Tag Archive: suflet


Încheiere

Nu știu ce mi se pare mai trist.

Să simți atât de multe și să nu le poți înșira pe o foaie ori să nu simți nimic dar să-ți dorești să creezi, să arăți că sufletul tău e disponibil, că dorește a fi casă pentru frumos, liniște, iubire, sentimente.

Continui să mă mint, să trăiesc în bula mea și să ignor tot ce e în jurul meu, fie rău ori bine, crezând că în modul ăsta mă tratez, mă vindec și rămân singură cu gândurile mele și că am puterea necesară pentru a le îndepărta ori pentru a le purifica.

Scot uneori mâna din bulă și încerc să mă readaptez la viața de zi cu zi, viața ce mi se părea monotonă și obișnuită până nu de foarte mult timp. Dar acum totul mi se pare diferit. Sunt ursuză, tristă și mai ales, simt că nu mă pot adapta la ceea ce e normal în jurul meu, totul mi se pare prea greu, prea dificil, prea mult efort de depus și eu sunt prea dezinteresată.

De la ce? Cauza e una minoră, dar ca întotdeauna, îmi place să hiperbolizez totul. Oricât aș vrea să se remedieze situația, să mă refac și să fie iar ca înainte, ceva din mine mă oprește să fac asta, acel ceva mă trage spre toată situația asta, făcându-mă, în final, să mă complac și să dispară toate eforturile depuse până atunci.

Omul cică învață din greșeli. Dar eu mereu și mereu fac aceleași lucruri. Poate percepția mea e una greșită, poate eu nu le consider greșeli, poate oamenii din juru-mi sunt aspri ori eu chiar o țin pe a mea, încercând să modelez lumea după bunu-mi plac.

În ultima vreme, îmi tot doresc să mă reîntorc în adolescență, să am iar vârsta de 16-17 ani, dar cu mintea de acum. Nu, nu regret că nu am trăit anii ăia corespunzător, doar aș mai adăuga ceva sare și piper. Și sunt confuză, nu știu dacă aș schimba cele întâmplate recent. Poate că așa a trebuit să fie. Poate așa era mai bine?

Încerc să mă tot agăț de diverși oameni, chipuri felurite pentru a ieși din lumea mea plină de tine, căci eu și tot ce ține de mine, nu mai e în lumea ta. Sunt reticentă și antisocială. Am revenit la aceeași eu, aceeași tipă ce aproape termină o facultate, care trebuie să-și ia viața în mâini, închisă în jurul unei minți adolescentine, ce uneori, nu e un lucru rău, dar în cazul de față provoacă doar strângeri de inimă.

Am știut că n-am fost doar un pansament și, totuși? Mintea mea de 16 ani din momentul ăsta poate exagera orice, poate căuta sămânță de scandal din orice lucru mărunt.

Acum un an totul stătea diferit. Tu erai eu, eu… eu eram tot eu.

Mereu istoria se repetă. Că cică cine nu învață din greșeli, e obligat să o repete. Așa o fi fost și acum?

Am zis că voi îngropa totul. Voi da uitării. Voi așterne o pânză groasă. Smoală fierbinte peste toate amintirile cu tine. Să ardă. Să le aud țipând, să le văd chinuindu-se pentru a-mi reintra în cap, în suflet. În sufletul mult prea chinuit și singuratic.

Mi-am vândut sufletul. Cui? Unei iluzii.  Am sperat că va avea grijă de el întocmai cum am sperat întotdeauna. M-am transformat din tânăra plină de neîncredere și cu temeri prea multe în adolescenta visătoare până la extreme și prea ruptă de realitate.

Cred că unul dintre remedii e să nu regreți absolut nimic. Să vezi doar partea bună din tot și apoi să o îngropi. Să te pui pe tine deasupra tuturor, deasupra celui ce ți-a făcut sufletul țăndări și.. mai ales, să încerci ca pe viitor să nu se mai întâmple să fii pusă din nou, în aceeaș ipostază.

Să dai o șansă sufletului tău ori ce a mai rămas din el.. să aibă o șansă spre nou, să se bucure pe deplin de primăvara ce-și face intrarea atât de timid. Să-ți lași pletele portocalii în bătaia vântului, să fie doar o jucărie pentru zefirul ce-și va face prezența și, mai ales, să zâmbești, atât cu ochii tăi mari de cafea, cât și cu buzele-ți prea roșii de atâta dor și singurătate.

Aș vrea să închei acest scurt capitol dar atât de cuprinzător aici. Să fie ultimele scrieri despre tot ce a fost ori ce simt. Să dau șansa unei noi muze de a mă lumina, de a mă fermeca și mai ales, de a mă face să mă pierd cu firea și să scriu din nou, cu inima împăcată.

Rămâi cu bine.. în lumea ta de care nu aparțin și poate, de care îmi voi da seama mai târziu, că a fost benefică desprinderea.

Nu.

Poate ai… dar îi dai drumul

 

 

 

Reclame

Haos VS Cosmos

Haos în mintea mea. Cosmos în ochii tăi.

Cosmos în miintea mea. Haos în ochii tăi.

Haos în viața mea. Cosmos în juru-mi când sunt tine.

Cosmos când buzele ni se contopesc. Haos începând cu clipa în care dispari de lângă mine.

Haos când ochii tăi nu mă privesc. Cosmos când mă pierd în ochii tăi de-un verde unicat.

Cosmos când mă îmbrățișezi de parcă e ultima oară când ne vedem. Haos când noaptea perfidă ne desparte.

Haos cu gândul la vacanța ce bate la ușă. Cosmos visând la clipa reîntâlnirii.

Cosmos când te deschizi față de mine. Haos în momentul când scepticismul mă cuprinde.

Haos când gânduri nepotrivite îmi înconjoară sufletul cu lanțuri dintre cele mai grele. Cosmos când mi le alungi cu o simplă îmbrățișare. Simplă, dar atât de sinceră.

Cosmos cu gândul în suflet că-mi ești din ce in ce aproape de suflet zi de zi. Haos când mă gândesc cât pe neașteptate a venit totul. Dar vai, cât de rapid.

Haos amintindu-mi modul în care erai creionat în capul meu. Cosmos pentru ceea ce reprezinți actualmente, într-un timp atât de scurt.

Gândurile mele alternează între Cosmos și Haos. Oare nu e același lucru? Nu e oare Cosmosul doar un Haos ce are tendința de a fi mai aranjat? Ce e până la urmă Cosmosul? Dar Haosul?  De ce mereu asociem Haosul cu întâmplările negative din viața noastră?

De ce nu ar fi asociate cu minunatul Cosmos? Ce ar fi până la urmă? E doar ceva nemărginit, fără cap, fără coadă. Poate inspira teamă. Acea teamă de necunoscut. De ce nu ar fi chiar Cosmosul un Haos? Cine ar vrea să se piardă printre planete, constelații?

De ce Haosul nu ar fi ceva bun? De ce nu ai putea descrie amalgamul de sentimente ce te cuprinde când brațele lui te înconjoară? Când te privește în ochi și-ți spune suav că „Totul va fi bine”?

Cosmos când ești aproape. Haos din momentul în care realizez că va trebui să pleci.

Cosmos în ochii tăi. Haos în mintea mea.

Cosmos când te sărut chit că ești răcit bocnă. Haos ar fi de n-aș profita de fiecare ocazie ce mi se oferă.

Cosmos pentru că exiști. Haos de-ai pleca.

Rămâi. Rămâi cu mine.

Nu-mi da drumul.

Artă-mă.

Hai să ne creionăm frumos.

Să ne pierdem în Cosmos provocând Haos.

 

Tablou

Ascult melodia aia. Iar și iar. Aia despre care nu credeam că se va potrivi vreodată. Că mă va face să plâng, gândindu-mă la tine. Că va ilustra ceea ce simt, atât de repede, față de momentul în care am ascultat-o prima dată.

Mă simt ca o copilă de 15 ani, care a trecut prima dată prin așa ceva. Mereu m-am simțit așa. Și acum 3,2,1 an(i). Mereu. Probabil e ceva în gena mea, ceva foarte slab și bleg.

Nu am să înțeleg niciodată, dar niciodată cum poți lăsa ceva ce-ți face bine sub pretextul de a-i fi acelui ceva mult mai bine, căci tu te consideri un rău absolut. De ce ai respinge pe cineva, deși el se împotrivește? De ce l-ai îndepărta?

De ce ai considera, greșit, că izolarea și viciile te pot ajuta să treci peste o cumpănă?  De ce să nu acorzi credit celorlalte persoane să-ți ia fărâma de suflet în brațe și să aibă grijă de ea, așa cum au făcut-o până acum? Lumea are impresia că ia mereu decizii corecte, ca mai apoi, să se uite înapoi, în trecut și să realizeze că a pierdut ceva ce nu poate găsi la oricine. Cu ce preț să-și asume acest risc? Orgoliu? Aroganța? Așa-zișii ochelarii de cal?

Cum poți să îți asculți partea întunecată? Când la vederea celei ce-ți făcea sufletul să zâmbească, lacrimi curg pe obrajii reci? Că-ți impui s-o eviți, sperând că-ți vei reveni..

E amuzant și, în același timp, extrem de trist să vezi pe cineva că face fix lucrurile de care se temea. Se temea să nu se reverse asupra lui. Pe care le nega cu întreaga lui existență. Cât de ironic e că ai ajuns să faci fix lucrurile ălea, nu? Și mai ales, cui nu-i merita. Probabil, pentru chestia asta, conștiința nu te va lăsa o perioadă în pace. Sau așa ar trebui.

Să îndepărtezi persoana care te vedea imperfect de perfect,  într-o aură de perfecțiune. Cred că nu există o alegere mai proastă de atât. Să-i dau cu piciorul fetei care s-ar fi pierdut în mulțime pentru tine și care și-ar fi scos inima din piept, pentru a-ți mai da încă 60 de secunde de trăit.

Dar sunt sigură că vei trece peste asta mai repede decât te-ai aștepta ori ai fi preconizat vreodată. Am fost acolo, îți amintești? O știi pe G.? A  trecut pe un plan atât de îndepărtat, că abia îl mai vedeai, atunci când am apărut eu. Se va întâmpla iar. Pentru că ăsta e cursul vieții. Cine-s eu să-l controlez?

Mi-e dor de mare. Chit că e rece. Să-mi mângâie gleznele ostenite și să-mi șoptească tot ce aș vrea să aud. Și de tine. Cred că ar fi tabloul perfect. Eu, tu, marea și mâinile noastre împreunate. Probabil niciodată nu se va întâmpla, dar în fiecare zi, mai adaug un pic de culoare acestui tablou. Nimeni nu-mi poate cere chirie pentru el ori să ceară evacuarea lui. Va rămâne acolo, așteptând să se transpună în lumea reală.

#teiubescboo

Egoism

Urăsc oamenii egoişti. Întotdeauna i-am urât.
Uneori mă consideram una dintre ei şi aveam tendinţa să mă urăsc chiar şi pe mine însămi.
Mulţi fac greşeala de a pune semn de egalitate între termenul de „ egoist” şi „ zgârcit”. Consider că sunt două lucruri diferite. Sunt o zgârcită. Şefa zgârcitelor. Şi din prisma faptului că-s moldoveancă, dar nu numai. Am renunţat de foarte mult timp să fiu o egoistă pentru că nu-mi place să rănesc oamenii deşi sunt o răutăcioasă. Mă pricep la asta, dar totul până la un punct.
Ştii senzaţia când cineva e egoist cu tine? Şi nu ar fi prima oară. Acel cineva la care nu te aştepţi. Nici prima oară şi, mai apoi, trăieşti cu falsa impresie că lucrurile s-au schimbat şi nu se va mai întâmpla. Şi stai, te consumi, agiţi.. pentru ce? Că aşa e firea omului? Că nu poţi schimba acea situaţie? Că ţi-e ciudă că nu poţi să faci astfel încât să-ţi fie şi ţie bine?
De ce zic „ şi ţie „? Pentru că te-ai învăţat să-ţi dedici şi ultima părticică din suflet anumitor persoane. Şi-ţi place să faci asta deşi realizezi că nu e cel mai benefic lucru. Eşti victima propriilor gânduri, acţiuni, obiceiuri. Dar eşti o victimă aparte. Una care face toate acestea şi observă consecinţele pe propria-i piele cu zâmbetul pe buze pentru că ştia de la bun început la ce să se aştepte. La un posibil final al acestor acţiuni.
Şi te aştepţi ca după ce faci asta, un timp îndelungat, asupra persoanei respective să se întâmple anumite lucruri. Să conştientizeze, să fie o schimbare vizibilă. Nu ca să-ţi fie ţie bine ci ca să te bucuri că ai putut ajuta, ai putut îndrepta lucruri. Dar lucrurile nu se întâmplă. Ori sunt false impresii, iluzii de moment. Zâmbeşti şi ai impresia că o să fie bine, că nu trebuie să te mai lupţi cu morile de vânt şi că ai schimbat o persoană. Nu pentru că nu o acceptai aşa cum este ci ca să-i fie ei bine.
Dar oamenii nu vor înţelege niciodată asta.. Ei se vor plia, întotdeauna, în funcţie de situaţie. Vor administra situaţia în aşa fel să le fie lor bine.Doar lor. Marea majoritate. Asta pentru că sunt egoişti. Şi omul e construit pentru a se gândi în primă fază la binele lui. Dacă nu tu, atunci cine? Dacă nu gestionezi tu să-ţi fie bine, cine?
Sunt foarte rare cazurile în care oamenii renunţă la egoism. Şi asta pentru că au o legătură aparte cu oamenii respectivi ; fac parte din cadrul aceleaşi familii ori iubesc.
Mulţi vor spune că şi cei îndrăgostiţi renunţă la egoism, pentru persoana de lângă ei. O vor face până vor fi răniţi şi vor considera că e o pierdere de timp şi că toţi oamenii sunt la fel – egoişti şi răi. Aşa am început şi eu articolul. Dar eu nu sunt îndrăgostită. Nici pe departe.
Te poţi confrunta cu asemenea problemă şi când nu eşti îndrăgostit. Când ţii la o persoană. Neaşteptat de mult. Şi când ai aşteptări de la ea. Asta e una dintre marile probleme. Faptul că ai aşteptări mult prea mari de la cineva. Nu e nimic rău în a avea, depinde cât de mari sunt şi, mai ales cât de mult crezi în ele, ai vrea să se materializeze şi dacă strici tot farmecul demersului lucrurilor cu ele. Nu cred că nu poţi aşteptări. Văd lucrul ăsta ceva firesc, uman.Contează la fel de mult cât laşi tu ca aşteptările acestea, ruinate să te afecteze, de cât de puternic să le înfrunţi.. să-ţi ţii sufletul pe poziţii. Asta înseamnă să-ţi pese. Mai mult ori mai puţin. Ori că acea persoană contează puţin pentru tine.
E dureros când eşti pur şi simplu la pâmânt, când nu ai energia necesară pentru a face bine ori a încerca să scoţi demonii egoismului din oameni şi tu eşti cea care are nevoie de puţin ajutor, de orice fel. Iar oamenii de la care ai aşteptări, întârzie să te bucure. Iar tu nu îi testezi, ci e în firea omului să nu fie mereu puternic.. omul nu e de fier. Şi nici nu ar trebui să fie. Nu suntem mici roboţei. Oamenii au momente de slăbiciune, ceea ce îi face, după mine, umani. Persoanele respective te ajută, de formă, doar ca să o facă, ceea ce e trist. Starea nu va dispărea. Ci se va aprofunda, dar realizezi că poate, nu ei sunt oamenii potriviţi la locul potrivit şi că, cel mai indicat ar fi să renunţi la a avea aşteptări.. considerându-i oameni obişnuiţi, pasageri prin viaţa ta.
Dramatic, cel mai probabil, este atunci când oamenii în care ai cele mai mari speranţe, refuză să te ajute. Te văd la ananghie, te văd cu un picior în prăpastie şi consideră asta un lucru normal, inofensiv. Nu îi afectează. Nu vezi în ochii lor nicio sclipire ori vreo reacţie care să-ţi dea de înţeles că ei au înţeles mesajul. Nu, ei vor continua să fie exact cum i-ai cunoscut, egoişti. Te vor întrerupe, se vor scuza şi vor continua să îţi vorbească de problemele ce îi apasă. Pentru că aşa i-ai învăţat. Să fii mereu acolo şi să nu-ţi deschizi sufletul prea mult în faţa lor, să nu te plângi.
Şi dacă le-ai mai spus şi au reacţionat, au crezut că e ceva de moment. N-au analizat problema. N-au aprofundat-o. De ce să facă asta? Nu poţi avea aşteptarea asta. Nu ar fi corect. Oamenii nu reacţionează întocmai ca tine. Nu ar fi ideal? Probabil…
Dar ei, totuşi, refuză să o facă. Zâmbeşti. Îţi impui să nu ai aşteptări. Şi totuşi …. ceva nu e în regulă. Te consumi. Nu ai fi dorit o reacţie întocmai ca a ta, ci măcar 30 % din ceea ce oferi tu să ţi se întoarcă. E prea mult? Prea puţin? 100 % nu se va putea niciodată, iar jumătate mi se enorm, o cerinţă prea mare. Vor înainta scuze, ca de fiecare dată. Scuzele pe care le-ai acceptat mereu, iar după ai acordat şanse după şanse doar datorită faptului că nu vrei să pierzi acea persoană. Dar până când? De ce ajungem în stadiul ăla în care viaţa noastră, existenţa să pară altfel, mai înfloritoare cu acea persoană? De ce? De ce e aşa având în vedere nemulţumirile care ne frământă? Dacă te gândeşti că e doar o stare de moment, o altă cădere în faţa căreia nu vrei să te dai bătut? Şi nu doreşti să simţi colţii singurătăţii înfingându-se în pielea ta..
Şi dacă totuşi e doar o exagerare? O întorci pe partea cealaltă şi, încerci să nu pari o egoistă, să laşi de la tine, a suta oară, şi să vezi dintr-o altă perspectivă situaţia. Poate şi de data asta şi în celelalte dăţi, n-ai depus destulă energie pentru a-i înţelege. Poate chiar tu ai fost un om egoist. Probabil comportamentele pe care le reclami lor şi pe care încerci să le schimbi, ţi-au devenit specifice. Există posibilitatea ca de la atât efort pentru a face oamenii mai buni să ajungi tu cel care are nevoie de o schimbare. Şi cine o face? Cine-şi va sacrifica timpul, nervii pentru tine? Dar cel mai important.. cine o va face de drag? Fără vreun interes aparte? Oare va fi o persoană absolut normală ori prinţul pe cal alb, pe care îl aştepţi de atâta vreme?
Şi totuşi.. ar trebui să începi schimbarea cu tine. Să te analizezi. Să te priveşti în oglindă. Şi să plângi. Să înoţi în propriile lacrimi. Să descarci toate frustrările, necazurile şi aşteptările care sunt, deseori, prea mari. Să încetezi să fii un martir, să îţi petreci timpul în a schimba oamenii.. existând probabilitatea ca să ajungi unul ca ei. Ori chiar eşti. Dar negi asta. Negarea-i primul pas. Încerci să schimbi la ei ceea ce nu ai reuşit să faci la tine. Dar acum, ai experienţa atâtor suflete atinse şi rezultatul poate fi altul. Acordă-ţi o şansă. Stai de vorbă cu sufletul tău, nu aştepta de la alţii să facă ceea ce în cele din urmă vei reuşi tu.
Oamenii te vor privi altfel.. unii se vor îndepărta, vei fi de nerecunoscut pentru că, în sfârşit, îţi acorzi timp. Nu lăsa asta să te afecteze. Păstrează-ţi din tăria cu care ai reuşit să faci faţă atâtor probleme venind de la alţii şi pe care, ai reuşit în final să le rezolvi. Vei fi unul ca ei, surprinzător, dar vei fi. Depinde de tine cât timp.
Nu ai atât de mare nevoie de oameni. Ai nevoie de tine !

Părţi din suflet..

                      Cum să pierzi două părţi din suflet în aceeaşi zi? Simplu, complicat.. am făcut-o şi pe asta. Nu era pe lista mea de „lucruri de făcut” în vara asta. Nici măcar nu am o listă de asta. Ori ele m-au pierdut pe mine?

                     Am tot încercat să scriu despre asta pe blog, dar nu mă simţeam în totalitate pregătită. Şi voiam să mai amân. Nu pentru că s-ar fi putut schimba ceva, m-aş fi minţit singură ci pentru că ar fi însemnat că… Bine, speram în adâncul sufletului ce mi-a mai rămas că poate ceva se va schimba.. Greşit !

                    Despre prima parte pierdută nu o să vorbesc. Nu că n-ar fi importantă doar că am mai trecut prin asta şi consider că aşa a fost să fie. Ce începe brusc şi cu prea mulţi fluturi la bord, se termină la fel de repede. Scânteia s-a stins. De la vânt, îndepărtare.. cine ştie? 

                   A doua parte este sau.. era, vreau să mă conving acum, mult mai importantă. Mereu am considerat-o parte din mine, mă simţeam cu ea ca şi cu o siameză. Vorba cântecului ăla ” simţiiiim la fel ” . Ne dădeam seama de ce vrea cealaltă dintr-o simplă privire, un surâs.. 

                  Încercând să mă încurajez singură, îmi spun că această experienţă neplăcută, din păcate, îmi prinde bine, ce paradox, şi-mi va fi de folos pe viitor. Nu toţi oamenii au aceeaşi inimă ca a ta. Nu încerc să par aici eu aia bună şi ea aia rea, ci această întâmplare mi-a arătat că noi.. nu mai suntem la fel. Şi nu, se pare că opuşii, opusele nu se mai atrag. Nu în cazul nostru.

                   Poate ne-am învăţat ca prietenia noastră să fie la distanţă iar revederea noastră să fie după mult, mult timp şi în acel scurt timp să recuperăm tot. Ori sa încercăm să o facem. Ne-am dezobişnuit, poate, de a sta atât de mult timp împreună. În ultimii 6 ani lucrurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu mai suntem puştoaicele de atunci, ce visau la pletoşi şi chitarişti. Bine, încă visăm. Şi puţină bărbiţăă . 

                  De multe ori te-am simţit trăind prin mine, prin poveştile mele. M-am obişnuit să fii prima care află orice, în secunda doi să te sun ori să-ţi dau mesaj. Iar acum? Acum poate am încercat să trăiesc prin tine, să mă agăţ de tine mai mult de cât era necesar iar tu, te-ai dezlipit de mine. Poate am fost sufocantă, protectivă.. încercând să recuperez, să fie bine deşi nu era.

                Când laşi lumea să plece din viaţa ta ori pleacă ei, înseamnă că va trebui să o iei de la început cu altcineva. În toţi ăştia şase ani aş fi putut. Ai fi putut. N-am făcut-o. Acum când suntem atât de aproape, este necesar. 

                Mereu m-au intrigat începuturile. Nu întotdeauna am răbdare pentru ele, alteori sunt atât de încântată de ele şi uitam de mine. De tot.

               Între noi s-a ridicat un zid enorm alimentat de orgoliu şi multe schimbări. Eu nu mai pot trece peste anumite lucruri, iar tu treci peste mine, peste lipsa mea cu altcineva. Niciodată o persoană nu o va înlocui în totalitate, dar va reuşi să o ajute pe o altă să depăşească un moment crud ca ăsta. 

              Şi chiar de-am reveni, într-o zi.. va fi diferit. Ne vom privi rece, distant şi vom schimba prea puţine cuvinte. 

              Scriind toate acestea am rememorat atâtea momente frumoase şi mai puţin frumoase. Tot ce mai avem ori mai am, sunt amintirile. Nimeni nu ni le poate lua. Sunt acolo. Vor fi acoperite, peste zile, luni, ani de altele şi le vei aduce la suprafaţă întâmplător.. zâmbind. Poate vei lăcrima amintindu-ţi de copilărie şi adolescenţă. Vei închide cutiuţa de amintiri şi-ţi vei vedea în continuare de viaţă. 

              Va mai trebui să mă lupt cu mine însămi să pot trece peste această etapă. Ori va rămâne o cicatrice. O cicatrice plăcută..

5-Zbucium..

              E greu sa faci pe cineva sa se indragosteasca de tine.  In adevaratul sens al cuvantului. Nu cum fac toti acum… nu acea manifestare in care spui vorbe mari, dupa foarte putin timp ori faci promisiuni desarte. 

             Mi se pare dificil sa faci pe cineva sa se indragosteasca de tine. Nu fortat. Ci sa fie sincer. Sa-i placa absolut tot. Sa te accepte asa cum esti. Sa mergi alaturi de acea persoana si sa simti cum corpul iti vibreaza de bucurie. Sa vezi in zambetul ei mereu o alinare. Sa-ti fie mereu alaturi.

             Nu mi-a placut niciodata sa ma lupt cu morile de vant. Nu pot spune ca sunt o invinsa.. doar ca uneori, ai impresia c-ai prins fericirea de un picior, ca mai apoi sa fii surprins cu o palma dura peste fata, trezindu-te la realitate. Iti rascoleste intreaga fiinta, toata lumea… tot ce ai realizat pana atunci pare in van. 

            Noi doi suntem asemeni poeziilor a caror comentarii le citesc pana la doua dimineata..  Suntem aidoma” Luceafarului”. Nu sunt  fata de imparat, nici cum e luna intre stele. Eu sunt eu. Mica si cu ochii mari. Si o vointa de fier. Aspiratie spre absolut? Poate e faptul ca vreau sa te fac sa te indragostesti. Dar nu intotdeauna lucrurile ies asa cum iti doresti. Te-as putea asemana, uneori, cu Luceafarul.. Mereu mi-a placut sufletul tau rece ori ochii tai..  E prea mult sa spun ” Un mort frumos ce scanteie-n afara” . 

          Dar tu.. nu esti ca el. Poate de asta nu ne regasim totalmente in Luceafarul. Avem roluri inversate. Tu …  nu esti capabil de sacrificiu. Desi incerci sa ma faci sa ma simt bine.. toate sunt parca oprite la jumatatea drumului. Desi in Luceafarul fata nu-si depaseste conditia, nedorind sa-l urmeze pe Luceafar… eu as fi facut-o. De ce la trecut? Pentru ca nu mai sunt sigura pe mine. Pentru ca simt ca totul ma depaseste. Ma copleseste asemeni unor lanturi mult prea grele pe care sufletul meu nu le poate duce. E doar un suflet, la urma urmei, nu? Un suflet care trebuie sa supravietuiasca in doua trupuri.. 

         Uneori m-ar duce gandurile la „Riga Crypto si lapona Enigel”. Acel ” luceafar intors” . Exact ca noi. Roluri inversate… Tu esti Enigel. Nu te abati de la drumul tau, de la principiile tale fixe.. Eu.. poate voi sfarsi exact ca  si Crypto.. Nu voi deveni o ciuperca otravitoare .. probabil, ma voi prabusi in propria singuratate, amaraciune. 

         O persoana te poate face sa simti sentimente contradictorii. Mereu te-am numit un ” rau necesar”. Nu pot renunta la tine. Nu stiu daca din orgoliu ori … pentru ca-mi esti necesar. 

        Oricine isi doreste un lucru cu ardoare iar atunci cand il obtine rezultatul nu poate fi cel dorit. Nu stiu de ce am scris asta.  Stiu ca va fi foarte interpretabil. Am avut un impuls..  Pe care nu-l mai pot stapani. Prefer sa revars mii de cuvinte decat sa recunosc…. Ce sa recunosc?

        Chiar daca ma gandesc la viitor.. el pare tot mai indepartat. Mai intunecat. Ma intristeaza pentru ca nu-l pot atinge. Sunt captiva intr-un prezent ambiguu. Imi displace. Nu stiu daca ma complac dar dorinta mea de a-l schimba scade treptat. 

         Desi afirmasem c-am o vointa de fier acum vin si spun ca ma complac intr-un prezent ce-mi displace. Poate nu e un lucru nou, dar pe viitor voi incerca sa nu mai am anumite aspiratii, pretentii, asteptari de la anumite persoane. Doar ele te-ntristeaza. Te fac sa te gandesti la o gramada de variante, supozitii.. Iti afecteaza prezentul si viziunea asupra persoanei de langa tine.. pe care nu o poti schimba oricat ti-ai dori. De ce sa o faci? Nu ai acceptat-o tu asa cum e? 

       Imi arde crestetul. Am scris prea multe lucruri dupa pauza insemnata. Poate voi sterge postarea. Cand imi voi da seama ca totul a fost in van… pana si faptul ca m-am consumat acum, lasandu-ma dusa de val de un impuls. 

        Voua.. cat va ia sa va indragostiti?

Frühling in Paris

             De ce am ales titlul asta? De ce scriu aici, de fapt?

                Pentru ca e cam singura melodie pe care o ascult in ultima perioada si.. scriu. Sau macar incerc sa o fac. Am revenit… Dar unde am fost?! Nu am mai fost aici sau poate… doar eram in alta parte cu gandurile.

               Probabil v-a trecut prin cap ca am abandonat. Nici vorba. Doar ca voiam sa scriu dar.. ma pierdeam cand deschideam pagina. Coala asta alba, infinita, nu ma ajuta cu nimic. Imi alunga orice gand, orice idee. Dramatizez? Nici eu nu stiu.

             A fost o perioada destul de tulbure. Stiti, sarbatori, mancare multa, aglomeratie. Probabil a fost urat din partea mea ca nu v-am urat nimic. Dar nici macar n-am avut net in prima zi de Craciun. Ca la Vaslui, bineinteles. Iar apoi n-am avut timp. Oricum, cu sau fara urarea mea, lucrurile nu se schimba. Da, stiu politetea. Ce incerc sa fac? Sa ma scuz? Ori sa umplu pagina?

            Stiti ca e perioada aia in care va ganditi ce-ati facut in anul precedent si sa nu mai repetati greselile in anul care vine? Daa, stiu cum e. Te schimbi mult intr-un an. Oamenii se schimba de fapt, de pe o zi , pe alta. De ce m-as mira ca m-am schimbat intr-un an?

            Uneori, eram atat de lucida si ma intristau toate aceste ganduri. Mi-era dor de anumite persoane apoi ma gandeam la numeroasele sacrificii facute de ai mei si-mi stricam ziua. De ce o sa va intrebati? Pentru ca esti negativista, n-ai ce face. Nu. Poate pentru ca mi-as fi dorit sa fiu si eu, macar o zi ca ceilalti. Stiti fara sa ma afecteze probleme din jur. Fara suflet? Prea mult spus. Sa am uneori doar 18 ani. Stiti, petreceri, escapade, bautura, baieti.

           Dar apoi…. consideram totul gresit. Poate asta e una dintre ” problemele” mele. Sunt prea sensibila. Pun repede suflet, ma consum din nimic. Apoi zambesc si incerc sa impac tot eu persoana cealalta. Nu-mi place sa am persoane triste pe langa mine. 

          Mereu am fost invatata sa nu renunt, sa fiu tare, mai ales la scoala. Nu e ca si cum m-as plange doar ca.. dupa aproape 12 ani in scoala, realizez, ca nu te invata mai nimic. Nu am realizat asta acum. Doar ca vreau sa scriu despre asta. Te oboseste, pur si simplu. Dupa ce ca ai un ghiozdan foarte greu, iesi de acolo si fara o vlaga. Multe informatii, care nu-ti vor folosi, pentru ca esti la un profil ori altul sau pentru ca nu se mai cer. Dar tu trebuie sa ai capul plin de ele.. A 12a ar trebui sa fie lejera. S-ai doar orele la care dai BAC. Te-ar extenua,  sa inveti intr-una la istorie sau/si romana dar..  cand vezi ca ai nu stiu ce referate pe la desen ori biologie, optional. Desen, nene. Ore puse degeaba. Nu mi-e frica de BAC asa tare cat mi-e de admitere. Oh, ce ma mai plang.. 

          Revenind la retrospectiva . Stiti, orice om se indragosteste. Sau macar incearca. Privind in urma, am fost de multe ori, o copila. Nu am regrete. Doar ca ma avantam. Prea repede. Am analizat si mi s-a parut o prostie sa spun” Te iubesc” . Poate nici n-am simtit. Ori am spus-o pentru ca asa se face acum. A ajuns ca un fel de ” buna ” . 

           Imi spuneam anul trecut, la inceputul anului scolar, ca nu ma voi indragosti. Scoala si atat. Dar iata-ma, indragostita. Inca de anul trecut. Toti spun” acum e diferit ” .  Daca as spune, m-ati crede? M-as crede? 

           Nu am mai scris de el, de ceva timp. De ce? De ce nu am facut-o daca am factori favorizanti? Nici eu nu stiu. Uneori, simteam ca pot scrie despre el fara sa obosesc. Mii de senzatii ma trec cand il vad. E diferit. Si asta-l face interesant. Caracterul, personalitatea lui ma provoaca mereu. Cand am crezut ca am mai cunoscut o parte din el,  de fapt, imediat dispare sub acea carapace indestructibila pentru care n-am gasit inca solutie. Dar mi-as dori. Sau poate nu. Poate prefer sa ma pierd de fiecare data cand imi vorbeste ori cand ma imbratiseaza fara motiv. Ma ajuta sa am incredere in mine. In ceea ce am. Sa nu ma subestimez. 

          Poate nici nu trebuie sa cunoastem in totalitate o persoana. Va ramane, mereu ceva, necunoscut. Ce va deosebi persoana de altele, care-si dezgolesc sufletul in bataia oricarui vant. Dar acel vant, poate fi atat de puternic ca va lua totul. Inima, suflet, amintiri, identitate. 

          Imi place sufletul lui  rece pentru ca ma determina sa-l incalzesc. Si sa-l protejez. Chiar daca o fac in van. Nu simt nevoia sa-i spun ca-l iubesc … nu exista. Poate pentru ca e altceva. Ce inca nu pot descrie. Ma fascineaza si mai mult. Desi uneori in preajma lui nu sunt decat o copila nu am dat frau unor sentimente de fatada si totusi lumea o vad altfel, cand sunt cu el. Sunt zambitoare si uit. Ma simt bine. Nu iubesc dar totusi mai fur o bucata de fericire.

          Poate fericirea unui om nu consta in iubire… ci in aprecierea a ceea ce ai. Atunci cand te simti bine cu tine insuti.

Inuman…

                 ” Te priveam . Respiram usor nu care cumva sa-ti stric somnul. Genele tale, intoarse si galbene aidoma soarelui plapand de primavara ascund doi ochi, imensi . Doua perle, unice, albastre. 

                Mereu ma intreb ce taine ascund.. incerc sa-i citesc, sa vad dincolo de ei. As vrea sa ma vad prin ei. Oare tu, cum ma vezi ? Pui oare calitatile in fata ori defectele ? 

               Ti-as atinge usor, cu varfurile degetelor pielea-ti incredibil de alba, ca spuma laptelui. Dar mi-e teama. N-as vrea sa ma vezi, in starea in care sunt..  atat de vulnerabila .  Totusi, indraznesc. Raman uimita de cat de fina ti-e pielea, de cat de perfect poti fi . Inima imi bate atat de tare, ca niciodata. Mi-e teama ca bataile inimii mele, frenetice, sa nu te trezeasca. Imi place sa te admir. Oare…ce visezi? Ce-ar fi daca as patrunde in mintea si visele tale? Ce mistere as intalni in calea mea ? 

           Nu e tocmai un sentiment placut cel care ma incearca. Prefer tacerea, prefer sa te admir in starea asta. Nu te pot privi in ochi. M-as pierde de la primele cuvinte.. 

           Ma cuiburesc usor la pieptu-ti dezgolit. Incerc sa-ti aud bataile inimii.Zambesc usor .. bataile inimii tale nu sunt nazdravane ca in alte dati .. e linistita, frumoasa. Oare daca ar simti-o pe a mea, atat de agitata, ar batea dandu-ti semne c-ar vrea sa iasa ? Sa vina la mine ? Te-ar putea face inima sa iei decizii ? 

         Imi musc buza inferioara iar cateva lacrimi mi se preling pe obraz… Tu nu-mi stii gandurile. Sau nu le vei descoperi niciodata. Vor ramane ascunse, timide .. nefiind explorate. Mii de dorinte se enumera in fata ochilor mei dar… ma complac in situatia data. Intotdeauna voi fi cea care ofera mult mai mult, poate totul . Imi place sa te vad zambind. Fericirea ta nu ma deprima ca a altora pentru ca stiu ca am contribuit la ea .. 

          Pielea ta, rece ma face sa tremur .. Incerc sa te strang cat mai tare in brate. Nu ma mai intereseaza daca te vei trezi.. as vrea sa-ti transmit caldura. Sentimente. Sa te fac uman. Sa-ti poti deschide ochii, sa nu ma mai priveasca himeric.. ci asa cum o fac ai mei.

         As vrea ca macar pentru o zi sa schimbam rolurile..  sa ai tu sentimente diverse implementate-n suflet ; teama, deznadejde, entuziasm, bucurie. Dar…  poate nu ai suflet. Esti precum am presupus, inuman . As rupe din sufletu-mi gingas, de copil … doar ca sa te vad bine. 

        Mi-as dori ca, maine, trezindu-ma totul sa revina la normal… dar .. eu nu fac parte din lumea ta. Poate-s doar o fiinta obisnuita care niciodata nu va putea sa te cunoasca intru totul. Facem parte din lumi diferite si totusi… eu aspir.

      Am sperante… ca intr-o zi vei veni si-mi spune tot ceea ce eu nu pot. „

„But I’m a creep

I’m a weirdo

What the hell am I doing here?

I don’t belong here”

         

Un an…

             A trecut un an de atunci. Nu mai am resentimente , regrete .. nu stiu ce mai am exact. Poate niste amintiri. Da,probabil doar atat. Unele dintre cele mai frumoase.

           Imi amintesc si acum. Era frig.. la fel ca acum. Imi inghetase orice particica din corp dar mai ales aveam inima cat un purice.NOIembrie ma surprinsese mai indragostita ca niciodata.Mii de fiori ma treceau cand il vedeam,degetele-mi tremurau tastandu-i.N-as putea sa uit acel sarut de pe banca galbena si mainile-mi tremurande in jurul gatului lui… si postarile pe care le-am facut in perioada respectiva , cat de mult ma inspira.. ce muza speciala !

         Nu scriu acum ..  ca mi-e dor. Nu. Am trecut demult peste. Cum spuneam n-am resentimente doar ca stand si analizand NOIembrie are ceva cu mine. Imi intra in suflet cu mii de stari si sentimente din cele mai diverse.Luna noiembrie a anului trecut a fost plina de sentimente,trairi,ochi negri si priviri tainice.. acum .. a revenit.

       Daca ar putea sa intre in inima mea cineva , as vrea sa-mi spuna ce e acolo si ce se petrece cu ea. Ce doreste, ce taine ascunde , ce dorinte are..Nici macar eu nu stiu ce vreau. Sau poate m-am resemnat. Probabil incerc sa las frigul sa-mi cuprinda sufletul , sa nu mai simta. Mi-e teama sa fiu ranita? Mi-e teama de esec?

       Incearca sa ma faca sa ma schimb , sa fac anumite lucruri pe care pana ieri le credeam fara rost. Ma provoaca sa renunt la ratiune , sa simt mai mult , sa traiesc momentul , sa zambesc .. sa-mi iau din privirea lui tot ce am nevoie.Dar de fapt.. de ce am nevoie?Am nevoie de un EL? Evident nu un oarecare … sa fie acel EL?Tipul cu parul de foc si cu ochii asemeni marii zbuciumate?

         Omul e slab . Are nevoie mereu de atentie, protectie , sprijin . Sa stie ca e cineva langa el , in stare sa-i sara in ajutor in orice moment. Omul… are nevoie de iubire. Sentimente , trairi . As vrea sa pot avea o conversatie cu mine insami , sa ma ascult.. sa cugetez asupra-mi . Dar refuz . Refuz sa ma descopar . Poate prefer sa ma descopere altcineva. Sa-mi priveasca temerile , sa mi le modeleze , sa le accepte . Sa ma faca sa le accept. 

        Prefer sa ma ocup cu totul altceva. Asa e fiinta umana, uneori . Uita sa se ingrijeasca de sine. Se pune mereu pe un plan secund. As da dovada de egoism ? Nu , pentru ca uneori nici eu nu ma mai cunosc. Nu-mi mai recunosc deciziile si parca altceva din interior mi-ar coordona miscarile.  Probabil … acea parte din mine trebuie sa o eliberez. Acea parte din mine nerationala.

       Un an plin…… un an in care am fost de prea multe ori ” indragostita ” . In care am crezut prea mult in aparente. Ele inseala de cele mai multe ori .. dar uneori , pentru a fi fericit pe moment, e bine sa crezi in ele. Sa te amagesti..

       E frig. Iar eu am o multitudine de sentimente contradictorii…. pe care nu stiu cum sa le modelez. Voi lasa , probabil, timpul sa-si faca treaba.. Voi renunta la ratiune ? 

1396045_1431787253706996_745725139_n

The Man Who Sold The World

               A fost o saptamana… a naibii de grea . Multe teste. Nu foarte grele. Dar stresul ala te ucide. Si apoi suspansul cu notele. Urasc sa fiu tinuta pe jar.

            Inainte nu asteptam sfarsitul de saptamana… cu atata ardoare.. dar acum e parca o minune cereasca . La prima vedere. Dar.. ajung acasa, vinerea dupa ore .. si ma paleste o plictiseala de toata frumusetea. Si un somn incredibil. Si uite asa-ti trece ziua de vineri. Sambata inveti si scrii ca robotul , ca deh , esti a12a si nu-ti permiti sa te duci nepregatit, fiind in defavoarea ta iar duminica iti tragi si tu sufletul iesind  sa incerci sa-i zambesti soarelui care se pare ca e mai indulgent anul asta . 

          Ideea e ca vreau sa se termine tot stresul asta cat mai repede.. dar apoi vin lucruri cat mai complicate. E un intreg zbucium in mine. De cateva zile ascult asta intr-una. 

         Ma stiti. Il ador pe Kurt. Pe Nirvana. Ideea e ca .. desi versurile transmit o anumita chestie..mie total altceva. Ma uit la videoclip , desi il stiu pe de rost. Ma obsedeaza privirea si gesturile lui Kurt. Felul cum e imbracat.Acel pulover , verde, blugii.. totul . Pare atat de serios , concentrat… trist . Ador cum e imbracat. Daca as putea doar asa m-as imbraca. O bluza cat mai larga , sa tina si de cald si niste blugi . E si ultimul lor spectacol.. Mi-as fi dorit sa fiu acolo.Nu pot sa zic ca e idolul meu nici ca-l ador doar din compasiune. Ma atrage pur si simplu. Prin tot ce a fost. 

        Are ….avea in el un soi de tristete in care ma regasesc. Nu mereu o arata. La fel si eu. Ascultandu-i melodiile saptamana asta am incercat sa inteleg , de fapt , de ce am starea asta atat de apatica. Nu cred ca e doar din cauza scolii.Mi-am amintit numeroase lucruri.Si am constientizat alte sute. Ca pot trai si fara anumite persoane, pe care , pana ieri , mi-erau poate printre cele mai dragi persoane. Ca oamenii se schimba si te pot surprinde chiar daca ai 15,18,30,45 de ani. Omul intotdeauna va fi imprevizibil. O fiinta atat de parsiva. 

      Descoperi lucruri la care nu te-ai fi asteptat niciodata. Realizezi ca o persoana la care  nu te-ai fi gandit vreodata , stie , ca pentru tine Oli , Kurt e ” your love ” . Lucru ce cu siguranta-ti schimba seara. Ca un plan important al vietii tale se poate schimba , doar sa-ti doresti asta, sa oferi sansa inceputurilor.

     Iti dai seama ca parti din sufletul tau au ramas… in urma , odata cu trecutul. Atunci cand vorbeai in spital pana la 3-4 dimineata la telefon cu P.. si adormeai asemeni unui copil cu telefonul la ureche iar el iti asculta somnul dulce. Cand A. iti lasa comentarii din cele mai traznite si te numea ” diva ” . Atunci cand ii puteai spune totul , fara nicio retinere , simtind ca e printre singurele persoane care te poate intelege.  Toate astea au trecut incetul cu incetul. Nu fara a cere ceva in schimb.. 

     Nu poti sa-ti recastigi sufletul. Nu ar mai fi acelasi. El e obligat sa ramana in urma , cu acele amintiri pentru a nu afecta prezentul.. viitorul . Poti insa sa-ti reconstruiesti unul nou. Luand-o de la zero. Cu noi amintiri , noi persoane. Caci daca o persoana a plecat din viata ta, nu a facut-o decat sa faca loc alteia,nefiind apta pentru a-l ocupa.

     Am deviat stiu… doar ca nu-mi poate scoate din cap melodia asta. Butonul de „replay” e la pamant…

     Oare ce ne mai rezerva noiembrie ? Abia a inceput si e incredibil…