Lumea mea e un cer nesfârșit.

Nu-i cunosc începutul și, nici nu mă chinui să-i găsesc un sfârșit. Îmi place să o explorez, cât mai mult, căci, probabil, dacă aș cunoaște întinderea totală, această explorare s-ar termina atât de repede și ar fi fără sens, plictisitor.

Pe cerul meu ar putea fi milioane de stele. Dar, deocamdată, sunt puține. Mai puține decât degetele de la mâini. Dar hei, cerul meu e nesfârșit și, sunt sigură că de aia sunt atât de puține pentru că urmează să descopăr mult mai multe. Acele stele care, din păcate, le vor înlocui pe altele și, până la urmă, tot la un număr mic de stele voi ajunge. Dar ce contează cantitatea, când cea care trebuie să primeze e calitatea?

Cât de curând, o stea mi-a abandonat cerul. Dar a făcut-o în felul ei. Nu a fost nevoită, silită de împrejurări să -l abandoneze. Traiul ei nu avea de suferit. Era printre cele mai luminoase, aidoma Luceafărului. Mă uitam la el în fiecare seară și, îmi doream cu ardoare să coboare, să devină uman și să-mi animeze lumea.

Acea stea era una vicleană. A descoperit alte ceruri și a fost asemeni un om. Niciodată nu se mulțumește cu ce are, vrea tot mai mult, chiar dacă ar lăsa răni în urmă lui. Acea stea a jucat perfid, strălucirea ei fiind umbrită de noile planuri. O simțeam însă, străină și rece. Lumina, strălucirea ei nu-mi mai călăuzea drumul iar cuvintele spuse de ea, îmi păreau spuse din obligație, cu o voce înstrăinată, din obișnuință.

De obicei, rupturile sunt dureroase. Indiferent dacă-s de scurtă durată, temporare ori definitive. Și asta a lăsat o urmă dureroasă și care s-a refăcut greu, și nici acum, în totalitate pentru că nu orice suflet ce întâlnește o stea, rămâne marcat și e necesar de timp pentru a se reface. Steaua mea, deși pot spune că nu e potrivit să zic ” a mea”, s-a refăcut în mod instantaneu, pentru că toată lumea știe, stelele sunt speciale, sunt făcute din material ceresc și oricâte greutăți ar întâmpina, ele rămân la fel de strălucitoare și frumoase, însă pentru alte persoane, din păcate sau din fericire.

Luminează pe altcineva acum, dar niciodată nu va fi la fel. Pentru că vraja ei a fost afectată de cele întâmplate și suferințele produse. Ironic e faptul că pretinde că simte lucruri noi luminând și călăuzind un alt suflet, de parcă nu le-ar fi simțit niciodată. Și totuși, atât de repede? Refuz să cred.

A murit. Poate celelalte ceruri se vor distruge, într-un final, dar ea nu va mai fi demnă de al meu. E trecut. Avantajul rrecutului e că, în cele din urmă, trece.