Tag Archive: gara


2.12

2.12. Dacă le aduni, rezultatul este 5. Îți spune ceva această dată? Mie atât de multe. Una dintre cele mai fericite zile, încheiate cu un plâns apocaliptic.

”  Îi spunea că nu poate adormi de emoție, din cauza gândului că în acea dimineață avea să o îmbrățișeze și că avea să-i simtă respirația caldă alunecând pe gât.

Era frig. Vântul îi ținea companie în așteptarea autobuzului ce avea să o aducă mai aproape de el. Știa că va întârzia și ura gândul că va trebui să o aștepte într-o gară  necunoscută, străină, plină de oameni goi, triști și înfrigurați.

Norocul ei a fost că a ajuns fix cu 60 de secunde înaintea trenului. Îi bătea inima iepurește și încerca să-și calmeze trupul, să stăpânească acel tremurat incontrolabil. Credea că e de la frig, dar nu, nu îi era frig, ci era cuprinsă de teamă, nerăbdare.. și emoție pură. Își amintește clar, cobora și mergea cum o făcea el, de obicei, repede, grăbindu-se. Geacă descheiată, putând să se ivească hanoracul de un albastru închis, asemeni cerului în acea dimineață. Îl îmbrățișă, cuibărându-se la pieptul lui. Nările îi fuseseră cuprinse în mod abuziv de cel mai plăcut parfum. Îl simțea tremurând în brațele ei și cum zâmbetul nu-i mai dispărea de pe față. Ar fi vrut să oprească timpul, oamenii din acea gară și să le spună că el e acolo, e acolo pentru ea și că e atât de fericită încât ar putea alimenta un sat din Somalia cu energia electrică.

Își ridică privirea. Era roșie în obraji. Dar nu de la frigul năprasnic de decembrie, ci pentru că ceva se petrecea în interiorul ei. Ceva de care avea habar, nu-l putea stăpâni dar nici nu avea de gând. Era împăcată cu gândul că în sfârșit poate simți acel ceva și că avea siguranța că, în sfârșit, era reciproc. Își lipi buzele de ale lui și putu să jure, că pentru câteva secunde, inima se oprise. Acea  conexiune avusese loc. Îl privea zâmbind, încercând să-l calmeze. El îi șopti cu ajutorul unor cuvinte tremurânde cele două cuvinte, iar inima-i zâmbea.

Mergea pe stradă cu el, ținându-i mâna strâns și îngrijindu-se ca frigul să nu-i atingă fața perfectă de copil iar ochii ăia mari să poate zâmbi în continuare și să strălucească. Să emane căldura care, din păcate, nu-i înconjura.

O sorbea din priviri și voia ca orice secundă să o petreacă cu ea, să nu treacă nici măcar o clipă fără a nu fi cu ea, fără a o privi și a o cuprinde în brațele lui puternice. Îl vedea cum stătea pe acea canapea, în direcția geamului și cum era atât de confortabil, de parcă era de-al locului. Unde fusese atâta timp? Unde rătăcise atâția ani, luni, minute, clipe? Cum de se încadra perfect în peisaj acum și nu s-a putut mai devreme?

Se purtau ca doi adolescenți ce încercau să-și ascundă sentimentele puternice ce-i cuprinseseră. Își amintește cu atâta exactitate, de parcă ar fi fost ieri, cum îl prindea privind-o și sorbind-o din priviri, pe ascuns. Își mușca buza inferioară, dorindu-le cu ardoare pe ale ei. Erau ca un drog, iar el, tocmai ce intrase in sevraj. Inima-i bătea cu putere, gândindu-se că în curând își va putea lua doza și că nu au importanță consecintele, că sângele i-ar curge haotic prin vene ori că buzele îi vor sângera și învineți după ce-l va mușca cuprinsă de dorul acelor buze.

Îi cuprinse mâna pe sub masă și ea, nefiind surprinsă de acest gest, se simțea mai în siguranță. Îl simțea și mai aproape și nu mai conta ce avea să urmeze. Era acolo și nu avea să plece prea curând.

Ore întregi după a fost doar al ei. Putea să stea lipită de el și să-i audă bătăile inimii cum erau în concordanță cu ale ei. Îi putea îmbrățișa întregul trup ostenit și cuprins de sentimente diverse. Se bucura de moment, dar în același timp, știa că ele vor avea un final mult mai rapid decât își imaginaseră.

Fulgi mari îi acopereau și totul parcă era de poveste. Dar una cu un final nefericit, din păcate. Căci se îndreptau spre locul în care fiecare o lua pe un alt drum și ei trebuiau să-și spună durerosul „adio”. Dar nu pentru veșnicie. Ei se îndepărtau unul de altul pentru moment, urmând să se aștepte pentru mai târziu, într-un alt loc. Îl simțea având lacrimile în colțurile ochilor cei mari și sclipitori, dar îi promisese că nu o va face, doar în prezența ei.

Îl privi plecând și făcându-i cu mâna, dar atunci nu era deloc tristă. Tocmai avusese parte de una dintre cele mai frumoase zile. Anul se putea încheia pentru ea, nu i-ar fi păsat. Era cu totul adâncită într-o altă lume, departe de aceste ținuturi, unde era fericită și iubită, iar totul din jurul ei era neînsuflețit și neinteresant. Tot ce conta era el. Prezența, acel râs de copil, ochii mari și luminoși, brațele puternice, parfumul inconfundabil și acele buze roșii aidoma cireșelor de mai și calde ca o zi de iulie.

Plecă spre casă, cuprinsă de mii de fulgi, ce o acompaniau în drumul spre casă și cu un zâmbet pe chip. Un zâmbet ce-i lipsese atâtea luni, care nu se mai lăsa pleca.

Iubea și era iubită. Era de ajuns, nu? „

11:11(2)

„Aveam emoții. Doar gândul că el va fi aici, mă făcea să tremur și să zâmbesc necontrolat.

Nu știu de câte ori am avut așa emoții, dar era clar, nu aveam cum să uit. Aveam un test important și el trebuia să vină.Citeam rânduri și eram distrasă, mă gândeam că în câteva ore va fi aici și îl voi putea simți aproape. Am dormit ca pe ace în seara aia, tot ce voiam era să se facă dimineață și să mă poată cuprinde cu brațele și să rămână lângă mine, măcar un pic.

Nici soarele nu apăruse. Nu voia să ne deranjeze. Eram în întunericul acela nesfârșit de înainte de zori, înghețând și așteptând trenul de Constanța. Gara pustie. Dar eu aveam atâta energie și corpul mi-era plin de fel de fel de emoții, iar gara nu mai părea așa pustie. O insuflețeam.

Îl căutam cu privirea. Câțiva oameni obosiți, înghețați. Trupuri, fără suflete. Îl zăresc și mă prinde cu brațele lui calde și, în același timp, obosite de atâta drum. Nu-mi mai păsa că îngheț, că tremur ori că trecea lumea și că trebuia să ajung la test. Era acolo, era al meu. Era tot ce conta.

Tramvaiul era plin de oameni, dar nouă nu ne păsa. Era lipit de mine, îmi săruta fruntea și buzele înghețate. Râdeam de oamenii din tramvai și eram în lumea noastră. Inimioare, fluturi, voie bună. Ar fi putut să pună cineva stop? Să oprească timpul?

Repetam în ultimele minute înainte de test, iar el era în patul meu. Îl simțeam, era frânt dar mă privea cu ochii lui mari și căprui. Ochii ăia de copil mă priveau doar pe mine. Deși abia stăteau deschiși, mă sorbeau. Îmi ținea mâna și încerca din răsputeri să-și alunge somnul, doar pentru a mai sta preț de câteva minute cu mine.. deși îl certam. Puteam să opresc timpul? Puteam? Nu.

Am plecat, lăsăndu-l cuprins de somn. Mirosul lui se impregnase oricum peste tot. Era, cred, printre primele dăți când plecam la un test cu zâmbetul pe buze. Nu mi-era teamă, nu aveam emoții pentru că știam că unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Pământ mă așteaptă după.

Eram toată un zâmbet iar lucrarea mi s-a părut floare la ureche. Voiam doar să ajung cât mai repede la el, să-mi strâng lumea-n brațe, să-i simt parfumul și să stau în liniște.

Încercasem din răsputeri să nu-l trezesc, dar mi-a auzit vocea și a murmurat câteva cuvinte. Îl imploram să mai doarmă, dar eram acolo și a preferat să nu. Mă implora să mă conectez cu el, să îl intoxic cu parfumul meu și să mă simtă aproape, după atâta timp. Aș fi putut să opresc timpul? Mă pot reîntoarce, vă rog?

Îmi supraveghea orice mișcare și mă ruga, insistent, să nu mai fac nimic altceva. Îmi simțise lipsa și eu, naiva, nu am profitat 100 %. Cine s-ar fi gândut că peste 2 luni toate ăstea ar fi fost doar simple amintiri?

Universul lui eram eu. Adormeam în brațele lumii, simțindu-mă în siguranță. Trebuia să fac cumva, să nu mai plece. Iubeam când mă demachia. Cu atâta grijă, delicatețe, zâmbindu-mi.

Am plâns și înainte și după ce a plecat. Eram în aceeași gară, mai animată de data asta, dar cui îi mai păsa? El pleca și aveam să nu-l mai văd preț de zile bune. Nu știam atunci că e penultima oară când il văd. Că va fi ultima dată în aceeași gară, în acel oraș. Era puternic și încerca să mă îmbărbăteze, cum a făcut-o întotdeauna. Dar pe el? Pe el cine îl îmbărbăta? Sufletul lui era în bucăți, știam, dar am sperat să diminuez durerea prin acele îmbrățișări.

Hei.. îți amintești?

Vreau să dau timpul înapoi. Să fiu cuprinsă, din nou, de toate acele trăiri și să reîntâlnesc partea umană, partea pe care mai am puterea, încă, să o recunosc. De care sunt îndrăgostită și pe care o iubesc.

Nu uita. Niciodată.”

Don’t forget it was real
Do you remember the way it made you feel?

Call me when you made up your mind
But you won’t

Numarate mi-s zilele ..

” Te vad .

Esti mai atragator ca niciodata sau sa fie dorul de vina ? 

Camasa ta rosie in carouri ma obsedeaza. Blugii tai rupti pe alocuri .. imi trezesc instincte de mult uitate.

Ma apropii de tine. Inima imi incepe sa bata ca o bezmetica. Incerc sa-mi calmez pulsul si te privesc in ochi. Ma fascineaza.Pupilele-ti sunt dilatate.Oare te simti ca si mine ? Neputincios? Emotionat? Oare si tu simti nevoia unei imbratisari ?

Ne plimbam in parcul cel pecetluit de taine.  Vantul se joaca prin parul tau putin carliontat. Te-as privi non-stop. Azi esti mai frumos ca ieri si mai putin dragut ca maine. Sunt mult prea indragostita de tine. Te opresc si ma cuibaresc la pieptul tau. Aici ma simt in siguranta. Ma simt eu , micuta si fericita.  Imi incolacesc mainile in jurul gatului tau scaldat de pulsul puternic. Adori cand fac asta. 

Buzele tale rosii , umede le intalnesc pe ale mele intr-un sarut prelung . Mainile tale , tremurande, imi cuprind spatele si ma tragi spre tine . Iubesc imbratisarile tale , pline de emotie . De ce n-am putea ramane asa mereu? Sa nu stim ce-i ala timp , prieteni , griji ? Sa fim doar noi doi . 

Dar.. soarele ne zambeste . Aceeasi banca , scrijelita de amintiri si cuvinte spuse din suflet ne asteapta. Te asezi pe genunchii mei . Genele tale lungi ma fascineaza. Dar nu te pot lasa sa adormi. Sunt dependenta de privirea ta. De tot ce-mi transmite. Incep sa-ti ciufulesc parul. Ce-mi place cand te oftici si te superi , asemeni unui copil . 

Chiar si cand esti trist, esti superb . Privirea ta pierduta..  si cum deodata te-ntorci si ma saruti . Imi zambesti. Cat pot fi de fericita. Cat esti de minunat.. 

Ador cand suntem doar noi  doi si ziua e a noastra. Cand ii zambim soarelui si impartim totul .. 

Dar nimic nu e vesnic ..

Aceeasi gara , plina de suspine .. acelasi ramas bun nedorit . 

Si vei ramane singur in intunericul noptii .. care te va absoarbe. Mi te va fura pentru nu stiu cat timp . Cat sunt de invidioasa pe vant ca se poate juca cu parul tau atunci cand eu nu sunt , pe razele soarelui ca-ti  pot zambi ..

Tristetea pune stapanire pe noi. Tacerea ne cuprinde. Imbratisati intr-un colt al garii parasite asteptam sa ne spunem Adio. Am lacrimi in ochi dar cuibarita la pieptul tau n-as vrea sa le simti .. dar , emotiile ma coplesesc si .. lacrimile imi cuprind obrajii mangaiati usor de mana ta , tremuranda. Strang puternic camasa ta si iti spun ca tot ce se intampla nu e corect.. vreau , vreau sa fie bine . 

Ochii tai mari , caprui , ma privesc si-mi spun ca totul va fi bine . As vrea sa opresc timpul . As vrea sa fiu intotdeauna aici. Te iubesc mai mult ca ieri si mai putin decat maine . 

Imi saruti fruntea si imi zambesti . Pe moment sunt fericita.

Ma arunc pe un scaun si te privesc dincolo de geamul aburit de lacrimile ce nu vor sa inceteze sa ma dea de gol…

Iar tu .. ramai singur , o victima a noptii , plina de dor . ” 

Armata, Epizodia 2013

Sa mai zic ca-s geniali si ca i-am ratat pentru a doua oara ? 

Macar nu am fost singura ! Ii compatimesc pe toti care i-au ratat in seara asta in Iasi !! 

Vine si revansa noastra.

Am ascultat-o toata seara.

Sa mai zic ca e perfecta ? 

Auditie placuta dragilor !

„Vino la mine să-ţi fiu leac

Câţi ani de-or fi aş(i)vrea o mie

O mie „

Imi place place place

Iar trenul tuc tuc tuc iar eu ma duc duc duuuuuuuuuucccccc !