Tag Archive: revedere


Părţi din suflet..

                      Cum să pierzi două părţi din suflet în aceeaşi zi? Simplu, complicat.. am făcut-o şi pe asta. Nu era pe lista mea de „lucruri de făcut” în vara asta. Nici măcar nu am o listă de asta. Ori ele m-au pierdut pe mine?

                     Am tot încercat să scriu despre asta pe blog, dar nu mă simţeam în totalitate pregătită. Şi voiam să mai amân. Nu pentru că s-ar fi putut schimba ceva, m-aş fi minţit singură ci pentru că ar fi însemnat că… Bine, speram în adâncul sufletului ce mi-a mai rămas că poate ceva se va schimba.. Greşit !

                    Despre prima parte pierdută nu o să vorbesc. Nu că n-ar fi importantă doar că am mai trecut prin asta şi consider că aşa a fost să fie. Ce începe brusc şi cu prea mulţi fluturi la bord, se termină la fel de repede. Scânteia s-a stins. De la vânt, îndepărtare.. cine ştie? 

                   A doua parte este sau.. era, vreau să mă conving acum, mult mai importantă. Mereu am considerat-o parte din mine, mă simţeam cu ea ca şi cu o siameză. Vorba cântecului ăla ” simţiiiim la fel ” . Ne dădeam seama de ce vrea cealaltă dintr-o simplă privire, un surâs.. 

                  Încercând să mă încurajez singură, îmi spun că această experienţă neplăcută, din păcate, îmi prinde bine, ce paradox, şi-mi va fi de folos pe viitor. Nu toţi oamenii au aceeaşi inimă ca a ta. Nu încerc să par aici eu aia bună şi ea aia rea, ci această întâmplare mi-a arătat că noi.. nu mai suntem la fel. Şi nu, se pare că opuşii, opusele nu se mai atrag. Nu în cazul nostru.

                   Poate ne-am învăţat ca prietenia noastră să fie la distanţă iar revederea noastră să fie după mult, mult timp şi în acel scurt timp să recuperăm tot. Ori sa încercăm să o facem. Ne-am dezobişnuit, poate, de a sta atât de mult timp împreună. În ultimii 6 ani lucrurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu mai suntem puştoaicele de atunci, ce visau la pletoşi şi chitarişti. Bine, încă visăm. Şi puţină bărbiţăă . 

                  De multe ori te-am simţit trăind prin mine, prin poveştile mele. M-am obişnuit să fii prima care află orice, în secunda doi să te sun ori să-ţi dau mesaj. Iar acum? Acum poate am încercat să trăiesc prin tine, să mă agăţ de tine mai mult de cât era necesar iar tu, te-ai dezlipit de mine. Poate am fost sufocantă, protectivă.. încercând să recuperez, să fie bine deşi nu era.

                Când laşi lumea să plece din viaţa ta ori pleacă ei, înseamnă că va trebui să o iei de la început cu altcineva. În toţi ăştia şase ani aş fi putut. Ai fi putut. N-am făcut-o. Acum când suntem atât de aproape, este necesar. 

                Mereu m-au intrigat începuturile. Nu întotdeauna am răbdare pentru ele, alteori sunt atât de încântată de ele şi uitam de mine. De tot.

               Între noi s-a ridicat un zid enorm alimentat de orgoliu şi multe schimbări. Eu nu mai pot trece peste anumite lucruri, iar tu treci peste mine, peste lipsa mea cu altcineva. Niciodată o persoană nu o va înlocui în totalitate, dar va reuşi să o ajute pe o altă să depăşească un moment crud ca ăsta. 

              Şi chiar de-am reveni, într-o zi.. va fi diferit. Ne vom privi rece, distant şi vom schimba prea puţine cuvinte. 

              Scriind toate acestea am rememorat atâtea momente frumoase şi mai puţin frumoase. Tot ce mai avem ori mai am, sunt amintirile. Nimeni nu ni le poate lua. Sunt acolo. Vor fi acoperite, peste zile, luni, ani de altele şi le vei aduce la suprafaţă întâmplător.. zâmbind. Poate vei lăcrima amintindu-ţi de copilărie şi adolescenţă. Vei închide cutiuţa de amintiri şi-ţi vei vedea în continuare de viaţă. 

              Va mai trebui să mă lupt cu mine însămi să pot trece peste această etapă. Ori va rămâne o cicatrice. O cicatrice plăcută..

Reclame

De ce-uri…

          Am sufletul cuprins de tristete . Impanzit de fumul intunecat al luminii.. Lumina 
la care nu mai pot ajunge.. sunt neputincioasa.Imi doresc parca mult prea multe .. si nu pot duce la capat decat o parte,infima.
       De ce e omul atat de neputincios ? De ce are sufletul atat de firav? De ce-mi
simt inima inecata in smoala melancoliei ? De ce ma simt tradata de persoanele de la
care nu m-as fi asteptat niciodata?
       De ce e necesar sa uit anumite parti din viata mea ? Sa trebuiasca sa o iau de la
capat ? De ce nu am puterea sa transform totul in bine ? De ce nu pot sa zbor mii de kilometri ca sa fie bine ?
        De ce iubesc doi ochi verzi a caror bunatate, frumusete n-o pot atinge? De ce-mi ocupa inima ? De ce nu ma pot vedea in ei ? De ce atatea intrebari ? Ce-s cu atatea „De ce-uri” in mintea mea ? De ce-mi surad viclean alti doi albastri ? De ce sunt atat de indecisa?
      As vrea sa pot spune „Stop”. Sa inchid ochii , sa respir adanc iar cand ii deschid sa fie bine . As vrea ca tristetea sa-mi paraseasca ranile. Simt ca nu pot sa ma vindec. Incurabilitate. De ce eu ? De ce aceste teste ?
      De ce ma emotionez scriind aceste randuri ? Ce-i in sufletul meu ? De ce nu mi-l pot impaca ? Ce e cu mine ? Ce-mi lipseste ? Sau cine ? De ce seara se arunca asupra-mi cu-n val de intrebari la care nu pot raspunde ? De ce-mi cuprinde intunericul sufletul? 
      De ce persoanele cu care obisnuiam sa vorbesc zilnic nu mai au puterea sa ma faca sa zambesc ? De ce nu pot sa plang, sa vars tot ce m-apasa? Dar ce m-apasa? De ce scriu aceste randuri de parca ar fi sfarsitul ?
      Sfarsitul sufletului meu … il simt tarandu-se spre lumina fericirii. Nu stie. E naiv. Nu va ajunge niciodata. Ceva din mine nu-l va lasa. Va fi mereu ceva din mine care-l va impiedica. Monstrii interiorului meu , ma tin in lanturi.. dar ei nu stiu , m-am obisnuit cu ei. Sunt singurii care-mi stiu gandurile , starile .. sunt singurii care mi-au ramas , doar ei ma inteleg. Doar lor le pot spune ce e cu mine ..
      De ce e necesar sa dau muzica la maxim pentru a-mi acoperi gandurile ? De ce-s atat de zgomotoase? De ce sunt asa multe ? De ce-mi tremura buza inferioara ? De ce nu vor lacrimile sa se iveasca ?De ce nu-ti pot spune acelasi lucruri ca inainte ? De ce abia acum plang ” plecarea” ta ? De ce tin atat de mult la tine ? De ce incerc sa par rece, seaca cand tot ceea ce-mi doresc sa alerg spre tine sa te imbratisez si sa plang ? Omul cand nu poate ajunge la acel ” ceva ” mult dorit isi da seama cat de naiv a fost si cum soarta-i pune piedici.
      Plang.As vrea sa fie ultima oara. Dar nu, e abia prima oara cand plang dupa tine.Dupa ceea ce eram . Mi-e dor . Atat de dor. Sa fiu in centrul atentiei. Sa fiu esenta gandurilor  tale. Sa fiu cea cu care vorbesti cel mai mult. Sa nu fie nevoia sa-ti simt tristetea din voce la telefon cand ne luam la revedere.. 
      Nu vreau sa ma mai inchid in mine . Vreau sa zambesc. Mi-e atat de dor de un zambet. Nici nu stiu cum mai arata. Nu, nu un zambet fals, pe care-l poti face oricand. Unul  care-ti sa-ti lumineze inima , dupa care sa poti spune ” Sunt fericita…”
Nici nu stiu ce e cu mine. De fapt, asta incerc s-aflu. Dar nu pot . Nu vreau. Parca aflarea adevarul m-ar distruge intru totul. Nu, nu esti sursa ranilor mele interioare. Ceea ce ne desparte .Ma distruge . Usor , usor … Mi-e ciuda. Sunt ofticata.Ar fi fost aproape perfect.. desi nu cred in perfectiune. Poate am fi aflat-o impreuna.De ce spun toate astea acum ? Ce pot schimba ? Nimic … Doar pot astepta sa treaca ani,decenii sa fie bine ? Nu am timpul necesar.. caci sufletul mi se stinge usor iar.. eu voi redeveni o alta. O tipa rece, ursuza.. cum incep de fapt sa fiu . Fara sentimente.
      Uneori, imi doresc sa nu fi avut sentimente . Sa nu ravnesc dupa tine . Nu pot spuneca te iubesc .. ar fi deplasat si prea mult dar esti singurul cu care as vrea sa fiu acum. Singurul care m-ar putea alina , chiar si pentru cinci minute. De ce nu te-am putut avea macar pentru cinci minute ? Ti-as privi ochii ca de smarald , fiind fascinata de frumusetea si stralucirea lor . As vrea sa fiu eu stralucirea lor . Sa-ti incant privirea atunci cand ma apropii de tine . Te-as imbratisa asa cum n-am imbratisat pe nimeni.. iar tu ai intelege tot ce as fi vrut sa-ti spun vreodata si n-am putut.. pentru ca o imbratisare spune mai multe decat o mie de cuvinte…
       Mi-e dor de acele senzatii pe care le aveam cand vorbeam cu tine. Sa-mi tresalte inima de fericire, sa fiu emotionata , sa ma pierd.. la vederea ta . S-astept o zi intreaga sa-ti vorbesc.. chiar si pentru cinci minute. Cum as putea sa uit asta?Nu-mi pot impune asta. Poate ultima farama de umanitate din mine se lupta. Sa ramanacu amintirile. Ce e omul fara amintiri ? Un trup gol …Nici nu stiu ce-as putea sa mai zic. Simt ca mi-am pus sufletul pe tava. N-ar trebui sa ma simt prost.. ci sa ma eliberez. Dar nu e asa. Asta nu va rezolva nimic. Doar va atrage mii de intrebari la care nu voi dori sa raspund… Desi am zis ca nu vreau sa ma mai inchid in mine se pare ca nu am de ales. Pana cand ? Nu stiu .. pana voi simti fericirea? N-am gustat-o niciodata din plin.Nu stiu cum arata. Daca-i un lucru ori o persoana.. nu voi sti sa o pastrez langa mine cand va veni.Dar nu va veni .. caci fericirea se duce tot la persoanele optimiste, carora totul le merge bine . Pentru un surplus … Imi pierd cuvintele.. degetele mi-s amortite . Nu mai doresc sa scrie.Abia scriu.Nici ele nu pot face fata acestei.. drame? Parca-i prea mult spus. Scriu,sterg,scriu..
       Ochii mi-s impaienjeniti de lacrimi si oboseala.. poate maine ma voi trezi cu
ganduri mai pasnice, dar voi fi doar chestii de moment. Nu mai vreau sa traiesc
doar momente. Stabilitate.. Nu vreau sa te pierd de tot pentru a te uita..
      Final.. sec . Pastrati-va sufletul intact !

 

Ma intreb …

     ” Ma gandesc oare ne mai este ceva predestinat inafara de dor ? Vom adormi imbratisati nefiindu-ne teama de momentul despartirii ? 

      Imi vei insenina vreodata diminetile cu zambetu-ti perfect ?

      Ochii tai , himerici , ma vor privi mereu in felul asta ? Oare sufletu-ti uneori plin de intuneric, neincredere mi se va deschide ? M-ai imbratisa in fiecare zi ca si cum ar fi ultima noastra intalnire ? 

     Voi ajunge ziua in care imi vei spune ca esti fericit sa ma ai ? Iti voi fi eu , oare, vreodata fericire? Simpla mea prezenta te va bucura asa cum o face a ta ?

      Imi vei cauta privirea in orice loc , persoana ? Vei dori ca primul lucru facut intr-o zi este acela de a-mi vorbi ? Vei astepta cu sufletul la gura orice intalnire ? Vei plange de dor ?

      Imi vei spune povesti nemuritoare cu noi ? Oare orice disputa de-a noastra distruge o mica parte din tine ? Te face sa suspini ? Sa te gandesti la o impacare imediata? Ca m-ai putea pierde? Ti-e teama vreodata ? 

     Voi fi macar un timp mai presus de toti si toate ? Vei adormi cu gandul la clipa revederii ? Imi vei scrie ? Oare o sa insiri cuvinte dulci pe foi cristaline despre mine , despre noi ? 

     Te vei agita atat de mult ca mine pentru a ne revedea ? O sa am un loc doar al meu pastrat? Ma vei uita, intr-o zi , bucurandu-te de clipe de moment ? Ma vei astepta ? Vei visa cu si despre noi ?

    Ma intreb … ma vei iubi atat de mult cum o fac eu ? ”