Tag Archive: iluzii


Victimă 2.0

” De prea mult timp ardeam de nerăbdare să-i văd chipul blând de copil și să privesc în adâncimea ochilor săi de culoare cafelei și atât de blajini.

Îmi doream să stăm sub același tavan, pe care să-l examinăm până se crapă de ziuă și să-i simt brațele puternice în jurul meu, ore-n șir.

Și.. momentul ăla sosise. Mă simțeam… nici nu știu cum mă simțeam. Eram între două lumi. Cea a reveriei și a realității crude. Nu-mi permiteam să mă avânt în cea a reveriei, pentru că am mai fost acolo și sufletul mi-a fost făcut țăndări, dar parcă lumea realității crude.. ei bine, e prea dureroasă și, parcă, părticele din sufletul meu au nevoie de miligrame din lumea reveriei.

Îmi place să-mi fac iluzii. Să fiu victima propriei mele minți. Ca mai apoi, tot eu, să desfac firul în 948275274724. Nu trăiesc doar într-o singură lume creată de mine însămi, ci călătoresc prin atâtea lumi create. Fiecare iluzie are caracteristicile ei,  aparte dând naștere la alte milioane de iluzii mai mici, creând o lume imaginară. Câte o lume imaginară în care-mi place să-mi găsesc refugiul și, uneori, să trăiesc acolo efectiv. Deseori, refuz realitatea și nu din cauză că nu aș fi destul de matură încât să am resursele necesare pentru a o înfrunta ci pur și simplu, nu-mi place și de ce mi-aș irosi timpul prețios, când îl pot folosi pentru a mă relaxa? Da, aș putea să-l folosesc să aduc în lumea reală cele ilustrate în lumea reveriei, dar tocmai de asta nu o fac, pentru că sunt destul de matură și conștientă că unele trebuie să rămână acolo pentru că ele sunt incompatibile cu realitatea, oricât de mult mi-aș da eu silința să schimb asta.

Cât timp am fost cu el am ignorat multă vreme realitatea și apoi, mă lovea în creștetul capului și instala o tensiune între noi și-l făceam să se simtă ciudat. M-a durut. Mă doare că nu-mi înțelege adevăratele intenții și nu poate descifra gândurile pe care le am de atâta timp. De ce asta? Când părem … identici.

Mereu trăirile se opreau, la un moment dat, dar, de data asta a fost diferit. Ceva din mine îmi spunea să le tai de la rădăcină, dar, în același timp, o altă parte mă îndemna să le aprofundez, pentru că mă macină de prea mult timp și ar fi păcat să nu mă împac cu ele înainte să le dau uitării de tot.

Am făcut prea mulți pași greșiți, toți dintr-o naivitate imensă, fiind doar o altă victimă a propriilor mele acțiuni. Am în căști vocea lui Jared Leto pe melodii acustice, ]ntreruptă deseori de o singură melodie, pe care am ascultat-o obsesiv amândoi în urmă cu 24 de ore… oh, și mii de gânduri ce-mi străpung creștetul, întrebându-mă unde mă îndrept cu toate astea.

Spre nicăieri. Plec. Nu știu când mă întorc. ”

Why are you toying with my mind?

Anunțuri

16

16 februarie.Așteptam ziua asta cu atâta nerăbdare.

Știam că va fi una dintre cele mai grele zile ale lunii, ale începutului de an, dar mă consolam cu ideea că la finalul ei, voi pleca la drum pentru a-mi îmbrățișa lumea, care deși nu mai era a mea în mod practic, o aveam în mod teoretic,  pentru a o cuprinde în brațele sfârâmate de efectele dorului și de lipsa altor brațe pe care să le simtă aproape și să bată la același unison.

Astăzi trebuia să se întâmple. Astăzi trebuia ca un ochi să-mi râdă și celălalt să plângă, ca mai apoi, cu zâmbetul tău caracteristic și cu buzele roșii și afectate de frig, să-i săruți și să-i faci pe amândoi să zâmbească, așa cum obișnuiai.

Dar azi, doar mi-au plâns ochii, iar tu nu ai putut fi deloc acolo, nu te mai simțeam. Nici măcar cu gândul. Nu mai era așa puternic ca înainte..

Rememorez zilnic. În zadar, știu. Amintirile mă hrănesc. Îmi mențin viu leaca de suflet rămas. Îl simt că se reface, iar timpul îl va rezolva.

Timpul.. timpul care ne-a trădat. Care s-a jucat cu mintea ta, ți-a dat false impresii și te-a făcut să crezi în lucruri, într-un mod superficial, fără a le analiza mult mai atent. Te-ai lăsat purtat de val și ai crezut că de data asta va fi diferit, deși eu eram nesigură. De fapt, sunt. Și mereu voi fi, indiferent de circumstanțe. Timpul perfid te-a prelucrat așa cum a vrut el, ți-a modelat sufletul și ți-a implentat speranțe, iluzii deșarte în adâncul sufletului, ca apoi să mi le transmiți. Îți amintești? Unde sunt toate aceste lucruri? De ce nu s-au materializat? De ce am oprit procesul lor de materializare? De ce suntem atinși de nepuțință? De ce vorbesc la plural, când știm foarte bine că nu ar trebui?

În fiecare zi vorbesc cu mine însămi și îmi demonstrez singură că ai avut dreptate, în tot ceea ce ai făcut, dar apoi, ceva din mine se răzvrătește și-mi pune toate argumentele la pământ. Îmi arată alte și alte posibiltăți și mă determină să nu te mai înțeleg pe cât de mult mi-aș fi dorit.

Probabil, voi păstra senzația asta mereu în suflet. De ce a fost așa, de ce eu, de ce noi, de ce acum? De ce acum când învățasem că există fericire și o apucasem de un picior.. ca apoi să dispară, când abia mă obișnuisem cu existența și prezența ei. De ce? De ce atâta incorectitudine?

De ce am aflat în modul acesta de ea? De ce a intrat în viața mea prin intermediul unei alte persoane? Unei persoane temporare? De ce nu ai lăsat-o aici, cu mine? Să mă pot obișnui cu ea? De ce a trebui să plecați? Niciodată nu o să înțeleg complet și o să refuz să o fac.

Ar fi trebui să mai fie trei ore. Dar, în schimb, sunt.. nici nu știu câte sunt ori dacă ar trebui să fie un anumit număr. Slabe șanse. Refuz să-mi ocup mintea cu iluzii deșarte menită să nimicească tot ceea ce reprezint.

Paranoia în comparație cu fericirea, nu a plecat. Și își dă toată silința să se facă cât mai bine prezentă, să-mi inducă temere și stări distrugătoare.

Astăzi trebuie să se întâmple, ai uitat?

 

 

Cincizeci şi patru minus una

                       „Cuvinte. Am folosit zeci, sute, mii. 

                        Ne-au unit, ne-au îndepărtat şi ne-au readus la un mal parcă prea nesigur. Cel puţin pentru mine. Ne-a plăcut să le folosim şi, pe moment, nu ne-am gândit unde va duce totul. Sau dacă există un tot.

                        Nu cred că a existat vreodată. Nici nu ne-am străduit să existe. Ori poate eu am visat la el. Am sacrificat un harem de iluzii pe un tot imposibil ori măcar pe o parte din el. 

                        Mi-a plăcut să te îmbrac în cuvinte. Să te învălui în ele. Să spun prin ele ce am de zis despre tine. Nu am folosit altceva. Sau când am încercat să mă îndepărtez de cuvinte, am văzut că e prea riscant şi imposibil, deocamdată şi m-am întors la cuvinte. Întotdeauna m-au primit cu braţele deschise şi m-au ajutat să te creionez iar şi iar. Iar tu rămâneai uimit de fiecare dată, dar poate nu a fost de ajuns.. 

                       Nu am scris niciodată despre fizicul tău. Nu am vrut să par superficială. Să scriu pagini întregi despre ochii tăi, ori despre buzele coapte precum căpşunile de mai sau despre gropiţele din obraji. Mi-ar fi fost greu să vorbesc despre ceva ce nu am văzut, nu am atins, nu am simţit. Mi s-ar fi părut banal, plictisitor. Sunt sigură că ţi s-au mai făcut complimente de acest fel. Voiam altceva.

                      Nu pot spune că fizicul tău nu contează în ecuaţie. Nu am simţit nevoia să scriu despre el pentru că m-a atras mult mai mult mintea ta şi felul tău controversat de a fi. Cine m-ar crede? Ar putea spune cineva că mint şi că încerc să par altceva decât ceea ce sunt.  Nu am pierdut nopţi să-ţi privesc pozele, să-ţi analizez privirea. E una rece, misterioasă şi oricât de mult m-ar fi atras s-o descifrez preferam să recitesc şi să memorez ce ai spus. N-am mai fost îndrăgostită de mintea cuiva aşa, niciodată. Să neg aspectul, să neg orice pentru minte. Să mă fascineze într-un mod de să mă determine să-mi părăsesc locul de confort pentru a o descoperi în amănunt deşi, m-ai avertizat că mi-aş putea pierde propria minte.

                   Ai fost asemeni un pescar ce visează la peştele cel mare, la captura magnifică dar, până atunci se amăgeşte cu peştişori mai mici pe care-i ademeneşte cu momeli bine pregătite şi poate, poate va reuşi. M-ai ademenit cu frumoase cuvinte ori cu momeli atrăgătoare şi asemeni unui peşte naiv şi nătâng am căzut în plasă. Mă păstrai zeci de minute, poate câteva ore apoi mă aruncai înapoi spre apele învolburate. 

                 Întotdeauna mă întorceam. Ştiam că nu e tocmai bine ori că nu o să reuşesc să fiu acea captură şi, totuşi, în naivitatea mea o făceam. Mă loveam deseori de malurile reci dar, voiam să fiu lângă tine, să te poţi baza pe mine. Nu voiam reciprocitate. Voiam să te văd zâmbind chiar dacă nu eu eram motivul.. Uneori, vedeam câţiva peşti şi mă descurajam. Mă retrăgeam şi-mi aruncai o nouă momeală, zâmbind. Ne-am jucat aşa mult timp. Mă simţeam incomod din cauza celorlalţi peşti şi, chiar de uneori nu-i vedeam fizic ştiam că există. Dar, mă bucuram de ” prezenţa ” ta. Mai mult sau mai puţin. 

                 Îţi prezentam rândurile scrise cu atâta dăruire. Le priveai şi zâmbeai. Pe moment, eram fericită, mulţumită. Dar trecând timpul, apa s-a mărit şi ştiam că vor veni şi mai mulţi, poate captura cea mare iar eu, voi fi cea doar care a scris câteva rânduri. Nu am ştiut niciodată, de fapt, ce am fost în ochii tăi. Un peşte mic într-o baltă plină de peşti mari şi frumoşi. Mi-am ştiu întotdeauna locul şi rolul secundar şi totuşi.. 

              Mulţi au ghinionul să iubească doar trupeşte. Ori să nu înţeleagă şi să ştie ce înseamnă să apreciezi cu adevărat o persoană. Să o poată descrie în orice moment în 5 pagini, să îşi dea seama imediat că ceva e în neregulă. Nu sunt lucruri măreţe şi totuşi .. 

             Eu am ales să mă apropii de tine doar prin cuvinte. Sau, de fapt, conjunctura a determinat asta. M-am obişnuit. Aş mai putea să scriu mult şi bine.. să fiu atrasă de aceleaşi momeli care de la zi de la zi par totuşi diferite şi să vin cum am mai venit la mal dar, nu ai mai fi la fel de surprins şi binedispus şi ai fi dezamăgit că a venit iar şi iar doar un peşte mic iar captura cea mare întârzie să apară. 

            Momente tensionate şi momente în care-mi dădeai prilejul să mă duc imediat să scriu. Să exprim tot ce simt în momentul ăla.. de multe ori am refuzat să o fac. Şi acum mi-a venit greu. Şi totuşi, am simţit că e nevoie.

           53 au trecut. Nu ştiu câte vor mai trece sau dacă voi mai ţine cont de ele. Ne-am sfârşit? M-am sfârşit? Cuvintele mele nu mai au puterea din alte vremuri ? 

          Rolul meu poate a fost doar să descopăr una dintre cele mai frumoase şi controversate minţi. Să am ce analiza, cu ce să-mi umplu timpul. Să ştiu ce să vreau de acum încolo. Să am un target. Probabil, totul a fost în mintea mea şi încă nu m-am trezit.. 

         Liniştea va curge în mine? Trebuie să zbori ? Sau n-am observat când ai făcut-o şi acum eşti doar o hologramă a ceea ce a fost? De fapt.. ce a fost?  53. Harem de iluzii. „

„Sa ma tii in vant nu-i greu
N-ai stiut sa tragi de sfori,
Am cazut de mii de ori”

plictisitor. Probabil ţi s-au făcut de multe ori complimente de acest

Zâmbete III

              „Chemarea se accentua.

              Se ducea o luptă între raţiune şi inimă. Ca de obicei, de altfel. 

              Acum ştiam cu cine am de-a face. Împotriva cui demonii mei se revoltă. Am plecat conştientă de ce va fi şi unde se va / voi ajunge. 

              Nu-l văzusem de şapte zile. Ultima oară îmi impusesem să uit de el. Nici nu ştiam de ce mă îndreptam spre el. Ori, poate ştiam, dar negam. 

              Îmi impusesem ca de această dată să schimbăm rolurile. Cine ar fi crezut că se va întampla? Nici măcar eu. 

              Încercam să nu-l privesc, să-i rezist, să nu par cea de acum şapte zile. Evident, ştiam că e o luptă cu mine însămi, înainte de toate.

              Îmi zâmbeşte, ca-ntotdeauna, şi-mi dă părul după ureche. Zâmbeşte iar şi mă invită să mă fac comodă. Nu ştiu de ce, dar mă simţeam ciudat. Mă intimidează şi mai mult acum fiind pe „teritoriul” lui. 

              Vine spre mine şi-mi sărută obrajii. Mă priveşte fix ca şi cum n-ar avea niciun păcat. Fără remuşcări, fără resentimente. Nimic din toate astea nu-i pot fi citite în ochi. Mă îmbrăţişează, cuibărindu-se lângă mine. Nimic nou. Sunt obişnuită cu alintăturile lui. Cu acest ” pui de om ” de 2 metri cuibărindu-se. Degetele mele îşi găsesc loc de joacă din nou în părul lui. E o linişte de o tai cu cuţitul. Mă sim rece, indiferentă şi  totuşi mă cert pentru asta.

              Se ridică şi-mi sărută obrajii, zâmbind. Acelaşi zâmbet perfid pe alocuri şi misterios. Mi-e frig şi greaţă. Mi-e jenă de situaţie. Simt un zid pe care l-am creat cu voinţa mea dar pe care aş vrea să-l distrug şi, totuşi, părţi din mine mă îndeamnă să n-o fac. Să aştept. Mereu am urât aşteptarea. 

             Îmi sărută buzele, care, de data sunt impasibile. Îmi zâmbeşte, din nou. Probabil, mi-a citit lipsa de reacţie. 

             Mă uit la un tavan scăldat de lumina precară a unei veioze. Patru pereţi şi el. Îl simt privindu-mă. Mă întreabă pe un ton nemaiîntâlnit : ” Eşti bine ? Ce e cu privirea asta pe tine ? ” Nu ştiu de ce a întrebat. Sau mai bine zis, dacă îl interesa de ce sunt aşa ori e doar o reacţie datorată de faptul că nu i-am răspuns la joc. 

           Urăsc s-am îndoieli şi să nu pot citi omul. Ori poate l-am citit doar că nu-mi place. Mă bucur că-mi caută atenţia. Mă revăd pe mine acum ceva zile. Jocul de rol funcţionează. Doar că-mi afectează gândurile. Nu mă completează acest joc. Nu-mi aduce satisfacţia mult dorită. 

           Mă sărută strângându-mi corpul firav. Renunţ la joc. Aşteptam mai mult sau mai puţin momentul ăsta. Şi totuşi, mă intrigă faptul c-a trebuit să aştept. Mii de întrebări. L-aş întreba : ” De ce ? De ce acum ? ” Au trecut atâtea zile goale şi ceea ce credeam că le va umple, n-a făcut-o. 

„Maybe we should take it slow”

         Nu-mi displace însă atenţia lui. Mă simt vinovată şi poate voi avea păreri de rău. Uneori am impresia că face totul mecanic dar, alteori, simt c-ar vrea să umple tot timpul pierdut. Ori, doar hiperbolizez eu, ca de obicei. Ador să-i simt respiraţia cuprinzându-mi gâtul. Să mi-l dezmiardă cu buzele-i cărnoase. 

„you move like I want to

tonight I feel like more”

          Şi parcă nu mă simt mai specială. Clasific totul ca fiind un moment de rătăcire. Refuz să văd scopurile acestui moment fie el de rătăcire sau nu. 

          Îmi place să-l văd adormind.  M-am învăţat să-i privesc chipul dezmierdat de somn, să-i mângăi obrajii fini parcă neatinşi de vreme şi vremuri şi buzele-i mereu uscate. Să observ în tăcere cum respiră, cum se încruntă şi tresare, bântuit de vise negre. Iubesc să-mi plimb degetele lungi pe umerii încordaţi şi spatele fin. Sunt doar eu şi întunericul. E atât de calm şi plăcut privirii. L-aş putea privi ore-n şir. Nu pot adormi. Prezenţa lui mă intrigă, mă nelinişteşte şi, în acelaşi timp mă întristează, fiind conştientă cât de mult mă pot minţi. Poate că dacă totul ar fi clar, n-ar mai avea farmec. Dar, poate aş zâmbi. 

        Îi observ corpul  contractându-se. Se întoarce. Mă sărută şi mă strânge lângă el. ” Credeam că dormi. ” Zâmbeşte. Râd şi mă gândesc: ” Dacă mi-a auzit gândurile? Dacă ştie tot ? ” Paranoia.

        Degetele lui lungi îmi cuprind spatele şi buzele ni se unesc. Fluturi. Zâmbete. Intrigare. Îmi place să-l văd că preia iniţiativa, muşcându-şi buza ca nimeni altcineva. Respiraţia lui sacadată cuprinde liniştea infernală din jur. M-aş putea obişnui cu el aşa.  Cu sunetul nerăbdării oglindit prin îmbrăţişări puternice. 

„Don’t let me go
Take me to the edge”

          Îl privesc din nou adormind. Pare un copil. Uneori prea astâmpărat şi răsfăţat. Mi-e frig. Mă cuibăresc şi adorm. Nu adormim îmbrăţişaţi cum visează tinerele îndrăgostite pentru că nu s-ar potrivi cu situaţia asta, ar fi poate mult prea siropos.. Adorm îmbrăţişată de gânduri şi necunoscute. 

         Dimineaţă ne luăm rămas bun cu mai multă căldură şi cu o îmbrăţişare. Dar ăsta e doar un moment. Ca multe altele. Poate ăsta e farmecul. Cine ştie.. 

        Mi-e frig şi rău. Îmi zâmbeşte şi se îndepartează. 

       Probabil un ultim zâmbet. Am ajuns atât de departe şi de fapt, n-am înaintat deloc. Am stat mereu pe loc. Iluzii peste iluzii. Totul a fost în mintea mea alimentată de un început frumos, efemer şi înşelător. Mi-e dor de conversaţii târzii şi apeluri surprinzătoare. 

        Sfârşit ……. ? „

Victima ..

                 Tu, eu … noi. Cine ar fi crezut ? Am asteptat clipa asta de cand te-am cunoscut… Te priveam cu jind. Te doream,visam,speram …. iluzii . 

                  Iar acum.. nici nu stiu cum as putea reactiona. E acel moment cand vrei cu ardoare ceva.. iar cand il obtii.. te pierzi.

                Sunt pierduta. Esti ciudat.. dar in sensul bun. Esti printre singurii care ma fac sa ma simt inferioara,intr-un fel.Imi cuprinzi gandurile iar orice melodie ma duce cu gandul la tine.Astept parca orice ocazie de a-ti auzi numele.. pentru a te simti mai aproape.

               Dar… sunt neputincioasa. Nu pot ajunge la inima ta. Nu inca. Sunt o victima… iar tu calaul. Incerc din rasputeri sa ma apropii chiar daca asta inseamna … autodistrugere. Cine esti ? Si ce mi-ai facut ? 

              Am uitat.. am uitat acest sentiment. L-am ascuns intr-un colt de suflet. Am uitat cum e sa fii indragostita. Sa te gandesti doar la o anumita persoana. Si cat m-am chinuit sa neg.. de ce oare? De ce sa negi ceva firesc? 

            Sunt o victima.. dar cu voia mea . Imi place postura. Iubesc sa-ti vorbesc , sa-mi povestesti .. sa ne tachinam ( 😛 )  Zi-mi tu .. cine si-ar da sufletul ? Cine s-ar duce in fata calaului de bunavoie? Si totusi de ce o fac ? Ce ma determina? Tu.. 

            Nu vreau sa te pierd in lumea de afara…. nu vreau sa te schimbi pentru mine. Nu vreau sa crezi niciodata asta. Vreau sa fii tu . Vreau sa fii tu , cel bun , amuzant , plin de viata, talentat si care face piese bune . Vreau sa zambesti mai mult. Sa-mi zambesti. Ce frumos ar fi sa fiu unul din motivele tale,nu ? 

           Crezi in telepatie? Dupa aseara.. inclin sa cred ca da. Sa ma visezi plangand? Sunt o victima.. plang . Uneori ma gandesc la tine si lacrimez. De dor . De faptul ca-s neputincioasa. Ca nu pot fi acolo cand ti-e greu.. Ca sunt doar o victima. Ca nu te pot ajuta.. 

           Sunt o victima fericita.. inca-s surprinsa ca esti in viata mea. Ce vorbe mari , nu ? Cat de romantica sunt,nu ? Am uitat .. cum e sa fii asa . 

           Si totusi te vreau . Maine, poimaine si pentru mult timp.. vreau sa te cunosc . Vreau sa-ti cuprind sufletul in palme   si sa-ti arat de fapt cine esti . Sa nu te mai subestimezi.. vreau sa-mi vorbesti intr-una. 

        Acum.. nu-ti cer prea multe. Nu vreau sa ma iubesti degraba.. nu vreau texte pompoase.. doar sa-mi fii alaturi. Doar lasa-ma langa tine .. 

           Victima.. sunt doar o victima a propriei mele minti . A inimii tale . Sunt…. o victima fericita..

           Si poate intr-o zi vom schimba rolurile.. voi fi eu calaul inimii tale..

           Poate intr-o zi , ea-mi va apartine si eu voi decide soarta ei .. 

           20. Abia astept.. 

PRIMA PE BLOG !

          Dupa cum stiti , eu nu-s adepta poeziilor . Imi place sa le citesc.. dar sa le produc , mai greu .

            Ieri , Chelut zisese ca l-am dezamagit ca ii dadusem niste versuri de la Alternosfera si credea ca-s facute de mine ! Bine ca nu cred ca e chiar atat de dezamagit.. 

           El e adeptul poeziei .. si daca tot m-a intaratat , astazi , dupa ce mi-am tocat creierii marunt-marunt intr-o pauza am facut-o ! Mai facusem eu poezii cand eram mica despre Ziua Mamei ori iubire dar fara nicio stralucire.Nu ca asta ar fi .. dar sunt o ambitioasa si am reusit !!! Aplauze… sper sa nu aruncati cu rosii in mine ! E facuta in 10 minute , dupa o ora de alergat la sport..  

         Nu cred ca vor mai fi si altele.. 

                                                                  Regasire ? 

           As vrea sa-mi fie bine 

          Sa pot uita de tine

         Sa fiu multumita de tot ce-i in jurul meu 

         Sa-mi pot regasi propriul EU..

      

        Ganduri , temeri , iluzii se ingramadesc..    

        Impiedicandu-ma sa traiesc, iubesc..

       Si poate ultima speranta ar fi visele

       Iubitele , maretele 

       Sa pierd vremea visand.. 

       Uitand… razand .

 

      Si ma pierd in jocuri de cuvinte

     Unele nedeslusite

     Vise , sperante.. convorbiri infinite

 

     Poate dupa 1001 de nopti de visare

     Sperante , dorinte launtrice,arzatoare..

    Locul imi voi fi gasit..

    EUL meu va fi implinit..