Tag Archive: Joc


Negare …

„O minune nu ţine mai mult de trei zile. La ce mă aşteptam ?

Probabil, uneori încă am gândirea aia de 15 ani cu ajutorul căreia cred în finaluri fericite. Că va fi bine. Cineva trebuie să se trezească la realitate.

Ce simt pentru tine? Ori faţă de tine? În fiecare zi, altceva. Unii ar spune că lucrul ăsta e de bine, că descoperi ceva nou. Nu tot ce e nou e şi bun. Rezistent. De calitate.

Suntem atât de diferiţi şi, totuşi extrem de asemănători. Uneori mă simt de parcă aş vorbi cu mine. Poate am ajuns la „ blestemele” altora de a vedea cum e să mă suport  zi de zi.

E un chin să te suport? Câteodată.  Alteori, un bine atât de mult aşteptat. Ori, cum te-am mai numit, un rău necesar.

 Îmi place să te analizez, deşi ar trebui să fac asta în mod obiectiv. Să nu mă apropii prea mult pentru a nu deveni.. parte din tine. Ori ca tine. De fapt, sunt. Căci, am spus, uneori suntem atât de asemănători. Îmi neg propria existenţă ? Te-am numit  în glumă „pacientul meu”. Nu trebuia să te tratez de vreo ceva ci trebuia să mă tratez eu de tine. Ori mă minţeam că încerc.

Nu sunt îndrăgostită de tine. Te doresc. În multe moduri pe care, prefer să nu le dezvălui. Poate nici tu nu le vei afla.

Nu faci prea multe pentru a ţine omul lângă tine. Niciodată nu am fost atrasă de tipii răi ori indiferenţi. Dar, cum ţi-am spus şi când ne-am cunoscut, ai ceva pe care nu-l pot desluşi. Eşti înconjurat de mister. Eşti făcut din mister. TU.. dragul meu, eşti un mister. Fiind un rău necesar, provoci dependenţă. Un viciu? Instigi lumea să te cunoască deşi, în aparenţe,  refuzi asta.

Vrei ca lumea să te descopere, să aibă răbdare să te cunoască. Să te joci cu ea şi când par a fi mai aproape să negi totul. Să pari un altul.

Am mai spus, eşti un bun jucător. Poate prea experimentat. De aia îţi doreşti să devii un antrenor. Te-ai săturat să joci după alţii. Vrei propriul tău joc, propriile reguli. Oh.. păpuşare.

Te joci cu timpul şi răbdarea oamenilor. Sunt mici jucării care-ţi aduc mult mai multă satisfacţie decât orice pe lumea asta. Te simţi întreg făcând asta.

Şi, totuşi .. eu conştientizez ceea ce eşti , ceea ce faci. De ce încă sunt aici ? Scriind despre tine? Analizându-te în continuare ? Dorindu-mi mai mult.. ?

Am discutat de multe ori pe tema asta. Am ajuns la concluzia că tot ce se întâmplă nu e o pierdere de timp. Şi care e rezultatul ? Are unul ? De cine depinde ?

De multe ori, am crezut că de tine. De ce? Pentru că te-am văzut … inuman. Nedemn de toată umanitatea mea, de tot ce e bun în mine. Că oricât aş fi încercat, era în zadar.

Dar nu m-am dat aşa uşor bătută. Limita-i cerul! Cât de poetic a sunat. Oribil !

Am văzut destule părţi din tine încât să alcătuiesc un întreg şi să nu ştiu cum să-l definesc. Încă-l analizez.

Inuman şi totuşi încerci să dai semne de umanitate. Ori poate sunt doar aparenţe. Sunt sigură că ai făcut-o doar pentru a mă atrage tot mai mult în jocul ăsta. Am căzut asemenea unei muşte aiurite în plasa unui păianjen prea flămând şi experimentat.

Îţi place să primeşti atenţie. Negi, dar îţi place. Ne asemănăm. Şi mie-mi place. Şi poate, am crezut, că oferindu-ţi ceea ce-ţi place, voi câştiga. Că vei fi tu „musca”.

Mi-ai dat de multe ori senzaţia asta, dar a fost doar o aparenţă. Ai vrut să vezi până unde merg, ce-mi poate mintea.

Mintea.. cred că e lucrul cel mai de preţ pe care-l ador la tine. Ai o minte strălucită. Ştiu, îţi va creşte o altă inimă mică citind asta. Nu te complimentez pentru a te linguşi. Urăsc asta. O fac pentru că eşti printre singurii care ştie să o şi folosească. Poate prea bine. Prea ca la carte. De parcă tu ai fi primul care face asta şi, poate chiar ultimul luând experienţa celor de înaintea ta.

O vreau. O vreau cucerită. Aproape toată. Vreau să mă pot juca cu ea. Să fie doar a mea. Să o pot modela cum vreau. Să nu-mi fie teamă de vreo parte nevăzută, întunecată.

Mintea ta are nevoie de mintea mea. Sunt strălucite împreună. Construiesc jocuri la care nu te-ai fi aşteptat. Nu se eclipsează una pe cealaltă. Dimpotrivă, se completează. Se unesc şi produc satisfacţie.

Ne deosebim, din păcate la un singur lucru. Orgoliul. Am renunţat de multe ori la el. Poate de prea multe ori. Şi nu doar la tine. Tu.. oh, tu! O consider cea mai puternică armă pe care o deţii. E atât de preţuită. E pe un piedestal la care ar dura ani să ajungi. Ori o tehnică aparte. Evident, nu-mi voi pierde ani încercând să o dobor ci voi încerca să descopăr tehnica. Probabil că e apropierea ta de umanitate. De real. De căldură.

Ştii ce e amuzant? Că m-ai avertizat că e cea mai puternică armă. Nu am fost luată prin surprindere, ci atenţionată. M-am jucat cu focul. Uneori m-am ars, iar alteori am trecut prin el.

Acum.. mă lupt din nou cu cea mai puternică armă a ta. Şi am părut că mă dau bătută, că renunţ dar… nu vreau. Ceva mă ţine aici. Curiozitatea. Dorinţa. Tu. Nu mi-o spui direct.. dar simt. Paranoia? N-ar fi ceva nou.

Ură ? Nu te urăsc. Ori, nu încă. Nu cred că te-aş urî pe tine ci părţi din tine. Nu te pot urî pe tine întreg. Pentru că, fără să vrei a descoperi, ai şi părţi bune. Pe care le analizez de atât de mult timp şi în ciuda faptului că eşti inuman, ele există. Încătuşate şi suferinde.

Am avut ocazia de atâtea ori să renunţăm la ce este. Ce este? Nu e ceva palpabil, n-a fost şi nici nu se va ştie dacă va fi. De multe ori ai dat semne că mă laşi în urmă şi apoi m-ai tras de mână şi am ajuns aici. Pentru a primi atenţie? Pentru ceea ce sunt eu ?

Deseori am vrut să-mi ştiu rolul. Dar din perspectiva ta. Să mă văd prin ochii tăi. Ăstea-s semne de fată ataşată?

Mi-aş fi dorit de multe ori să schimbăm rolurile, dar au fost doar iluzii. Nu poţi schimba rolurile în mijlocul jocului doar pentru că simţi că nu-l poţi duce la capăt.

Am scris ce e mai sus cu atâta înverşunare şi ură. Nu frustrare. Ură pentru că am ajuns iar aici, într-un punct mort unde eu mă simt .. neputincioasă.

M-am întristat subit şi nu mai am ordine prin gânduri..

Am încercat să fiu tu. Pentru câteva ore, să gândesc ca tine. Despre ce tot vorbesc.. suntem, deseori, cum am spus, asemănători. Şi poate de aia m-am apropiat de tine, să-mi descopăr partea pe care o neg şi o ascund prin tine. Să aflu cum să o distrug. Dar .. am ieşit şifonată cu şi mai multe părţi distruse.

Nu pot spune că mi-e dor de tine. Îmi place compania ta. O vreau. O vreau iar şi iar .. acum şi mâine. Şi cât mai mult.

Obişnuinţa. Păcatul celor slabi. Am fost slabă şi m-am lăsat cuprinsă de acest păcat. De a mă obişnui cu ceva la care mi-e atât de greu să ajung. M-ai numi din nou pesimistă.. şi mi-ai spune, probabil zâmbind, că mai e puţin până la pensie.

Simt lucruri diferite. Trec prin stări diverse. În mod firesc, aş plânge. Dar ţi-am spus de multe ori, nu meriţi anumite lucruri. Nu meriţi umanitatea mea. Şi totuşi, iată-mă aici, vorbind despre tine. Nu plâng. Am păreri de rău că uneori lucrurile o iau la vale mai rapid decât am putea să realizăm.

Cred în momentul ăsta atât de puţin în mine.. Nimic nou…

Negare. Neagă. Neg. Vreau să neg. Voi nega. Trebuie să neg. O să încerc..”

Te sper 
Plecand 
Venind?
 Dar ce-ai vrea s-auzi,
 Ce-ai vrea si eu nu spun?
 Ce-ai vrea sa fim, 
 Ce-ai vrea si eu nu sunt? 
 Poate chiar nu-i vis din care sa nu ne trezim
 Poate nu-I nici vis de care sa fugim
Reclame

Pod

              „E ora 4 dimineaţa. 

             Oamenii dorm la ora asta. Oamenii normali. Fără griji, fără examene, fără stres. Ori poate au adormit de la atâta oboseală, într-un final. 

             Merg. Ies din casă în lacrimi pentru că nu asta era ceea ce-mi doream. Asta nu sunt eu. Ar trebui să-mi fie frică. Ca şi data trecută. Dar nu plouă. Nu e frig. E atât de cald, plăcut şi bine. E linişte. Cred că e atât de multă linişte încât şi toată furtuna din mine s-a mirat şi s-a liniştit pentru moment. 

            Liniştea m-a calmat, în final. Acum m-aş plimba la nesfârşit. Nu ştiu dacă aş ajunge undeva anume. Poate aş simţi când aş ajunge ” acolo ” . Probabil nu e nimic legat de exterior, ci de interior. 

           Sunt pe un pod. Mişcător. Nesigur. Fix cum sunt eu în momentul ăsta. Nici nu ştiu cum sunt de fapt. Întrebarea e: cum am ajuns aici? Nu-mi plac podurile. Mi-e frică. Sunt nesigure. Nici cele la o înălţime mică. Mi-e frică de înec. O să mă înec în propria-mi tristeţe. Şi poate, aş face-o voluntar la cum risc.

           Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Ce copil sunt ! Ce ludică ! Dar uneori, copilul din mine pierde controlul jocului. De ce? Pentru că sunt alte reguli, alte dimensiuni, complicaţii, urmări.. Nu e joacă de copil. Iar eu trebuie să iau frâiele. Şi ce mă fac acum ? Îmi asum totul. Da ! Doar că nu întotdeauna iese cum vrem, nu ? 

          Cineva mi-a zis „ Urăşte jocul, nu jucătorul. ” Ştiu că era un citat şi despre păcat, cam la fel. El l-a adaptat. Şi lui îi place să se joace. Şi încă cum ! îl asemăn deseori cu un păpuşar. Diferenţa e că nu aduce mereu zâmbete. Uneori, am impresia că are o plăcere, o satisfacţie ciudată de a produce rău. Să inducă starea de rău necesar. 

          E un păpuşar aparte. Nu se joacă cu păpuşi în miniatură. Cuvinte. Ştie să le folosească. Mereu. Nu cred că l-am prins pe picior greşit vreodată. Oare câte cuvinte are? Nu se uzează? Oricât de des le-ar folosi, par întotdeauna altele şi reîmprospătate. Ca şi cum le-ai auzi pentru prima dată. 

        Mi-a plăcut jocul lui. Dar, am uitat un element esenţial. El e păpuşarul. El deţine controlul. El e cel care decide cât durează jocul. Condiţiile. Finalul. Ori lipsa unuia. De ce mă miră rezultatul ? De fapt, nu e un rezultat palpabil.

        Revenind, sunt pe pod. Fix în mijlocul lui. Îmi simt picioarele grele, ca de plumb şi nu ştiu ce să fac. Să mă întorc pe unde am venit, pe drumul nesigur dar palpitant ori să merg înainte, unde am siguranţa şi o lumină ? 

        Cineva normal ar alege drumul sigur, drumul simplu. Şi totuşi, m-aş aventura din nou pe unde am mai fost. Poate nu e bine să merg din nou acolo dar nu-mi place să mă dau bătută, deşi în ultima perioadă am arătat contrariul în alte domenii. Normal ? 

        Anormal din normal şi totuşi cel normal. Nu e greşit să fii anormal. Nu e greşit să fii diferit, să-ţi încerci limitele.Dar, nu-mi place să pierd. Iar lupta asta e pe jumătate pierdută. Nu-mi place să mă supun unor reguli la a căror înfiinţare nu am luat parte. Care sunt doar împotriva mea. Aş putea fi o rebelă şi să nu ţin cont de ele şi să nu-mi pese de riscuri. 

        Ori aş putea oscila. Cum face el. Dar de fiecare dată când m-aş îndrepta spre o parte sau alta, m-aş îndepărta de cealaltă. La început nu ar fi vizibil, pentru că aş încerca să împac şi capra şi varză dar, pe parcurs, diferenţele ar fi vizibile, căci fără să vrei te dedici unei părţi mai mult. Iar eu nu pot face asta. Nu pot fi la rându-mi un păpuşar pentru un suflet nevinovat, doar pentru că eu am fost într-un joc haotic. 

        Dar, am spus că nu-mi plac podurile. Şi nu vreau să mă plimb. L-aş uza şi poate aş căra greutăţile alegerii mele şi ar ceda sub mine. 

        Cred că cel mai mare duşman al unui joc şi nu numai, este timpul. Important e cât durează jocul. Uneori, poate dura aşa mult încât jocul se transformă. Ori devine ceva înfloritor sau durata prea îndelungată îl face anost şi totul se rupe.

        Cât timp te poţi juca? Câtă răbdare ai să-mi cunoşti orice colţ al minţii ? Sau poate nu orice colţ. Mereu e bine să dai de necunoscut. Şi dacă ai vedea părţi din mine mai puţin plăcute? Ai continua jocul? 

         Încă-s pe pod. Se crapă de ziuă. Mi-a sărit şi somnul. Nu pot rămâne aici o zi întreagă. 

         Trebuie să aleg. Trag aer în piept şi pornesc.. „

„fără să te vinzi, fără să te pierzi ..”

Parodie Saw

HAI SA JUCAM UN JOCCCCCCC

MWHAHAHHAHAHAHA

cariile dauneaza grav sanatatii !

Fulgi ..

De ieri noapte ninge , ninge intr-una .

Un covor alb orbitor s-a asternut .. 

Dar totusi nu ma bucur cum ar trebui . 

Fulgii m-au invadat invitandu-ma la joc .. dar am refuzat.

Priveam pe fereastra aburita adolescenti jucandu-se in zapada. Fericirea lor nu m-a molipsit. Treceam pe langa oameni .. vazand doar niste corpuri miscatoare care imi oboseau privirea..

Dar in cele din urma ceva mi-a atras atentia .. Erai TU. Venind . In sfarsit ti-ai luat caciula si fular..  si incercai sa negociezi sa nu iei bataie cu zapada.

Am zambit .  As fi coborat sa te strang in brate , sa-ti privesc ochii si genele pline de fulgi reci .. sa te arunc in zapada . Sa ma imbratisezi ..

Dar nu am facut-o .  Apoi ai disparut dupa colt .. la fel si zambetul meu .

Orgoliu? Probabil . 

Daca e sa ne jucam , haide . Cine-i mai orgolios .. va castiga . 

Revenind..

Oricum .. abia astept sfarsitul de saptamanaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa . Sa-l iau pe Scott si sa-l chinui putin vazandu-l dardaind. Hehehehehe 😳 .

In sfarsit e iarna in adevaratul sens al cuvantuluuiiiiiiiii ! Si nu am primit decat un bulgare. Hehehehe! 

Si inca ninge . 

Pacat de vantul asta care-ti bate fix in fata si strica tot.

In rest , bun venit iarnaaaaaaaaaaaaaaa ! 😀 

 

Poezie..

  Mereu mi-am dorit sa pot scrie poezii ..

 Dar.. pur si simplu nu le am . Am incercat diverse teme.. mama , natura , iubire . 

 Nu-mi ieseau . Nici macar genu’ lui Bacovia nu-mi ies. Tot ce pot e sa scriu cateva cuvinte.. insiruite . Sa-mi insir sentimentele de fapt .. 

Compunerile mele nu-s cu final fericit. Nu-s foarte reusite..dar sunt din inima . 

Frate-miu inca de pe la 19 ani compune . Am un caiet intreg cu poezii de-ale lui . Scrie atat de frumos si pe moment . Il invidiez mereu..

Acum 20 de minute , stergeam praful .. si a zis ca se pune sa compuna o noua creatie. Am pus muzica anumea , numa’ de dragoste.. suferinta.  

Sper sa va placa. Mie imi place super mult , mai ales ca eu nu as putea scrie asa ceva..

       ”   Suspin de dor…

De dor inima se rupe

Ochii vad ceva aievea

Sufletul ar vrea s-asculte

Soaptele dulci ca mierea.

Imaginatia iti joaca feste

Nelinistea pune stapanire

Ai vrea sa treci peste

Iar in suflet e… mahnire.

Pasesti pe drumul melancoliei

Si te intrebi ” De ce?”

Imbratisezi varianta vitejiei

Dar durerea te intrece.

Iti spui ca totul va fi bine

Ca totul e doar un joc

Al vietii despre si cu tine

Dar timpul nu sta pe loc.

Nici visele nu mai ajuta

Nici lacrimile care curg..

Incertitudinile ma saruta

Caci sunt singur… in amurg ” 

„Indragosteala..”

 A fi indragostit ?

E o definitie pentru asta? ” ÎNDRĂGOSTÍ, îndrăgostesc, vb. IV. Refl. A prinde dragoste de cineva, a începe să iubească pe cineva; a se amoreza, a se înamora. ♦Tranz. (Neobișnuit) A iubi pe cineva. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se iubi. – În + dragoste.” 

In DEX , desigur ..

Dar ce intelegeti voi prin a te indragosti de cineva ? 

Sa-l/o placi la prima vedere din punct de vedere al aspectului apoi sa-i descoperi caracterul si sa simti ca vrei o relatie cu el/ea?

Sa simti fluturasi in stomac cand vorbesti cu el/ea ? 

Sa-ti doresti sa o vezi si sa vorbiti ore-n sir .. ?

Si atunci cand il/o vezi pur si simplu sa-ti pierzi cuvintele si sa te uiti la persoana langa tine mirata de cat de minunata e ? Si sa nu-ti vina sa crezi ca e acolo , langa tine .. acordandu-ti cateva minute ?

Sa te uiti in ochii lui/ei sa vezi cat de mari sunt si de o culoare poate obisnuinta pentru altii dar pentru tine .. sunt speciali. Plini de caldura , bunavointa.. Sa-i privesti si sa te linistesti. Sa uiti de tot si toate..

Sa-i vezi genele atat de lungi ..orice fata ar fi invidioasa ! Da, acum vorbesc despre un el .

Ai venit zambind.. Am zis doar ” WOW” si am lasat capul in jos . .

„Scuze pentru ieri , promit ca ma revansez ” 

„Nu-ti fa griji .. „

„Serios , am adormit .. scuze ” 

” Serios , nu-i nimic .. mi-am gasit de treaba.. „

Ochii tai atat de mari .. de parca ar fi absorbit toata lumea in ei . Eram doar eu si ochii tai . Nu , nu am avut curajul sa-i privesc mai mult de un minut. Ma uimeau frumusetea lor .. genele atat de lungi..

Vocea ta.. parca nu era reala. Cuvintele tale faceau un joc al hipnotizarii . Nici frigul nu-l mai simteam atat de tare.. Eram cu tine. Dupa atata timp . .Parul tau atat de negru.. 

Si-mi spuneai cat de frumoase-s desenele .. dar erau doar niste mazgalituri . Care m-au adus mai aproape de tine . 

” Eii .. mi-ai spus deja de 3 ori ca-s faine , nu mai fii politicos „

„Nu-s ma.. chiar sunt frumoase . De ce zici ca nu sunt ? „

„Le-am facut cand eram plictisita”

„Sunt frumoase.. „

Parca a fost ireal . Asteptam unul de la celalalt . Ce? Sa ne apropriem . Dar nu , n-am fost in apele mele.. M-a coplesit totul. Tu, revederea , frigul .. oboseala.

Si eram ca doi copii .. care e mai inalt . 

„Esti mai micuta ca mine ” 

” Ti se pareeeeeeeeeeeeeeeee ! ” 

Si am venit langa tine ..  nu ma puteam uita la tine. Cred ca am numarat toate firele de iarba , mucurile de tigara si toate gazulitele. De ce nu am avut curajul sa te privesc ? Nu-mi explic . 

Si mi-ai luat mana .. sa vezi cat de rece e .  As fi oprit timpul in loc .  Degetele tale lungi dar la fel de reci ..parca ai fi ireal.

Si mi-ai zis chiar ” Daca ti-e frig , nu mai sta , nu vreau sa ingheti pe aici .. sa racesti !”

Ce mai conta un minut sau doua ? Si te uitai asa la mine . Imi absorbeai fiecare cuvant.  Si zambeai . Roar ! Cat de frumos ti-e zambetul.. Ma pierdeam . Mai numaram cateva fire de iarba . Ma uitam oriunde , la boboci , iarba , cer .. copaci . Si cand nu te uitai .. te priveam . 

M-am purtat ca o copila . De parca as fi avut prima intalnire . . 

Apoi ti-am zis sa te grabesti .. ca vei intarzia la ore ” Ehh , nu-i graba , sa nu ingheti tu mai bine .. ” 

” Sunt bine ” 

” Ok .. mersi pentru desene. Vorbim diseara ” 

„Ok.. „

Poate c-am luat-o prea tare.. Sunt indragostita? As vrea sa nu . Nu-mi place sa fiu indragostita. Totul are un sfarsit nasol. Nu.. nu vreau sa mai trec prin asta. Imi place sa-mi pierd timpul gandindu-ma la tine.. dar mi-e teama. 

Mi-e teama sa fiu indragostita..

Mi-e teama .. de necunoscut. 

   Am uitat sa specific in postul anterior ca ne-a uimit acest Ansamblu de la Chisinau cu dansurile lor . Superbi ! Coregrafie , muzica , sincronizare perfecta . 

  Nu prea sunt multe de spus . S-a inteles , cred ! Vizionare placuta .