Linia patru..

Trenul Iași-Mangalia pleacă la orele 22, de la linia patru.

Te afli pe peron. Cu EL. Nu e întocmai cum visai. Dar ești acolo. El e acolo. Și parfumul lui vă înconjoară întocmai ca o aură iar tu îl îmbrățișezi de parcă ar fi ultima oară când îl vezi. Oare e?

De fapt, nu-l vezi.  Pentru că stai ghemuită la pieptul lui iar cămașa roșie maschează orice roșeață ce ți-ar trăda emoțiile nemăsurate pe care le simți. Dar ești conștientă că va trebui să-i dai drumul, să te duci spre tren și drumurile voastre să se despartă. Dar nu poți, sufletul lui licărește. Dorește să emane căldură. Pe care tu o simți și o strângi în pieptul plin de regrete. De ce nu poți prelungi momentul ăsta? De ce nu-l poți privi în ochi?

Ce lași în urmă?

Lași o privire atât de misterioasă, pentru care nu ai avut curajul necesar s-o privești fără să nu te pierzi. Acei ochi plini de povești pe care ai vrea să le citești, să le trăiești pe pielea ta, ascunși după ochelarii mari.  Acele buze ce protejau un zâmbet ce ți-ar fi putut da lumea peste cap dacă te privea prea mult și să uiți de tine, înțelegi?

Dar o voce te trezește din visare.”Mai plec și eu?” Sufletul i-ar fi urlat răspunsul instantaneu, dar ai ales să zâmbești, să maschezi ceea ce simți cu adevărat. De ce te-ai deschide? Te determină să-l privești sperând că-ți va citi în ochi dorința de a mai rămâne, dorință pe care nu ai avut curaj să o materializezi.

De câte ori ai întâlnit pe cineva cu care sufletul să-ți vibreze? Cu care vrei să oprești efectiv timpul și să te bucuri de prezența lui? Să-ți întâlnești partea masculină? Să te enerveze până la refuz și  totuși să-ți placă? Să ai o plăcere ciudată în a te tachina, pentru că altfel nu ai putea măsura ce e între voi? Să-ți dorești măcar o mică tachinare care  să  transforme ziua în una normală?

Te urci în tren, cu speranță de mai mult. Că trebuia să faci mai multe, că trebuia să te străduiești mai mult. Și pentru ce? Pentru încă un film prost? Dar, telefonul sună. S-a întors. O să-ți iei alt film, iar inima ta o să fie martora unor iluzii ce se vor vedea de pe lună. De ce s-a întors? Ce e în mintea lui? De ce nu spune tot ce gândește? De ce nu se deschide? De ce să intuiești și să nu te alegi cu ceva palpabil?

Tot peronul vă privea pentru că-l priveai ca și cum l-ai fi știut de o viață ori îl vedeai prima dată în viață și erai atât de fascinată,  iar toată lumea era inexistentă pentru tine. V-ați unit, repetitiv, în îmbrățișări lungi, pe care sufletul tău le aștepta de vreo două ore. Ezitai și totuși buzele voastre uscate de vânt, dorință și cuvinte nespuse s-au unit. Iar și iar.

Exista o tensiune între voi care ar putea anihila mersul oricărui tren. Care ar pune la pământ pe oricine care ar gusta din ea. Dar pe voi vă atrage. Și știi că oricât rău ți-ar face, oricât de mult ți-ar călca nervii în picioare, i-ai căuta privirea în mulțime. Ai căuta acel zâmbet în colțul gurii ce a făcut ca o parte din lumea ta să fie dată peste cap. Îți imaginezi fiecare dimineață cu acel zâmbet? Cu vocea răgușită de după somn? Nopțile în care v-ați parcurge pe îndetele fără hărți?

Dependentă? Oare? Ești? De ce anume? Prezența lui, de ceea ce îți spune, ochii, tachinări… de tot ce reprezintă EL? Cum s-a ajuns aici? De ce ai permis să se ajungă aici? Ce o să urmeze?

E trist că constați că el e doar fructul interzis și pentru a-l gusta, a te bucura de el trebuie să ai în vedere atâtea riscuri, atâtea probleme. Cine s-a priceput vreodată la matematică, la probleme? Cine-ți poate rezolva această dilemă? Să realizezi că ți-e doar sare pe rană și că-ți faci rău singură, dar mereu l-ai căuta, pentru că ești o victimă aparte. Durerea provocată e una plăcută. Orice lucru/sentiment transmis de el te face să reînvii. Să alungi monotonia. Ți-ai imaginat cum ar fi fără?

Cum ar fi dacă ar alege planul cel mai întunecat? Dacă ai ajunge doar o străină în ochii lui mari de copil?  Atât de multe întrebări. Inutile. De ce să nu te bucuri de moment? De ce mereu trebuie să vezi mai mult decât ți-este permis, momentan, să vezi? De ce ai mania de a te răni?

Și totuși, despre asta e vorba. Că tu îi vrei binele. Indiferent dacă acel bine e alături de tine ori de oricare alta. Pentru că ești conștientă că-ți va crește o altă inimă mică, știindu-l fericit și împlinit. Pentru că despre asta e vorba când ții la cineva. Pune-te pe locul doi, uneori. Fă compromisuri. Adormi într-o seară cu sufletul plin de regrete și de ” Cum ar fi fost dacă?” știind că ai făcut bine, că partea umană din tine e împăcată. Nu-ți hrăni demonii cu nefericirea altuia doar pentru a o clădi pe a ta. Hrănește-i și nimicește-i cu alegeri bune, cu ceea ce trebuie făcut. Distruge-i. Determină-i să te părăsească. Dă-le drumul. Nu-ți face din suflet o casă pentru ei.

Dă-ți voie să iubești. Să te poți reorienta. Scoate-ți din suflet acel chip. Dă-ți voie să trăiești.

Învinge-ți dependența..

Ia loc un pic, nu pleca, nu vorbi, nu mișca!
Comunicăm din interior … 

 

 

 

 

Cum ar fi să?

Mă usuc de la căldura asta și voiam de foarte mult timp să vorbesc cu tine. Da, chiar tu cel care citești ori chiar cel care scrie. Sunt doar o voce. O voce care-ți zgârie creierul într-un mod neplăcut. Care te face să pierzi nopțile și să ajungi să vezi răsăritul, crezând că ești pe plajă, când de fapt, ești doar în același pat, învechit, acoperită de pilote, deși afară sunt 40 de grade, cu lacrimi fierbinți pe obraji.

Cum ar fi să îți poți controla gândurile noaptea? Cum ar fi să încerci să zâmbești? Nu, nimeni nu a zis un zâmbet perfid, ci unul pe bune. Să te bucuri de răsărit, chiar dacă-l vezi de la aceeași fereastră prăfuită în diminețile de vară.

Cum ar fi să îi spui toate ăstea? Să scrii un roman, să apeși TRIMITE și să aștepți. Ar fi prea dureros, nu? Ar schimba totul. De ce să-ți asumi un asemenea risc? De ce să strici tot ce ați construit? Dar stai, îmi vei spune că, de fapt, nu ați construit nimic. Tot ce este construit este doar în capul tău. Cum ar fi să rupi barierele acelei lumi și să te eliberezi? Dar nu ai face asta pentru că ție-ți place acolo. E singurul loc în care îl poți avea aproape și îi poți manipula orice mișcări.

Cum ar fi să vedem toate lucrurile cum sunt de fapt? Ar fi crud și probabil depresia nu ar mai părea o boală atât de periculoasă și neprevăzută ci la ordinea zilei.

Cum ar fi să nu-i admiri pozele atât de des?Cum ar fi să încetezi să regizezi filmele din capul tău?  Să te uiți la clipurile în care cântă? Să nu cari în pieptul ăla mic și firav atâta oftat? Să încerci să te descătușezi de el. Să-i dai drumul să se ducă în alt piept plin de deznădejde?

Cum ar fi să îl ai lângă tine? Ar fi inexplicabil, nu? Să te vadă măcar cinci minute prin acei ochi mari și plini de mistere, așa cum îl vezi tu. Să se gândească măcar o dată la tine așa cum o faci tu. Ai crede că ești într-o lume paralelă și că totul e o capcană. Că totul ar avea un alt rezultat decât cel dorit de tine.

Cum ar fi să fie, totuși?

Cum ar fi? El ar fi asemeni unui fiu de împărat roman iar tu, un umil plebeu și l-ai privi așa cum privești hainele pe manechine în magazine. Nu le poți avea pe toate. Ar trebui să faci prea multe sacrificii, pe care le consideri inutile. Dar el? El le-ar merita?

Tu ești un biet plebeu.. și știi cum era atunci? Trăiai pentru pâine și circ. Asta face el fără ca tu să-ți dai seama. Îți aruncă firmituri de pseudo-plăcere și fericire. Ori realizezi ce se întâmplă și te complaci de dragul de a nu-l pierde? Nu vei putea niciodată să-i câștigi inima. Nu te transforma într-un gladiator, nu te lupta cu leii..

Cum ar fi să iei vălul de ceață de pe ochi?

Cum ar fi să realizezi că sunteți din două lumi diferite? Să conștientizezi că poate toate acele lucruri au fost spuse când el a fost luat de val?

Cum ar fi să înveți să înoți? Să poți avea grijă la valuri? Cum ar fi să te agăți de ceva stabil și să eviți să fii luată de val? Cum ar fi să realizezi că acest val te-a îndepărtat atât de tare de realitate? Cum ar fi să îl înfrunți?

Cum ar fi ca măcar de data asta să te înveți minte și să nu se mai repete din nou, aceeași poveste, la nesfârșit? Cum ar fi să nu te mai afli în ipostaza asta?

Cum ar fi să încerci măcar o dată să îți protejezi inima și să nu o mai supui atâtor și atâtor încercări? Cum ar fi să fii o persoană mai rațională?

Dar de ce ai fi? De ce când e atât de plăcut să trăiești într-o lume în care nimeni nu te judecă și în care oricine și orice îți dorești poate fi al tău.

De ce să-ți alungi clipele de pseudo-fericire?

Nu asta suntem de fapt? Suflete rătăcite, rănite și spulberate de dor? Nu căutăm o viață întreagă pansamente și dacă nu le găsim ni le construim fără să realizăm că, de fapt, adâncim rănile?

Cum ar fi să lași timpul să treacă și să vindece așa cum a făcut-o de atâtea ori?

Cum ar fi ca toate vocile din capul tău să fie tăcute și să nu te mai debusoleze? Cum ar fi să închizi ochii și să fie liniște? Și să nu-ți apară în minte acel zâmbet zeflemitor? Acea gropiță înconjurată de barba roșcovană?

Cum ar fi să ..

You don’t have to love me love me
But you gon’ have to fuck with me