2.12. Dacă le aduni, rezultatul este 5. Îți spune ceva această dată? Mie atât de multe. Una dintre cele mai fericite zile, încheiate cu un plâns apocaliptic.

”  Îi spunea că nu poate adormi de emoție, din cauza gândului că în acea dimineață avea să o îmbrățișeze și că avea să-i simtă respirația caldă alunecând pe gât.

Era frig. Vântul îi ținea companie în așteptarea autobuzului ce avea să o aducă mai aproape de el. Știa că va întârzia și ura gândul că va trebui să o aștepte într-o gară  necunoscută, străină, plină de oameni goi, triști și înfrigurați.

Norocul ei a fost că a ajuns fix cu 60 de secunde înaintea trenului. Îi bătea inima iepurește și încerca să-și calmeze trupul, să stăpânească acel tremurat incontrolabil. Credea că e de la frig, dar nu, nu îi era frig, ci era cuprinsă de teamă, nerăbdare.. și emoție pură. Își amintește clar, cobora și mergea cum o făcea el, de obicei, repede, grăbindu-se. Geacă descheiată, putând să se ivească hanoracul de un albastru închis, asemeni cerului în acea dimineață. Îl îmbrățișă, cuibărându-se la pieptul lui. Nările îi fuseseră cuprinse în mod abuziv de cel mai plăcut parfum. Îl simțea tremurând în brațele ei și cum zâmbetul nu-i mai dispărea de pe față. Ar fi vrut să oprească timpul, oamenii din acea gară și să le spună că el e acolo, e acolo pentru ea și că e atât de fericită încât ar putea alimenta un sat din Somalia cu energia electrică.

Își ridică privirea. Era roșie în obraji. Dar nu de la frigul năprasnic de decembrie, ci pentru că ceva se petrecea în interiorul ei. Ceva de care avea habar, nu-l putea stăpâni dar nici nu avea de gând. Era împăcată cu gândul că în sfârșit poate simți acel ceva și că avea siguranța că, în sfârșit, era reciproc. Își lipi buzele de ale lui și putu să jure, că pentru câteva secunde, inima se oprise. Acea  conexiune avusese loc. Îl privea zâmbind, încercând să-l calmeze. El îi șopti cu ajutorul unor cuvinte tremurânde cele două cuvinte, iar inima-i zâmbea.

Mergea pe stradă cu el, ținându-i mâna strâns și îngrijindu-se ca frigul să nu-i atingă fața perfectă de copil iar ochii ăia mari să poate zâmbi în continuare și să strălucească. Să emane căldura care, din păcate, nu-i înconjura.

O sorbea din priviri și voia ca orice secundă să o petreacă cu ea, să nu treacă nici măcar o clipă fără a nu fi cu ea, fără a o privi și a o cuprinde în brațele lui puternice. Îl vedea cum stătea pe acea canapea, în direcția geamului și cum era atât de confortabil, de parcă era de-al locului. Unde fusese atâta timp? Unde rătăcise atâția ani, luni, minute, clipe? Cum de se încadra perfect în peisaj acum și nu s-a putut mai devreme?

Se purtau ca doi adolescenți ce încercau să-și ascundă sentimentele puternice ce-i cuprinseseră. Își amintește cu atâta exactitate, de parcă ar fi fost ieri, cum îl prindea privind-o și sorbind-o din priviri, pe ascuns. Își mușca buza inferioară, dorindu-le cu ardoare pe ale ei. Erau ca un drog, iar el, tocmai ce intrase in sevraj. Inima-i bătea cu putere, gândindu-se că în curând își va putea lua doza și că nu au importanță consecintele, că sângele i-ar curge haotic prin vene ori că buzele îi vor sângera și învineți după ce-l va mușca cuprinsă de dorul acelor buze.

Îi cuprinse mâna pe sub masă și ea, nefiind surprinsă de acest gest, se simțea mai în siguranță. Îl simțea și mai aproape și nu mai conta ce avea să urmeze. Era acolo și nu avea să plece prea curând.

Ore întregi după a fost doar al ei. Putea să stea lipită de el și să-i audă bătăile inimii cum erau în concordanță cu ale ei. Îi putea îmbrățișa întregul trup ostenit și cuprins de sentimente diverse. Se bucura de moment, dar în același timp, știa că ele vor avea un final mult mai rapid decât își imaginaseră.

Fulgi mari îi acopereau și totul parcă era de poveste. Dar una cu un final nefericit, din păcate. Căci se îndreptau spre locul în care fiecare o lua pe un alt drum și ei trebuiau să-și spună durerosul „adio”. Dar nu pentru veșnicie. Ei se îndepărtau unul de altul pentru moment, urmând să se aștepte pentru mai târziu, într-un alt loc. Îl simțea având lacrimile în colțurile ochilor cei mari și sclipitori, dar îi promisese că nu o va face, doar în prezența ei.

Îl privi plecând și făcându-i cu mâna, dar atunci nu era deloc tristă. Tocmai avusese parte de una dintre cele mai frumoase zile. Anul se putea încheia pentru ea, nu i-ar fi păsat. Era cu totul adâncită într-o altă lume, departe de aceste ținuturi, unde era fericită și iubită, iar totul din jurul ei era neînsuflețit și neinteresant. Tot ce conta era el. Prezența, acel râs de copil, ochii mari și luminoși, brațele puternice, parfumul inconfundabil și acele buze roșii aidoma cireșelor de mai și calde ca o zi de iulie.

Plecă spre casă, cuprinsă de mii de fulgi, ce o acompaniau în drumul spre casă și cu un zâmbet pe chip. Un zâmbet ce-i lipsese atâtea luni, care nu se mai lăsa pleca.

Iubea și era iubită. Era de ajuns, nu? „