţa ta.
Dramatic, cel mai probabil, este atunci când oamenii în care ai cele mai mari speranţe, refuză să te ajute. Te văd la ananghie, te văd cu un picior în prăpastie şi consideră asta un lucru normal, inofensiv. Nu îi afectează. Nu vezi în ochii lor nicio sclipire ori vreo reacţie care să-ţi dea de înţeles că ei au înţeles mesajul. Nu, ei vor continua să fie exact cum i-ai cunoscut, egoişti. Te vor întrerupe, se vor scuza şi vor continua să îţi vorbească de problemele ce îi apasă. Pentru că aşa i-ai învăţat. Să fii mereu acolo şi să nu-ţi deschizi sufletul prea mult în faţa lor, să nu te plângi.
Şi dacă le-ai mai spus şi au reacţionat, au crezut că e ceva de moment. N-au analizat problema. N-au aprofundat-o. De ce să facă asta? Nu poţi avea aşteptarea asta. Nu ar fi corect. Oamenii nu reacţionează întocmai ca tine. Nu ar fi ideal? Probabil…
Dar ei, totuşi, refuză să o facă. Zâmbeşti. Îţi impui să nu ai aşteptări. Şi totuşi …. ceva nu e în regulă. Te consumi. Nu ai fi dorit o reacţie întocmai ca a ta, ci măcar 30 % din ceea ce oferi tu să ţi se întoarcă. E prea mult? Prea puţin? 100 % nu se va putea niciodată, iar jumătate mi se enorm, o cerinţă prea mare. Vor înainta scuze, ca de fiecare dată. Scuzele pe care le-ai acceptat mereu, iar după ai acordat şanse după şanse doar datorită faptului că nu vrei să pierzi acea persoană. Dar până când? De ce ajungem în stadiul ăla în care viaţa noastră, existenţa să pară altfel, mai înfloritoare cu acea persoană? De ce? De ce e aşa având în vedere nemulţumirile care ne frământă? Dacă te gândeşti că e doar o stare de moment, o altă cădere în faţa căreia nu vrei să te dai bătut? Şi nu doreşti să simţi colţii singurătăţii înfingându-se în pielea ta..
Şi dacă totuşi e doar o exagerare? O întorci pe partea cealaltă şi, încerci să nu pari o egoistă, să laşi de la tine, a suta oară, şi să vezi dintr-o altă perspectivă situaţia. Poate şi de data asta şi în celelalte dăţi, n-ai depus destulă energie pentru a-i înţelege. Poate chiar tu ai fost un om egoist. Probabil comportamentele pe care le reclami lor şi pe care încerci să le schimbi, ţi-au devenit specifice. Există posibilitatea ca de la atât efort pentru a face oamenii mai buni să ajungi tu cel care are nevoie de o schimbare. Şi cine o face? Cine-şi va sacrifica timpul, nervii pentru tine? Dar cel mai important.. cine o va face de drag? Fără vreun interes aparte? Oare va fi o persoană absolut normală ori prinţul pe cal alb, pe care îl aştepţi de atâta vreme?
Şi totuşi.. ar trebui să începi schimbarea cu tine. Să te analizezi. Să te priveşti în oglindă. Şi să plângi. Să înoţi în propriile lacrimi. Să descarci toate frustrările, necazurile şi aşteptările care sunt, deseori, prea mari. Să încetezi să fii un martir, să îţi petreci timpul în a schimba oamenii.. existând probabilitatea ca să ajungi unul ca ei. Ori chiar eşti. Dar negi asta. Negarea-i primul pas. Încerci să schimbi la ei ceea ce nu ai reuşit să faci la tine. Dar acum, ai experienţa atâtor suflete atinse şi rezultatul poate fi altul. Acordă-ţi o şansă. Stai de vorbă cu sufletul tău, nu aştepta de la alţii să facă ceea ce în cele din urmă vei reuşi tu.
Oamenii te vor privi altfel.. unii se vor îndepărta, vei fi de nerecunoscut pentru că, în sfârşit, îţi acorzi timp. Nu lăsa asta să te afecteze. Păstrează-ţi din tăria cu care ai reuşit să faci faţă atâtor probleme venind de la alţii şi pe care, ai reuşit în final să le rezolvi. Vei fi unul ca ei, surprinzător, dar vei fi. Depinde de tine cât timp.
Nu ai atât de mare nevoie de oameni. Ai nevoie de tine !

4!

Bunăă.
Am revenit, pentru moment. Am făcut patru anişori astăzi. Nu pot să cred că au trecut atâţia ani şi că am evoluat atât.
Vă mulţumesc mult pentru vizualizări şi că mă citiţi.
O să revin ! Săptămână uşoară !

Părţi din suflet..

                      Cum să pierzi două părţi din suflet în aceeaşi zi? Simplu, complicat.. am făcut-o şi pe asta. Nu era pe lista mea de „lucruri de făcut” în vara asta. Nici măcar nu am o listă de asta. Ori ele m-au pierdut pe mine?

                     Am tot încercat să scriu despre asta pe blog, dar nu mă simţeam în totalitate pregătită. Şi voiam să mai amân. Nu pentru că s-ar fi putut schimba ceva, m-aş fi minţit singură ci pentru că ar fi însemnat că… Bine, speram în adâncul sufletului ce mi-a mai rămas că poate ceva se va schimba.. Greşit !

                    Despre prima parte pierdută nu o să vorbesc. Nu că n-ar fi importantă doar că am mai trecut prin asta şi consider că aşa a fost să fie. Ce începe brusc şi cu prea mulţi fluturi la bord, se termină la fel de repede. Scânteia s-a stins. De la vânt, îndepărtare.. cine ştie? 

                   A doua parte este sau.. era, vreau să mă conving acum, mult mai importantă. Mereu am considerat-o parte din mine, mă simţeam cu ea ca şi cu o siameză. Vorba cântecului ăla ” simţiiiim la fel ” . Ne dădeam seama de ce vrea cealaltă dintr-o simplă privire, un surâs.. 

                  Încercând să mă încurajez singură, îmi spun că această experienţă neplăcută, din păcate, îmi prinde bine, ce paradox, şi-mi va fi de folos pe viitor. Nu toţi oamenii au aceeaşi inimă ca a ta. Nu încerc să par aici eu aia bună şi ea aia rea, ci această întâmplare mi-a arătat că noi.. nu mai suntem la fel. Şi nu, se pare că opuşii, opusele nu se mai atrag. Nu în cazul nostru.

                   Poate ne-am învăţat ca prietenia noastră să fie la distanţă iar revederea noastră să fie după mult, mult timp şi în acel scurt timp să recuperăm tot. Ori sa încercăm să o facem. Ne-am dezobişnuit, poate, de a sta atât de mult timp împreună. În ultimii 6 ani lucrurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu mai suntem puştoaicele de atunci, ce visau la pletoşi şi chitarişti. Bine, încă visăm. Şi puţină bărbiţăă . 

                  De multe ori te-am simţit trăind prin mine, prin poveştile mele. M-am obişnuit să fii prima care află orice, în secunda doi să te sun ori să-ţi dau mesaj. Iar acum? Acum poate am încercat să trăiesc prin tine, să mă agăţ de tine mai mult de cât era necesar iar tu, te-ai dezlipit de mine. Poate am fost sufocantă, protectivă.. încercând să recuperez, să fie bine deşi nu era.

                Când laşi lumea să plece din viaţa ta ori pleacă ei, înseamnă că va trebui să o iei de la început cu altcineva. În toţi ăştia şase ani aş fi putut. Ai fi putut. N-am făcut-o. Acum când suntem atât de aproape, este necesar. 

                Mereu m-au intrigat începuturile. Nu întotdeauna am răbdare pentru ele, alteori sunt atât de încântată de ele şi uitam de mine. De tot.

               Între noi s-a ridicat un zid enorm alimentat de orgoliu şi multe schimbări. Eu nu mai pot trece peste anumite lucruri, iar tu treci peste mine, peste lipsa mea cu altcineva. Niciodată o persoană nu o va înlocui în totalitate, dar va reuşi să o ajute pe o altă să depăşească un moment crud ca ăsta. 

              Şi chiar de-am reveni, într-o zi.. va fi diferit. Ne vom privi rece, distant şi vom schimba prea puţine cuvinte. 

              Scriind toate acestea am rememorat atâtea momente frumoase şi mai puţin frumoase. Tot ce mai avem ori mai am, sunt amintirile. Nimeni nu ni le poate lua. Sunt acolo. Vor fi acoperite, peste zile, luni, ani de altele şi le vei aduce la suprafaţă întâmplător.. zâmbind. Poate vei lăcrima amintindu-ţi de copilărie şi adolescenţă. Vei închide cutiuţa de amintiri şi-ţi vei vedea în continuare de viaţă. 

              Va mai trebui să mă lupt cu mine însămi să pot trece peste această etapă. Ori va rămâne o cicatrice. O cicatrice plăcută..