Tag Archive: smoala


Încheiere

Nu știu ce mi se pare mai trist.

Să simți atât de multe și să nu le poți înșira pe o foaie ori să nu simți nimic dar să-ți dorești să creezi, să arăți că sufletul tău e disponibil, că dorește a fi casă pentru frumos, liniște, iubire, sentimente.

Continui să mă mint, să trăiesc în bula mea și să ignor tot ce e în jurul meu, fie rău ori bine, crezând că în modul ăsta mă tratez, mă vindec și rămân singură cu gândurile mele și că am puterea necesară pentru a le îndepărta ori pentru a le purifica.

Scot uneori mâna din bulă și încerc să mă readaptez la viața de zi cu zi, viața ce mi se părea monotonă și obișnuită până nu de foarte mult timp. Dar acum totul mi se pare diferit. Sunt ursuză, tristă și mai ales, simt că nu mă pot adapta la ceea ce e normal în jurul meu, totul mi se pare prea greu, prea dificil, prea mult efort de depus și eu sunt prea dezinteresată.

De la ce? Cauza e una minoră, dar ca întotdeauna, îmi place să hiperbolizez totul. Oricât aș vrea să se remedieze situația, să mă refac și să fie iar ca înainte, ceva din mine mă oprește să fac asta, acel ceva mă trage spre toată situația asta, făcându-mă, în final, să mă complac și să dispară toate eforturile depuse până atunci.

Omul cică învață din greșeli. Dar eu mereu și mereu fac aceleași lucruri. Poate percepția mea e una greșită, poate eu nu le consider greșeli, poate oamenii din juru-mi sunt aspri ori eu chiar o țin pe a mea, încercând să modelez lumea după bunu-mi plac.

În ultima vreme, îmi tot doresc să mă reîntorc în adolescență, să am iar vârsta de 16-17 ani, dar cu mintea de acum. Nu, nu regret că nu am trăit anii ăia corespunzător, doar aș mai adăuga ceva sare și piper. Și sunt confuză, nu știu dacă aș schimba cele întâmplate recent. Poate că așa a trebuit să fie. Poate așa era mai bine?

Încerc să mă tot agăț de diverși oameni, chipuri felurite pentru a ieși din lumea mea plină de tine, căci eu și tot ce ține de mine, nu mai e în lumea ta. Sunt reticentă și antisocială. Am revenit la aceeași eu, aceeași tipă ce aproape termină o facultate, care trebuie să-și ia viața în mâini, închisă în jurul unei minți adolescentine, ce uneori, nu e un lucru rău, dar în cazul de față provoacă doar strângeri de inimă.

Am știut că n-am fost doar un pansament și, totuși? Mintea mea de 16 ani din momentul ăsta poate exagera orice, poate căuta sămânță de scandal din orice lucru mărunt.

Acum un an totul stătea diferit. Tu erai eu, eu… eu eram tot eu.

Mereu istoria se repetă. Că cică cine nu învață din greșeli, e obligat să o repete. Așa o fi fost și acum?

Am zis că voi îngropa totul. Voi da uitării. Voi așterne o pânză groasă. Smoală fierbinte peste toate amintirile cu tine. Să ardă. Să le aud țipând, să le văd chinuindu-se pentru a-mi reintra în cap, în suflet. În sufletul mult prea chinuit și singuratic.

Mi-am vândut sufletul. Cui? Unei iluzii.  Am sperat că va avea grijă de el întocmai cum am sperat întotdeauna. M-am transformat din tânăra plină de neîncredere și cu temeri prea multe în adolescenta visătoare până la extreme și prea ruptă de realitate.

Cred că unul dintre remedii e să nu regreți absolut nimic. Să vezi doar partea bună din tot și apoi să o îngropi. Să te pui pe tine deasupra tuturor, deasupra celui ce ți-a făcut sufletul țăndări și.. mai ales, să încerci ca pe viitor să nu se mai întâmple să fii pusă din nou, în aceeaș ipostază.

Să dai o șansă sufletului tău ori ce a mai rămas din el.. să aibă o șansă spre nou, să se bucure pe deplin de primăvara ce-și face intrarea atât de timid. Să-ți lași pletele portocalii în bătaia vântului, să fie doar o jucărie pentru zefirul ce-și va face prezența și, mai ales, să zâmbești, atât cu ochii tăi mari de cafea, cât și cu buzele-ți prea roșii de atâta dor și singurătate.

Aș vrea să închei acest scurt capitol dar atât de cuprinzător aici. Să fie ultimele scrieri despre tot ce a fost ori ce simt. Să dau șansa unei noi muze de a mă lumina, de a mă fermeca și mai ales, de a mă face să mă pierd cu firea și să scriu din nou, cu inima împăcată.

Rămâi cu bine.. în lumea ta de care nu aparțin și poate, de care îmi voi da seama mai târziu, că a fost benefică desprinderea.

Nu.

Poate ai… dar îi dai drumul

 

 

 

Reclame

Ploua..

  Uite cum ploua..

 Stropi mari , mici .. toti imi cuprind trupul imbratisandu-l asemeni unui lant mult prea greoi ..

  Ma plimb.. singura. Tu nu ai venit. Ai ales sa privesti ploaia dincolo de geamul rece.

 Ador ploaia.. sper ca stropii sa-mi curete trupul de pacate,de durere.. sa ma ajute sa uit .

 As vrea sa-mi purifice sufletul .. iar apoi sa ma privesc in oglinda , fericita. Sa nu-mi mai pese atat de mult.

 Si totusi.. ploaia nu are puterea de a mi te scoate din minte, suflet. Orice loc imi aminteste de tine , de noi. De felul cum eram.

  Unde-s zilele de atunci? Unde-i soarele din sufletul nostru? Nesiguranta , incertitudinea sunt oare tot ce mai avem ?

  Strazile-s pustii .. nici o tipenie de om . Iubesc linistea asta. Dansul ploii pe asfaltul fierbinte. Totusi ploaia se inteteste .. corpu-mi firav mi-e si mai incercat. Dar nu ma pot retrage. Simt ca asta trebuie sa fac.. 

  Intuneric,incertitudine,ploaie.Toate ma inconjoara iar eu .. ma simt pierduta.

  Te strig in speranta ca vei veni.. degeaba ! Niciun semnal de-al meu nu te poate clinti.. nu te poate face sa-mi vii in ajutor.

  Monstrii singuratatii imi rad malefic si-mi trag bratele pline de smoala singuratatii . M-am impotmolit.Drumul nu-l pot parcurge singura..

  Incerc sa lupt din rasputeri.. invocandu-te ! Imaginea ta-mi apare in fata ochilor incetosati de oboseala. Sa fie vis ori realitate?! Imi dau silinta s-ajung spre tine.. ma simt de parca as merge pe loc , in zadar. Te strig si lacrimi curg nestingherite.. 

   Dar tu.. ma privesti diferit. Esti mult prea serios. Nu pot citi nimic.. esti.. inuman. Ura , indiferenta te-nconjoara.Ochii tai mari , lucesc adanc himeric , plini de intuneric. Strigatul meu desi din ce in ce mai puternic pare a fi neinteles de tine. 

   Te apropii si-mi zambesti ciudat. Asta nu e zambetul de care m-am indragostit. Ma sperii.Mana ta, altadata protectoare,imi cuprinde obrazul stang. Corpu-mi tremura nervos sub atingerea ta. Obrazu-mi arde. Cine si ce esti mai exact? Demon nepasator.. te rog opreste-te ! Adu-l inapoi ! Da-mi-l inapoi ! Nici lacrimile mele nu-ti afecteaza sufletul hain..

   Te-ntorci si te indepartezi. Ma zbat in lanturile mult prea puternice provocandu-mi rani . Te rog mai ramai .. te rog revino-ti . Tu , tu nu esti asa . Incerc sa te cuprind in brate . Ramai nemiscat si incerc sa-ti ascult bataile inimii asa cum o faceam intotdeauna. Nu le aud .. esti doar un mort frumos cu ochi vii.Tu esti altcineva. Ai murit odata cu pierderea sperantelor . Sa fie vina mea ? Oare am gresit ca nu am crezut in tine , in noi ? 

  Si totusi .. zambeste-mi. Spune-mi tot ce te apasa. Nu zici nimic .. de parca nu m-ai auzi. Totusi , mirosi atat de frumos. Incerc prin toate puterile , incerc sa-ti transmit tot ceea ce simt pentru tine pentru a te readuce la viata .. pentru a-ti readuce vapaia din ochi . 

  Dar pleci .. timpul tau s-a scurs. Esti doar un demon al noptii acum . Puterile mi-au fost surpate iar monstrii mi-au castigat sufletul .. Cazuta pe asfaltul rece rememorez ultimele clipe petrecute alaturi de tine . Poate , intr-o zi iti vei reaminti.

  Si ploua .. ploua peste trupul meu ravasit cuprins de singuratate..