Tag Archive: gandul


16

16 februarie.Așteptam ziua asta cu atâta nerăbdare.

Știam că va fi una dintre cele mai grele zile ale lunii, ale începutului de an, dar mă consolam cu ideea că la finalul ei, voi pleca la drum pentru a-mi îmbrățișa lumea, care deși nu mai era a mea în mod practic, o aveam în mod teoretic,  pentru a o cuprinde în brațele sfârâmate de efectele dorului și de lipsa altor brațe pe care să le simtă aproape și să bată la același unison.

Astăzi trebuia să se întâmple. Astăzi trebuia ca un ochi să-mi râdă și celălalt să plângă, ca mai apoi, cu zâmbetul tău caracteristic și cu buzele roșii și afectate de frig, să-i săruți și să-i faci pe amândoi să zâmbească, așa cum obișnuiai.

Dar azi, doar mi-au plâns ochii, iar tu nu ai putut fi deloc acolo, nu te mai simțeam. Nici măcar cu gândul. Nu mai era așa puternic ca înainte..

Rememorez zilnic. În zadar, știu. Amintirile mă hrănesc. Îmi mențin viu leaca de suflet rămas. Îl simt că se reface, iar timpul îl va rezolva.

Timpul.. timpul care ne-a trădat. Care s-a jucat cu mintea ta, ți-a dat false impresii și te-a făcut să crezi în lucruri, într-un mod superficial, fără a le analiza mult mai atent. Te-ai lăsat purtat de val și ai crezut că de data asta va fi diferit, deși eu eram nesigură. De fapt, sunt. Și mereu voi fi, indiferent de circumstanțe. Timpul perfid te-a prelucrat așa cum a vrut el, ți-a modelat sufletul și ți-a implentat speranțe, iluzii deșarte în adâncul sufletului, ca apoi să mi le transmiți. Îți amintești? Unde sunt toate aceste lucruri? De ce nu s-au materializat? De ce am oprit procesul lor de materializare? De ce suntem atinși de nepuțință? De ce vorbesc la plural, când știm foarte bine că nu ar trebui?

În fiecare zi vorbesc cu mine însămi și îmi demonstrez singură că ai avut dreptate, în tot ceea ce ai făcut, dar apoi, ceva din mine se răzvrătește și-mi pune toate argumentele la pământ. Îmi arată alte și alte posibiltăți și mă determină să nu te mai înțeleg pe cât de mult mi-aș fi dorit.

Probabil, voi păstra senzația asta mereu în suflet. De ce a fost așa, de ce eu, de ce noi, de ce acum? De ce acum când învățasem că există fericire și o apucasem de un picior.. ca apoi să dispară, când abia mă obișnuisem cu existența și prezența ei. De ce? De ce atâta incorectitudine?

De ce am aflat în modul acesta de ea? De ce a intrat în viața mea prin intermediul unei alte persoane? Unei persoane temporare? De ce nu ai lăsat-o aici, cu mine? Să mă pot obișnui cu ea? De ce a trebui să plecați? Niciodată nu o să înțeleg complet și o să refuz să o fac.

Ar fi trebui să mai fie trei ore. Dar, în schimb, sunt.. nici nu știu câte sunt ori dacă ar trebui să fie un anumit număr. Slabe șanse. Refuz să-mi ocup mintea cu iluzii deșarte menită să nimicească tot ceea ce reprezint.

Paranoia în comparație cu fericirea, nu a plecat. Și își dă toată silința să se facă cât mai bine prezentă, să-mi inducă temere și stări distrugătoare.

Astăzi trebuie să se întâmple, ai uitat?

 

 

Anunțuri

Ploaie.Dorinta.Vis.

 O caldura infernala sufoca orasul de circa o saptamana . Gandul ei era fixat doar pe imaginea lui . Clar se indragostise dar nu vroia sa recunoasca. Se mintea singura . Distanta , desi mica , o distruge si nu vrea sa traiasca cu iluzii . 

 Norii usor , usor puneau stapanire pe cerul senin , de un albastru obositor . In juru-i femei,barbati, batrani se rugau   ” Da Doamne putina ploaie ! ” 

  Incet , incet incepu sa picure.. Era o ploaie de vara.. Vantul adie usor.. dar nu vrea sa intre-n casa desi bunicii o cheama insistent . Isi doreste doar sa o suni , sa-i spui ca ajungi imediat cu o umbrela , ca de fiecare data . 

   Parca vede cum te-ar astepta .. cum ai veni , grabit , cu aceeasi umbrela uriasa , rosie cu pete albastre. Iti vede chipul cu ochii mari , caprui , luminosi din spatele ochelarilor de vedere pe care-i adora vazandu-i udati de picurii de ploaie .. Iubeste sa vada vantul jucandu-se cu parul tau , de-un castaniu fermecator si cum tu , incerci in mod repetat sa-l iei din ochi .

   S-ar grabi sa ajunga cat mai repede cu putinta in bratele tale . Doar privindu-te-n ochii tai mari ,  caprui , capata incredere. Desi ii plac cei albastrii ori verzi , ai tai sunt speciali . Apropierea v-a aburit ochelarii dar nu-i pasa . Se pierde in sarutarile tale care-i provoaca aceleasi emotii ca la inceput.Apoi,pierduti in marea de sentimente din jurul vostru porniti spre casa , ingramaditi sub umbrela. Desi este loc, ti-a simtit lipsa iar orice secunda alaturi de tine e mirifica.

   Deodata leaganul se opreste . Ploaia incepuse si mai tare . Refuza sa mai viseze cu ochii deschisi. Ar vrea sa-ti spuna ceea ce simte pentru tine . Desi va stiti de putin timp , simte ca te cunoaste de o viata . ” Nu , nu , nu vreau sa ma gandesc la el , trebuie sa mi-l scot din cap , voi suferi iar . ” Isi repeta fraza asta la nesfarsit dar se mintea , avea nevoie de el , insa ii era teama. 

  Incearca sa se resemneze. Fuge spre casa .. Adora sa mearga prin ploaie . Nimeni nu o vede plangand . Da , plange , dupa el . Se oftica ca nu are curajul necesar . Va astepta .. desi pesimismul o doboara. 

   Se tranteste in pat si isi continua visul . E tot ce poate face acum . Sa viseze la el . La ochii lui blanzi , caprui pe care desi nu-i vazuse niciodata fata-n fata ii dadeau o anumita siguranta din poze . 

  Stie ca maine istoria se va repeta . Poate el isi va da seama… Adoarme. .