Nu eram eu, mi-era teamă de ce va avea să fie, de cum voi reacționa și totuși, iată-mă aici….. din nou.

Stau în fața unei foi albe și mă tot gândesc. De ce? De ce acum? De ce iar? De ce am procedat așa și poate nu diferit? Ce se întâmplă când mereu își întinde razele spre mine? De ce-mi pun aceste întrebări și nu iau totul așa cum a venit? De ce e intotdeauna așa?

Am hotărât, timid, să te confrunt. Să mă confrunt. Să-mi șterg urmele de rimel de pe chip și să dau piept realității. Știam că vei fi acolo. Îți cunoșteam prea bine efectele. Eram conștientă de efecte, consecințe și încercam să lupt cu orice fărâmă din mine. Îmi bătea inima puternic, aveam impresia că toți o aud și nu voiam să mă deconspire, palmele mi-erau lac.. iar tu erai acolo. Încercam să evit contactul vizual, nu voiam ca razele tale să-mi cucerească iar sufletul.

Oricine iubește Soarele, dar poate nu atât de inconștient ca-n trecutul meu apropiat. Oare te-ai întrebat vreodată de ce iubim mai mult Soarele în zilele reci și lipsite de viață.. în loc să-l privim de pe piedestalul pe care tot noi, cu bună credință, i l-am ridicat în zilele toride?

Te-ai întrebat vreodată de ce ți-ai dorit pe cineva atât de toxic în viața ta precum Soarele? Cine ești tu să fii cu Soarele? Cum ai putut să te gândești măcar o clipă la asta? Iluzii….

Ți-am blestemat razele în fiecare moment al vieții mele mizerabile de după. Eram atât de naivă încât îmi făceam procese de conștiință și, voiam, în ultimele momente ale dinastiei Soarelui să simtă măcar 0,1% din tot ce am simțit eu. Eram egoistă și aveam falsa impresie că fiindu-ți rău, imi va fi bine. Voiam să simți cum te stingi în fiecare clipă de dor, să-ți dorești cu ardoare iar cerul să se închidă. Marele Soare să nu mai aibă acces. Am făcut schimb de roluri, dar nu am reușit niciodată să ajung Soare. Să fiu TU. Sau măcar cea mai ieftină copie. Ești ceva ce nu cred că voi putea înțelege vreodată..

Oare tu te-ai întrebat de ce am zis ”da”? De ce am cedat? Ce anume m-a determinat? Iluzia căldurii emanate de raze? Faptul că rememoram toate acele zile pline de căldură și pseudo-reciprocitate?

Suntem victimele propriilor alegeri. Avem falsa impresie că de data asta va fi diferit și ne vom putea confrunta monștrii interiori, că vom fi stăpâni pe situație până în momentul în care Soarele s-a apropiat de tine plin de dorință, într-un mod irezistibil. Îmi era dor de razele lui, deși atât de slabe acum, erau de nerecunoscut, parcă trecuse atâtea vieți și, totuși, ceva a licărit. Nu speranța zilei de mâine. EA nu mai există. Niciodată nu va mai exista indiferent de prețul plătit, de îngenunchierea sufletului și modul în care Soarele m-ar strivi… Suntem acum aici. Nici măcar în punctul zero. Suntem nicăieri, într-un tărâm al inconștienței. Soarele nu va mai zâmbi niciodată atât de frumos iar tu nu vei fi cea mai frumoasă floare înconjurată de aceste raze minunate. Vei fi ca oricare alta, cum de fapt, ai fost de la inceput.

Mi-aș fi dorit să pot trăi momentul, clipa la intensitate maximă. Să nu pot gândi în acel timp. Să fie ca inainte, preț de câteva secunde. Să mă arunc cu toată ființa mea în brațele Soarelui și să nu-mi pese de efecte. Să fiu o alta. Să fiu, poate, așa cum ți-ai dorit mereu și cum nu am reușit, deși am murit și renăscut de atâtea ori în încercările mele infinite de a-ți fi pe plac.

Și ceva din mine, încă-și dorește o ultimă reîncarcare cu căldura razelor Soarelui, dorind ca eventualele consecințe să nu mai existe. Ceva, încă nu știu ce, își dorește o ultima autodistrugere. Un sacrificiu final. Să fie o ultima seară, îmbrățișare, un ultim rămas bun. Acel rămas-bun de care nu am avut parte, să fim pentru o clipă ce nu am fost niciodată iar la final ne vom privi de la distanță, observând cu exactitate lumile diferite în care am ajuns să trăim deși, speram acum ceva timp, că lumea întreagă e determinată de prezența Soarelui…..