Archive for Februarie, 2017


Abandon

Lumea mea e un cer nesfârșit.

Nu-i cunosc începutul și, nici nu mă chinui să-i găsesc un sfârșit. Îmi place să o explorez, cât mai mult, căci, probabil, dacă aș cunoaște întinderea totală, această explorare s-ar termina atât de repede și ar fi fără sens, plictisitor.

Pe cerul meu ar putea fi milioane de stele. Dar, deocamdată, sunt puține. Mai puține decât degetele de la mâini. Dar hei, cerul meu e nesfârșit și, sunt sigură că de aia sunt atât de puține pentru că urmează să descopăr mult mai multe. Acele stele care, din păcate, le vor înlocui pe altele și, până la urmă, tot la un număr mic de stele voi ajunge. Dar ce contează cantitatea, când cea care trebuie să primeze e calitatea?

Cât de curând, o stea mi-a abandonat cerul. Dar a făcut-o în felul ei. Nu a fost nevoită, silită de împrejurări să -l abandoneze. Traiul ei nu avea de suferit. Era printre cele mai luminoase, aidoma Luceafărului. Mă uitam la el în fiecare seară și, îmi doream cu ardoare să coboare, să devină uman și să-mi animeze lumea.

Acea stea era una vicleană. A descoperit alte ceruri și a fost asemeni un om. Niciodată nu se mulțumește cu ce are, vrea tot mai mult, chiar dacă ar lăsa răni în urmă lui. Acea stea a jucat perfid, strălucirea ei fiind umbrită de noile planuri. O simțeam însă, străină și rece. Lumina, strălucirea ei nu-mi mai călăuzea drumul iar cuvintele spuse de ea, îmi păreau spuse din obligație, cu o voce înstrăinată, din obișnuință.

De obicei, rupturile sunt dureroase. Indiferent dacă-s de scurtă durată, temporare ori definitive. Și asta a lăsat o urmă dureroasă și care s-a refăcut greu, și nici acum, în totalitate pentru că nu orice suflet ce întâlnește o stea, rămâne marcat și e necesar de timp pentru a se reface. Steaua mea, deși pot spune că nu e potrivit să zic ” a mea”, s-a refăcut în mod instantaneu, pentru că toată lumea știe, stelele sunt speciale, sunt făcute din material ceresc și oricâte greutăți ar întâmpina, ele rămân la fel de strălucitoare și frumoase, însă pentru alte persoane, din păcate sau din fericire.

Luminează pe altcineva acum, dar niciodată nu va fi la fel. Pentru că vraja ei a fost afectată de cele întâmplate și suferințele produse. Ironic e faptul că pretinde că simte lucruri noi luminând și călăuzind un alt suflet, de parcă nu le-ar fi simțit niciodată. Și totuși, atât de repede? Refuz să cred.

A murit. Poate celelalte ceruri se vor distruge, într-un final, dar ea nu va mai fi demnă de al meu. E trecut. Avantajul rrecutului e că, în cele din urmă, trece.

Motive

A avea o relație e o chestie atât de căutată în zilele de astăzi.

Oricine vrea o relație, nici nu mai contează perioadă ori calitatea persoanei cu care începi așa ceva. Ești văzut ca un paria de nu ai o relație, ceea ce mi se pare extrem de trist. Contează să ai cu cine să fii văzut în public, să-ți satisfaci dorințele carnale?

Puțini sunt cei care nu se aruncă cu capul înainte într-o relație doar de dragul de a avea pe cineva, acea persoană care să fie interesată de ei, mai mult sau mai puțin, de complezență ori nu. Mereu am admirat relațiile acelea atât de lungi care te fac să te gândești ce ai făcut tu tot acești ani? Cum de ei pot și tu nu? Și începi să te analizezi și să consideri, probabil greșit și pripit, că problema ori de ce nu, probleme sunt la tine. Mulți fac greșeala să încerce să se schimbe și să preia fragmente din comportamentele celor ce au relații de lungă durată, sperând că poate de data asta va merge și la ei. Frumoase iluzii, nu?

Relațiile se intemeiază pe diverse motive: din interes, din dorința de a scăpa de singurătate, de a putea pătrunde într-un anumit cerc ori se întâmplă pentru că simți ceva, acea conexiune și ai impresia, din nou falsă, că ar putea fi alesul.

Mi-e atât de greu și să mint referitor la  faptul că azi nu am chef de fața cuiva, mă întreb.. cum se poate angaja cineva într-o relație din interes? Cum poți fi cu cineva cu mult mai în vârstă, iubind de fapt banii și nu persoana în sine? De ce ți-ai sili corpul să treacă prin așa ceva cu o persoană de care nu ești nici pe departe atras?

Pe de altă parte, sunt și motivele de despărțire. Din nou, diferite: infidelitate, nepotrivire de caracter, monotonie, personalitatea celuilalt ce te determină să faci asta ori alte motive. În legătură cu alte motive, e frustrant când acel motiv nu ți se pare suficient de determinant și simți că ai putea să faci ceva ca să împiedici nefericitul eveniment, dar nu ești lăsat. Și te frământă acel motiv și ajungi ca într-o seară, gândindu-te la asta mai mult decât ar trebui, să-ți dai seama că de fapt, motivul e unul pueril, infim, o minciună grosolană și că, de fapt adevăratul motiv pentru care toate acestea s-au întâmplat ești tu. Tot ceea ce tu reprezinți. Întreaga ta existență.

Plângi și nopțile se transformă în zile încercând să-ți dai seama de ce toate ăstea. De când? De ce s-a schimbat deodată? De ce totul s-a spulberat, risipit de parcă nu ar fi existat niciodată? Cum poate un om să se schimbe radical într-un tmp atât de scurt? Nu cred că această schimbare poate interveni fără puțin ajutor din exterior. Acel ceva care intervine în viața acelei persoane și o determină să vadă lucrurile altfel, sub o altă culoare și nu cea pe care tu ai dat-o cu atâta pasiune.

Cred că pe lângă acel motiv pueril, deranjante sunt și toate acțiunile de după. Cum încalcă tot ceea ce spunea că nu va face, într-un timp atât de scurt. Amuzant, nu? Oamenii sunt ipocriți, egoiști și răi. Îți mângăie sufletul atât timp cât este necesar pentru a-l liniști, calma apele și apoi se aruncă în lume, uitând de existența ta. De promisiuni, de morală.

Tu nu trebuie să te urăști pentru asta. Cred cu atâta înverșunare în karma. Mereu își va face treaba. Tu rămâi același suflet frumos și zâmbește, nu poți să știi niciodată cine se va ivi pe calea pe care o urmezi.

Indiferent de motivul pentru care te-a părăsit, impune-ți să te detașezi și să nu-i iei apărarea pentru că persoana aia ar ieși bine, nepătată și nefiind lovită de cuvinte dure iar tu, dragul meu cititor, vei fi patetic. Căci ei nu vor cunoaște niciodată că încerci să-i salvezi și ei, fără griji, își vor continua viața, ghici ce, fără tine ori fără să-ți dea cel mai mic semn. Vei fi patetic încercând să salvezi aparențele când în adâncul sufletului te confrunți cu frământări și cu incertitudini.

Zâmbește. Lasă Karma să rezolve. Mai devreme sau mai târziu.

2.12

2.12. Dacă le aduni, rezultatul este 5. Îți spune ceva această dată? Mie atât de multe. Una dintre cele mai fericite zile, încheiate cu un plâns apocaliptic.

”  Îi spunea că nu poate adormi de emoție, din cauza gândului că în acea dimineață avea să o îmbrățișeze și că avea să-i simtă respirația caldă alunecând pe gât.

Era frig. Vântul îi ținea companie în așteptarea autobuzului ce avea să o aducă mai aproape de el. Știa că va întârzia și ura gândul că va trebui să o aștepte într-o gară  necunoscută, străină, plină de oameni goi, triști și înfrigurați.

Norocul ei a fost că a ajuns fix cu 60 de secunde înaintea trenului. Îi bătea inima iepurește și încerca să-și calmeze trupul, să stăpânească acel tremurat incontrolabil. Credea că e de la frig, dar nu, nu îi era frig, ci era cuprinsă de teamă, nerăbdare.. și emoție pură. Își amintește clar, cobora și mergea cum o făcea el, de obicei, repede, grăbindu-se. Geacă descheiată, putând să se ivească hanoracul de un albastru închis, asemeni cerului în acea dimineață. Îl îmbrățișă, cuibărându-se la pieptul lui. Nările îi fuseseră cuprinse în mod abuziv de cel mai plăcut parfum. Îl simțea tremurând în brațele ei și cum zâmbetul nu-i mai dispărea de pe față. Ar fi vrut să oprească timpul, oamenii din acea gară și să le spună că el e acolo, e acolo pentru ea și că e atât de fericită încât ar putea alimenta un sat din Somalia cu energia electrică.

Își ridică privirea. Era roșie în obraji. Dar nu de la frigul năprasnic de decembrie, ci pentru că ceva se petrecea în interiorul ei. Ceva de care avea habar, nu-l putea stăpâni dar nici nu avea de gând. Era împăcată cu gândul că în sfârșit poate simți acel ceva și că avea siguranța că, în sfârșit, era reciproc. Își lipi buzele de ale lui și putu să jure, că pentru câteva secunde, inima se oprise. Acea  conexiune avusese loc. Îl privea zâmbind, încercând să-l calmeze. El îi șopti cu ajutorul unor cuvinte tremurânde cele două cuvinte, iar inima-i zâmbea.

Mergea pe stradă cu el, ținându-i mâna strâns și îngrijindu-se ca frigul să nu-i atingă fața perfectă de copil iar ochii ăia mari să poate zâmbi în continuare și să strălucească. Să emane căldura care, din păcate, nu-i înconjura.

O sorbea din priviri și voia ca orice secundă să o petreacă cu ea, să nu treacă nici măcar o clipă fără a nu fi cu ea, fără a o privi și a o cuprinde în brațele lui puternice. Îl vedea cum stătea pe acea canapea, în direcția geamului și cum era atât de confortabil, de parcă era de-al locului. Unde fusese atâta timp? Unde rătăcise atâția ani, luni, minute, clipe? Cum de se încadra perfect în peisaj acum și nu s-a putut mai devreme?

Se purtau ca doi adolescenți ce încercau să-și ascundă sentimentele puternice ce-i cuprinseseră. Își amintește cu atâta exactitate, de parcă ar fi fost ieri, cum îl prindea privind-o și sorbind-o din priviri, pe ascuns. Își mușca buza inferioară, dorindu-le cu ardoare pe ale ei. Erau ca un drog, iar el, tocmai ce intrase in sevraj. Inima-i bătea cu putere, gândindu-se că în curând își va putea lua doza și că nu au importanță consecintele, că sângele i-ar curge haotic prin vene ori că buzele îi vor sângera și învineți după ce-l va mușca cuprinsă de dorul acelor buze.

Îi cuprinse mâna pe sub masă și ea, nefiind surprinsă de acest gest, se simțea mai în siguranță. Îl simțea și mai aproape și nu mai conta ce avea să urmeze. Era acolo și nu avea să plece prea curând.

Ore întregi după a fost doar al ei. Putea să stea lipită de el și să-i audă bătăile inimii cum erau în concordanță cu ale ei. Îi putea îmbrățișa întregul trup ostenit și cuprins de sentimente diverse. Se bucura de moment, dar în același timp, știa că ele vor avea un final mult mai rapid decât își imaginaseră.

Fulgi mari îi acopereau și totul parcă era de poveste. Dar una cu un final nefericit, din păcate. Căci se îndreptau spre locul în care fiecare o lua pe un alt drum și ei trebuiau să-și spună durerosul „adio”. Dar nu pentru veșnicie. Ei se îndepărtau unul de altul pentru moment, urmând să se aștepte pentru mai târziu, într-un alt loc. Îl simțea având lacrimile în colțurile ochilor cei mari și sclipitori, dar îi promisese că nu o va face, doar în prezența ei.

Îl privi plecând și făcându-i cu mâna, dar atunci nu era deloc tristă. Tocmai avusese parte de una dintre cele mai frumoase zile. Anul se putea încheia pentru ea, nu i-ar fi păsat. Era cu totul adâncită într-o altă lume, departe de aceste ținuturi, unde era fericită și iubită, iar totul din jurul ei era neînsuflețit și neinteresant. Tot ce conta era el. Prezența, acel râs de copil, ochii mari și luminoși, brațele puternice, parfumul inconfundabil și acele buze roșii aidoma cireșelor de mai și calde ca o zi de iulie.

Plecă spre casă, cuprinsă de mii de fulgi, ce o acompaniau în drumul spre casă și cu un zâmbet pe chip. Un zâmbet ce-i lipsese atâtea luni, care nu se mai lăsa pleca.

Iubea și era iubită. Era de ajuns, nu? „

16

16 februarie.Așteptam ziua asta cu atâta nerăbdare.

Știam că va fi una dintre cele mai grele zile ale lunii, ale începutului de an, dar mă consolam cu ideea că la finalul ei, voi pleca la drum pentru a-mi îmbrățișa lumea, care deși nu mai era a mea în mod practic, o aveam în mod teoretic,  pentru a o cuprinde în brațele sfârâmate de efectele dorului și de lipsa altor brațe pe care să le simtă aproape și să bată la același unison.

Astăzi trebuia să se întâmple. Astăzi trebuia ca un ochi să-mi râdă și celălalt să plângă, ca mai apoi, cu zâmbetul tău caracteristic și cu buzele roșii și afectate de frig, să-i săruți și să-i faci pe amândoi să zâmbească, așa cum obișnuiai.

Dar azi, doar mi-au plâns ochii, iar tu nu ai putut fi deloc acolo, nu te mai simțeam. Nici măcar cu gândul. Nu mai era așa puternic ca înainte..

Rememorez zilnic. În zadar, știu. Amintirile mă hrănesc. Îmi mențin viu leaca de suflet rămas. Îl simt că se reface, iar timpul îl va rezolva.

Timpul.. timpul care ne-a trădat. Care s-a jucat cu mintea ta, ți-a dat false impresii și te-a făcut să crezi în lucruri, într-un mod superficial, fără a le analiza mult mai atent. Te-ai lăsat purtat de val și ai crezut că de data asta va fi diferit, deși eu eram nesigură. De fapt, sunt. Și mereu voi fi, indiferent de circumstanțe. Timpul perfid te-a prelucrat așa cum a vrut el, ți-a modelat sufletul și ți-a implentat speranțe, iluzii deșarte în adâncul sufletului, ca apoi să mi le transmiți. Îți amintești? Unde sunt toate aceste lucruri? De ce nu s-au materializat? De ce am oprit procesul lor de materializare? De ce suntem atinși de nepuțință? De ce vorbesc la plural, când știm foarte bine că nu ar trebui?

În fiecare zi vorbesc cu mine însămi și îmi demonstrez singură că ai avut dreptate, în tot ceea ce ai făcut, dar apoi, ceva din mine se răzvrătește și-mi pune toate argumentele la pământ. Îmi arată alte și alte posibiltăți și mă determină să nu te mai înțeleg pe cât de mult mi-aș fi dorit.

Probabil, voi păstra senzația asta mereu în suflet. De ce a fost așa, de ce eu, de ce noi, de ce acum? De ce acum când învățasem că există fericire și o apucasem de un picior.. ca apoi să dispară, când abia mă obișnuisem cu existența și prezența ei. De ce? De ce atâta incorectitudine?

De ce am aflat în modul acesta de ea? De ce a intrat în viața mea prin intermediul unei alte persoane? Unei persoane temporare? De ce nu ai lăsat-o aici, cu mine? Să mă pot obișnui cu ea? De ce a trebui să plecați? Niciodată nu o să înțeleg complet și o să refuz să o fac.

Ar fi trebui să mai fie trei ore. Dar, în schimb, sunt.. nici nu știu câte sunt ori dacă ar trebui să fie un anumit număr. Slabe șanse. Refuz să-mi ocup mintea cu iluzii deșarte menită să nimicească tot ceea ce reprezint.

Paranoia în comparație cu fericirea, nu a plecat. Și își dă toată silința să se facă cât mai bine prezentă, să-mi inducă temere și stări distrugătoare.

Astăzi trebuie să se întâmple, ai uitat?

 

 

11:11(2)

„Aveam emoții. Doar gândul că el va fi aici, mă făcea să tremur și să zâmbesc necontrolat.

Nu știu de câte ori am avut așa emoții, dar era clar, nu aveam cum să uit. Aveam un test important și el trebuia să vină.Citeam rânduri și eram distrasă, mă gândeam că în câteva ore va fi aici și îl voi putea simți aproape. Am dormit ca pe ace în seara aia, tot ce voiam era să se facă dimineață și să mă poată cuprinde cu brațele și să rămână lângă mine, măcar un pic.

Nici soarele nu apăruse. Nu voia să ne deranjeze. Eram în întunericul acela nesfârșit de înainte de zori, înghețând și așteptând trenul de Constanța. Gara pustie. Dar eu aveam atâta energie și corpul mi-era plin de fel de fel de emoții, iar gara nu mai părea așa pustie. O insuflețeam.

Îl căutam cu privirea. Câțiva oameni obosiți, înghețați. Trupuri, fără suflete. Îl zăresc și mă prinde cu brațele lui calde și, în același timp, obosite de atâta drum. Nu-mi mai păsa că îngheț, că tremur ori că trecea lumea și că trebuia să ajung la test. Era acolo, era al meu. Era tot ce conta.

Tramvaiul era plin de oameni, dar nouă nu ne păsa. Era lipit de mine, îmi săruta fruntea și buzele înghețate. Râdeam de oamenii din tramvai și eram în lumea noastră. Inimioare, fluturi, voie bună. Ar fi putut să pună cineva stop? Să oprească timpul?

Repetam în ultimele minute înainte de test, iar el era în patul meu. Îl simțeam, era frânt dar mă privea cu ochii lui mari și căprui. Ochii ăia de copil mă priveau doar pe mine. Deși abia stăteau deschiși, mă sorbeau. Îmi ținea mâna și încerca din răsputeri să-și alunge somnul, doar pentru a mai sta preț de câteva minute cu mine.. deși îl certam. Puteam să opresc timpul? Puteam? Nu.

Am plecat, lăsăndu-l cuprins de somn. Mirosul lui se impregnase oricum peste tot. Era, cred, printre primele dăți când plecam la un test cu zâmbetul pe buze. Nu mi-era teamă, nu aveam emoții pentru că știam că unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Pământ mă așteaptă după.

Eram toată un zâmbet iar lucrarea mi s-a părut floare la ureche. Voiam doar să ajung cât mai repede la el, să-mi strâng lumea-n brațe, să-i simt parfumul și să stau în liniște.

Încercasem din răsputeri să nu-l trezesc, dar mi-a auzit vocea și a murmurat câteva cuvinte. Îl imploram să mai doarmă, dar eram acolo și a preferat să nu. Mă implora să mă conectez cu el, să îl intoxic cu parfumul meu și să mă simtă aproape, după atâta timp. Aș fi putut să opresc timpul? Mă pot reîntoarce, vă rog?

Îmi supraveghea orice mișcare și mă ruga, insistent, să nu mai fac nimic altceva. Îmi simțise lipsa și eu, naiva, nu am profitat 100 %. Cine s-ar fi gândut că peste 2 luni toate ăstea ar fi fost doar simple amintiri?

Universul lui eram eu. Adormeam în brațele lumii, simțindu-mă în siguranță. Trebuia să fac cumva, să nu mai plece. Iubeam când mă demachia. Cu atâta grijă, delicatețe, zâmbindu-mi.

Am plâns și înainte și după ce a plecat. Eram în aceeași gară, mai animată de data asta, dar cui îi mai păsa? El pleca și aveam să nu-l mai văd preț de zile bune. Nu știam atunci că e penultima oară când il văd. Că va fi ultima dată în aceeași gară, în acel oraș. Era puternic și încerca să mă îmbărbăteze, cum a făcut-o întotdeauna. Dar pe el? Pe el cine îl îmbărbăta? Sufletul lui era în bucăți, știam, dar am sperat să diminuez durerea prin acele îmbrățișări.

Hei.. îți amintești?

Vreau să dau timpul înapoi. Să fiu cuprinsă, din nou, de toate acele trăiri și să reîntâlnesc partea umană, partea pe care mai am puterea, încă, să o recunosc. De care sunt îndrăgostită și pe care o iubesc.

Nu uita. Niciodată.”

Don’t forget it was real
Do you remember the way it made you feel?

Call me when you made up your mind
But you won’t

Exterior

O parte din universul exterior, care a fost atât de mult timp ignorant și lipsit de importanță, începea să-și facă simțită prezența în viața lui.

Era acolo, cu tot ce înseamnă și presupune asta: gânduri diverse, timp liber, fără anumite bătăi de cap ori limite impuse de anumite circumstanțe. Priveam, înmărmurită, cum universul își trimite liane în viața lui și cum nu mai puteam face nimic, nu mai aveam dreptul, nu mai aveam de ce. Cât de ironic, nu?

Oricât de mult încerca să pară indiferent și să reziste, în adâncul sufletului, conștientizează că toate lucrurile sunt în van și că, mai devreme sau mai târziu, se va lăsa purtat de val, mai mult sau mai puțin conștient.

Mă cuprind fel de fel de sentimente, din ce în ce mai diverse și, fiecare având o intensitate diferită. Îmi bubuie capul și-l simt greu asemeni unui mănunchi de plumb. Viața bate filmul, de cele mai multe ori. Și acum și de fiecare dată. Nu va mai fi nevoie ori necesar ca mintea să-mi joace feste ori paranoia să-mi cuprindă trupul firav. Nu va mai trebui să-mi pierd nopțile gândindu-mă „Oare acum se întâmplă asta sau asta?” Îmi voi închide ochii obosiți de vreme și voi zâmbi perfid știind că ele oricum se întâmplă.

Uneori îmi doresc să fiu aidoma unui cub de gheață. Să te chinui atât de mult timp să ajungi la miez, ca mai apoi să-ți dai seama că a fost un efort inutil.

Am obosit. Mi-e teamă și-s confuză. Vreau liniște, ploaie, portocale și ciocolată caldă. O să-mi explodeze inima și o să se refacă, probabil, cu speranța de mai bine.

Tablou

Ascult melodia aia. Iar și iar. Aia despre care nu credeam că se va potrivi vreodată. Că mă va face să plâng, gândindu-mă la tine. Că va ilustra ceea ce simt, atât de repede, față de momentul în care am ascultat-o prima dată.

Mă simt ca o copilă de 15 ani, care a trecut prima dată prin așa ceva. Mereu m-am simțit așa. Și acum 3,2,1 an(i). Mereu. Probabil e ceva în gena mea, ceva foarte slab și bleg.

Nu am să înțeleg niciodată, dar niciodată cum poți lăsa ceva ce-ți face bine sub pretextul de a-i fi acelui ceva mult mai bine, căci tu te consideri un rău absolut. De ce ai respinge pe cineva, deși el se împotrivește? De ce l-ai îndepărta?

De ce ai considera, greșit, că izolarea și viciile te pot ajuta să treci peste o cumpănă?  De ce să nu acorzi credit celorlalte persoane să-ți ia fărâma de suflet în brațe și să aibă grijă de ea, așa cum au făcut-o până acum? Lumea are impresia că ia mereu decizii corecte, ca mai apoi, să se uite înapoi, în trecut și să realizeze că a pierdut ceva ce nu poate găsi la oricine. Cu ce preț să-și asume acest risc? Orgoliu? Aroganța? Așa-zișii ochelarii de cal?

Cum poți să îți asculți partea întunecată? Când la vederea celei ce-ți făcea sufletul să zâmbească, lacrimi curg pe obrajii reci? Că-ți impui s-o eviți, sperând că-ți vei reveni..

E amuzant și, în același timp, extrem de trist să vezi pe cineva că face fix lucrurile de care se temea. Se temea să nu se reverse asupra lui. Pe care le nega cu întreaga lui existență. Cât de ironic e că ai ajuns să faci fix lucrurile ălea, nu? Și mai ales, cui nu-i merita. Probabil, pentru chestia asta, conștiința nu te va lăsa o perioadă în pace. Sau așa ar trebui.

Să îndepărtezi persoana care te vedea imperfect de perfect,  într-o aură de perfecțiune. Cred că nu există o alegere mai proastă de atât. Să-i dau cu piciorul fetei care s-ar fi pierdut în mulțime pentru tine și care și-ar fi scos inima din piept, pentru a-ți mai da încă 60 de secunde de trăit.

Dar sunt sigură că vei trece peste asta mai repede decât te-ai aștepta ori ai fi preconizat vreodată. Am fost acolo, îți amintești? O știi pe G.? A  trecut pe un plan atât de îndepărtat, că abia îl mai vedeai, atunci când am apărut eu. Se va întâmpla iar. Pentru că ăsta e cursul vieții. Cine-s eu să-l controlez?

Mi-e dor de mare. Chit că e rece. Să-mi mângâie gleznele ostenite și să-mi șoptească tot ce aș vrea să aud. Și de tine. Cred că ar fi tabloul perfect. Eu, tu, marea și mâinile noastre împreunate. Probabil niciodată nu se va întâmpla, dar în fiecare zi, mai adaug un pic de culoare acestui tablou. Nimeni nu-mi poate cere chirie pentru el ori să ceară evacuarea lui. Va rămâne acolo, așteptând să se transpună în lumea reală.

#teiubescboo

Dependență

Niciodată nu am putut scrie despre momentele mele de fericire. Deși ar fi trebuit să fac asta.

Ar fi trebuit să o fac. Era absolut necesar să nu păstrez doar pentru mine, deși așa se face. Nu doar să eman prin toți porii fericirea, să arăt tuturor cât ești de minunat, cât de fericită sunt, pentru că așa e lumea, nu știe niciodată ce e în sufletul tău, dar oricum, cui îi pasă dacă știe sau nu?

Am vrut, uneori, să mă îndepărtez ori să-mi impun să fac asta ca să evit durerea de acum. Să-mi înving depedența cât era în fașă. Cât de naivă sunt, nu? Ori un curaj prostesc, inutil.

Trebuia să evidențiez cât de frumoasă mă simțeam lângă tine, cum simțeam că întreaga lume îmi aparține și cum, de fiecare dată, timpul se oprea-n loc. Și totuși, trecea atât de repede.

M-ai schimbat și m-ai făcut să-mi schimb părerea despre propria persoană, fără a face ceva nemaiîntâlnit, ci prin simpla ta prezență, în viața mea. Și cum, tot tu, ai distrus-o în câteva minute. Căci așa face o dependență, nu? Te duce de la agonie la extaz, și invers. Dependențele nu fac niciodată bine, oricât ne-am amăgi. Indiferent de cât de mult timp le-am dori în viața noastră, la un moment dat, ne distrug. Din temelii.

De ce am vrut oare să încerc să mă rup de dependență? De ce? S-a rupt ea de mine, în cele din urmă. Și mi-a luat o mare parte din suflet, care nu va putea fi recuperată. Știu, sună dramatic, dar așa mă simt. Într-un câmp pustiu, plin de ceața tristeții și demoni ce-mi înconjoară sufletul lovit, hrănindu-se cu durere.

Nici nu vreau să mai plece, drept vorbind. O să reîncep să mă obișnuiesc cu compania lor. Nu o vor înlocui pe a ta, dar totuși rău cu rău, dar mai rău fără rău, nu?

Nu vor înlocui niciodată zâmbetul ăla tâmp de pe fața ta și prezent mai mereu, făcându-l și pe al meu să iasă timid, la lumină. Demonii îmi vor zâmbi malefic și sângele meu va fi în marginea gurilor lor. Nu vor putea să mă privească niciodată în felul în care o făceai tu, cu ochii tăi mari, de copil, inocenți și blânzi.

Mi-e dor să-mi fie imprimat mirosul tău peste tot, să mă tachinezi și să-mi spui ceea ce eu nu am avut niciodată curaj să-mi spun. Să știu că sunt singura care contează, importantă și de neînlocuit. Simt dureri ce nu pot fi descrise știind că toate ăstea s-au sfârșit, că altcineva îmi va lua locul, dar așa e viața, ireversibilă.

Unii ar putea spune că e doar o pasă proastă și că va trece așa cum au trecut toate, dar simt că de data asta e diferit. Pentru că nu am simțit niciodată ce simt acum. Știu, ești o dependență, una dureroasă și mi-aș pune sufletul în brațele dependenței. Pentru că o iubesc cum nu cred că voi mai iubi o alta, pentru că simt că doar ea-mi dă cele necesare supraviețuirii. Cât de previzibil, nu?

Dependența nu m-a părăsit pentru a cotropi o altă persoană, un alt suflet amăgit. Poate că asta e mai dureros decât plecarea în sine. Dependența mea a fost așa cum nu mă așteptam. Încă aștept, ca ultima naivă ce pot fi, să se răzgândească, deși mi-a spus că nu o va face. Nici noaptea nu a fost de ajutor. Mă întreb cum poți da drumul la ceva ce-ți face bine? La ceva de care ai nevoie? Urăsc egoismul. Îmi urăsc și dependența, în același timp deși, ard de nerăbdare să-mi cuprindă sufletul în brațe.

Mereu m-am considerat o ghinionistă. Nu m-am născut cu norocul în frunte, din păcate. Și nu doar din cauza întâmplării de acum. În general. Și știu sigur, că toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat de ar fi fost alte circumstanțe. Eu nu aș fi stat să mă scufund în propriile lacrimi și să mă ia paranoia din ce în ce mai tare și tu nu te-ai fi confruntat cu decizii atât de grele și nimicitoare.

Și ce e de făcut? Nu am destul timp, răbdare.. să aștept. Ce sau până când? Viața e imprevizibilă și nu se știe niciodată, ar spune cineva, dar e o prostie. Timpul nu vindecă, în sensul dorit. Niciodată. Timpul adună frustrări și gânduri de „Ce ar fi fost dacă? ”

Nu știu cât timp îmi va lua să te pot ierta. Probabil aș șterge totul, dacă acum ai apărea aici, chit și pentru 5 minute. Eu tot voi aștepta. Chiar și la nesfârșit, pentru că te cunosc, mai bine decât ai crede și știu că acum ești prins cu lanțuri și că faci ceva ce-ți provoacă un rău imens, ești prins de o altă dependență, care din păcate, nu sunt eu, ci lucrurile cotidiene.

Tot cred că ar trebui să te mai gândești și să nu uiți niciodată ce-ți spuneam în fiecare zi,și să-ți asumi riscuri și să lași loc fericirii. Ce am avut noi, știu că nu o să aibă nimeni, niciodată și că e mai puternic, deși nu mai e actual, ca orice lucru prezent din jurul nostru și că i-am eclipsat și că o vom face, mereu. Și încerc să cred, în tine, în noi.

Îmi lipsești. Te aștept să privim stelele și să te văd zâmbind, să le pui în inferioritate.

Să nu (mă) uiți. Niciodată.

#teiubescmaimultdecâtțiaifipututimaginavreodată

I have so much to say but you’re so far away

You’ll always be my heart..