Tag Archive: intunecat


Pod

              „E ora 4 dimineaţa. 

             Oamenii dorm la ora asta. Oamenii normali. Fără griji, fără examene, fără stres. Ori poate au adormit de la atâta oboseală, într-un final. 

             Merg. Ies din casă în lacrimi pentru că nu asta era ceea ce-mi doream. Asta nu sunt eu. Ar trebui să-mi fie frică. Ca şi data trecută. Dar nu plouă. Nu e frig. E atât de cald, plăcut şi bine. E linişte. Cred că e atât de multă linişte încât şi toată furtuna din mine s-a mirat şi s-a liniştit pentru moment. 

            Liniştea m-a calmat, în final. Acum m-aş plimba la nesfârşit. Nu ştiu dacă aş ajunge undeva anume. Poate aş simţi când aş ajunge ” acolo ” . Probabil nu e nimic legat de exterior, ci de interior. 

           Sunt pe un pod. Mişcător. Nesigur. Fix cum sunt eu în momentul ăsta. Nici nu ştiu cum sunt de fapt. Întrebarea e: cum am ajuns aici? Nu-mi plac podurile. Mi-e frică. Sunt nesigure. Nici cele la o înălţime mică. Mi-e frică de înec. O să mă înec în propria-mi tristeţe. Şi poate, aş face-o voluntar la cum risc.

           Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Ce copil sunt ! Ce ludică ! Dar uneori, copilul din mine pierde controlul jocului. De ce? Pentru că sunt alte reguli, alte dimensiuni, complicaţii, urmări.. Nu e joacă de copil. Iar eu trebuie să iau frâiele. Şi ce mă fac acum ? Îmi asum totul. Da ! Doar că nu întotdeauna iese cum vrem, nu ? 

          Cineva mi-a zis „ Urăşte jocul, nu jucătorul. ” Ştiu că era un citat şi despre păcat, cam la fel. El l-a adaptat. Şi lui îi place să se joace. Şi încă cum ! îl asemăn deseori cu un păpuşar. Diferenţa e că nu aduce mereu zâmbete. Uneori, am impresia că are o plăcere, o satisfacţie ciudată de a produce rău. Să inducă starea de rău necesar. 

          E un păpuşar aparte. Nu se joacă cu păpuşi în miniatură. Cuvinte. Ştie să le folosească. Mereu. Nu cred că l-am prins pe picior greşit vreodată. Oare câte cuvinte are? Nu se uzează? Oricât de des le-ar folosi, par întotdeauna altele şi reîmprospătate. Ca şi cum le-ai auzi pentru prima dată. 

        Mi-a plăcut jocul lui. Dar, am uitat un element esenţial. El e păpuşarul. El deţine controlul. El e cel care decide cât durează jocul. Condiţiile. Finalul. Ori lipsa unuia. De ce mă miră rezultatul ? De fapt, nu e un rezultat palpabil.

        Revenind, sunt pe pod. Fix în mijlocul lui. Îmi simt picioarele grele, ca de plumb şi nu ştiu ce să fac. Să mă întorc pe unde am venit, pe drumul nesigur dar palpitant ori să merg înainte, unde am siguranţa şi o lumină ? 

        Cineva normal ar alege drumul sigur, drumul simplu. Şi totuşi, m-aş aventura din nou pe unde am mai fost. Poate nu e bine să merg din nou acolo dar nu-mi place să mă dau bătută, deşi în ultima perioadă am arătat contrariul în alte domenii. Normal ? 

        Anormal din normal şi totuşi cel normal. Nu e greşit să fii anormal. Nu e greşit să fii diferit, să-ţi încerci limitele.Dar, nu-mi place să pierd. Iar lupta asta e pe jumătate pierdută. Nu-mi place să mă supun unor reguli la a căror înfiinţare nu am luat parte. Care sunt doar împotriva mea. Aş putea fi o rebelă şi să nu ţin cont de ele şi să nu-mi pese de riscuri. 

        Ori aş putea oscila. Cum face el. Dar de fiecare dată când m-aş îndrepta spre o parte sau alta, m-aş îndepărta de cealaltă. La început nu ar fi vizibil, pentru că aş încerca să împac şi capra şi varză dar, pe parcurs, diferenţele ar fi vizibile, căci fără să vrei te dedici unei părţi mai mult. Iar eu nu pot face asta. Nu pot fi la rându-mi un păpuşar pentru un suflet nevinovat, doar pentru că eu am fost într-un joc haotic. 

        Dar, am spus că nu-mi plac podurile. Şi nu vreau să mă plimb. L-aş uza şi poate aş căra greutăţile alegerii mele şi ar ceda sub mine. 

        Cred că cel mai mare duşman al unui joc şi nu numai, este timpul. Important e cât durează jocul. Uneori, poate dura aşa mult încât jocul se transformă. Ori devine ceva înfloritor sau durata prea îndelungată îl face anost şi totul se rupe.

        Cât timp te poţi juca? Câtă răbdare ai să-mi cunoşti orice colţ al minţii ? Sau poate nu orice colţ. Mereu e bine să dai de necunoscut. Şi dacă ai vedea părţi din mine mai puţin plăcute? Ai continua jocul? 

         Încă-s pe pod. Se crapă de ziuă. Mi-a sărit şi somnul. Nu pot rămâne aici o zi întreagă. 

         Trebuie să aleg. Trag aer în piept şi pornesc.. „

„fără să te vinzi, fără să te pierzi ..”

Reclame

5-Zbucium..

              E greu sa faci pe cineva sa se indragosteasca de tine.  In adevaratul sens al cuvantului. Nu cum fac toti acum… nu acea manifestare in care spui vorbe mari, dupa foarte putin timp ori faci promisiuni desarte. 

             Mi se pare dificil sa faci pe cineva sa se indragosteasca de tine. Nu fortat. Ci sa fie sincer. Sa-i placa absolut tot. Sa te accepte asa cum esti. Sa mergi alaturi de acea persoana si sa simti cum corpul iti vibreaza de bucurie. Sa vezi in zambetul ei mereu o alinare. Sa-ti fie mereu alaturi.

             Nu mi-a placut niciodata sa ma lupt cu morile de vant. Nu pot spune ca sunt o invinsa.. doar ca uneori, ai impresia c-ai prins fericirea de un picior, ca mai apoi sa fii surprins cu o palma dura peste fata, trezindu-te la realitate. Iti rascoleste intreaga fiinta, toata lumea… tot ce ai realizat pana atunci pare in van. 

            Noi doi suntem asemeni poeziilor a caror comentarii le citesc pana la doua dimineata..  Suntem aidoma” Luceafarului”. Nu sunt  fata de imparat, nici cum e luna intre stele. Eu sunt eu. Mica si cu ochii mari. Si o vointa de fier. Aspiratie spre absolut? Poate e faptul ca vreau sa te fac sa te indragostesti. Dar nu intotdeauna lucrurile ies asa cum iti doresti. Te-as putea asemana, uneori, cu Luceafarul.. Mereu mi-a placut sufletul tau rece ori ochii tai..  E prea mult sa spun ” Un mort frumos ce scanteie-n afara” . 

          Dar tu.. nu esti ca el. Poate de asta nu ne regasim totalmente in Luceafarul. Avem roluri inversate. Tu …  nu esti capabil de sacrificiu. Desi incerci sa ma faci sa ma simt bine.. toate sunt parca oprite la jumatatea drumului. Desi in Luceafarul fata nu-si depaseste conditia, nedorind sa-l urmeze pe Luceafar… eu as fi facut-o. De ce la trecut? Pentru ca nu mai sunt sigura pe mine. Pentru ca simt ca totul ma depaseste. Ma copleseste asemeni unor lanturi mult prea grele pe care sufletul meu nu le poate duce. E doar un suflet, la urma urmei, nu? Un suflet care trebuie sa supravietuiasca in doua trupuri.. 

         Uneori m-ar duce gandurile la „Riga Crypto si lapona Enigel”. Acel ” luceafar intors” . Exact ca noi. Roluri inversate… Tu esti Enigel. Nu te abati de la drumul tau, de la principiile tale fixe.. Eu.. poate voi sfarsi exact ca  si Crypto.. Nu voi deveni o ciuperca otravitoare .. probabil, ma voi prabusi in propria singuratate, amaraciune. 

         O persoana te poate face sa simti sentimente contradictorii. Mereu te-am numit un ” rau necesar”. Nu pot renunta la tine. Nu stiu daca din orgoliu ori … pentru ca-mi esti necesar. 

        Oricine isi doreste un lucru cu ardoare iar atunci cand il obtine rezultatul nu poate fi cel dorit. Nu stiu de ce am scris asta.  Stiu ca va fi foarte interpretabil. Am avut un impuls..  Pe care nu-l mai pot stapani. Prefer sa revars mii de cuvinte decat sa recunosc…. Ce sa recunosc?

        Chiar daca ma gandesc la viitor.. el pare tot mai indepartat. Mai intunecat. Ma intristeaza pentru ca nu-l pot atinge. Sunt captiva intr-un prezent ambiguu. Imi displace. Nu stiu daca ma complac dar dorinta mea de a-l schimba scade treptat. 

         Desi afirmasem c-am o vointa de fier acum vin si spun ca ma complac intr-un prezent ce-mi displace. Poate nu e un lucru nou, dar pe viitor voi incerca sa nu mai am anumite aspiratii, pretentii, asteptari de la anumite persoane. Doar ele te-ntristeaza. Te fac sa te gandesti la o gramada de variante, supozitii.. Iti afecteaza prezentul si viziunea asupra persoanei de langa tine.. pe care nu o poti schimba oricat ti-ai dori. De ce sa o faci? Nu ai acceptat-o tu asa cum e? 

       Imi arde crestetul. Am scris prea multe lucruri dupa pauza insemnata. Poate voi sterge postarea. Cand imi voi da seama ca totul a fost in van… pana si faptul ca m-am consumat acum, lasandu-ma dusa de val de un impuls. 

        Voua.. cat va ia sa va indragostiti?

Piesa zilei ( 8 )

  Depresivitate

     P.V

Atât de-ncordat,
privirea-i fum
Atât de sec,
Și îndreptat spre un drum ,
Ancorat,
Imobilizat,
Abrutizat
Și incontrolabil.

R1:
În amintire ce mă zbat,
Doar cu gânduri intrigat,
Inferior și neschimbat,
Dezamăgit și-ntunecat.

Aceeași rază
Ne-a ghidat ,
Același gând
Ce s-a imprimat
Cimitir,
Uscat
Suflete ,
În păcat .

R2:
În somn ușor ce mă zbat,
Doar în vise intrigat ,
Superior și prea schimbat,
Dezamăgit și-ntunecat.