Cum să pierzi două părţi din suflet în aceeaşi zi? Simplu, complicat.. am făcut-o şi pe asta. Nu era pe lista mea de „lucruri de făcut” în vara asta. Nici măcar nu am o listă de asta. Ori ele m-au pierdut pe mine?

                     Am tot încercat să scriu despre asta pe blog, dar nu mă simţeam în totalitate pregătită. Şi voiam să mai amân. Nu pentru că s-ar fi putut schimba ceva, m-aş fi minţit singură ci pentru că ar fi însemnat că… Bine, speram în adâncul sufletului ce mi-a mai rămas că poate ceva se va schimba.. Greşit !

                    Despre prima parte pierdută nu o să vorbesc. Nu că n-ar fi importantă doar că am mai trecut prin asta şi consider că aşa a fost să fie. Ce începe brusc şi cu prea mulţi fluturi la bord, se termină la fel de repede. Scânteia s-a stins. De la vânt, îndepărtare.. cine ştie? 

                   A doua parte este sau.. era, vreau să mă conving acum, mult mai importantă. Mereu am considerat-o parte din mine, mă simţeam cu ea ca şi cu o siameză. Vorba cântecului ăla ” simţiiiim la fel ” . Ne dădeam seama de ce vrea cealaltă dintr-o simplă privire, un surâs.. 

                  Încercând să mă încurajez singură, îmi spun că această experienţă neplăcută, din păcate, îmi prinde bine, ce paradox, şi-mi va fi de folos pe viitor. Nu toţi oamenii au aceeaşi inimă ca a ta. Nu încerc să par aici eu aia bună şi ea aia rea, ci această întâmplare mi-a arătat că noi.. nu mai suntem la fel. Şi nu, se pare că opuşii, opusele nu se mai atrag. Nu în cazul nostru.

                   Poate ne-am învăţat ca prietenia noastră să fie la distanţă iar revederea noastră să fie după mult, mult timp şi în acel scurt timp să recuperăm tot. Ori sa încercăm să o facem. Ne-am dezobişnuit, poate, de a sta atât de mult timp împreună. În ultimii 6 ani lucrurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Nu mai suntem puştoaicele de atunci, ce visau la pletoşi şi chitarişti. Bine, încă visăm. Şi puţină bărbiţăă . 

                  De multe ori te-am simţit trăind prin mine, prin poveştile mele. M-am obişnuit să fii prima care află orice, în secunda doi să te sun ori să-ţi dau mesaj. Iar acum? Acum poate am încercat să trăiesc prin tine, să mă agăţ de tine mai mult de cât era necesar iar tu, te-ai dezlipit de mine. Poate am fost sufocantă, protectivă.. încercând să recuperez, să fie bine deşi nu era.

                Când laşi lumea să plece din viaţa ta ori pleacă ei, înseamnă că va trebui să o iei de la început cu altcineva. În toţi ăştia şase ani aş fi putut. Ai fi putut. N-am făcut-o. Acum când suntem atât de aproape, este necesar. 

                Mereu m-au intrigat începuturile. Nu întotdeauna am răbdare pentru ele, alteori sunt atât de încântată de ele şi uitam de mine. De tot.

               Între noi s-a ridicat un zid enorm alimentat de orgoliu şi multe schimbări. Eu nu mai pot trece peste anumite lucruri, iar tu treci peste mine, peste lipsa mea cu altcineva. Niciodată o persoană nu o va înlocui în totalitate, dar va reuşi să o ajute pe o altă să depăşească un moment crud ca ăsta. 

              Şi chiar de-am reveni, într-o zi.. va fi diferit. Ne vom privi rece, distant şi vom schimba prea puţine cuvinte. 

              Scriind toate acestea am rememorat atâtea momente frumoase şi mai puţin frumoase. Tot ce mai avem ori mai am, sunt amintirile. Nimeni nu ni le poate lua. Sunt acolo. Vor fi acoperite, peste zile, luni, ani de altele şi le vei aduce la suprafaţă întâmplător.. zâmbind. Poate vei lăcrima amintindu-ţi de copilărie şi adolescenţă. Vei închide cutiuţa de amintiri şi-ţi vei vedea în continuare de viaţă. 

              Va mai trebui să mă lupt cu mine însămi să pot trece peste această etapă. Ori va rămâne o cicatrice. O cicatrice plăcută..