Te simt. Îmi curgi prin vene. Cu o viteză zdrobitoare. Simt pieptul cum mi se sparge de dor. Cum inima-mi plânge de dor.. de singurătate.

Mă dor toate. Am dureri fizice. Sunt urmele prezenței tale. Sunt urmele lăsate de tine. De noi. Mă mișc greoi, dar zâmbesc. Știu că ai fost aici, că mi-ai aparținut, am fost a ta.

Te-ai întins lângă mine iar timpul a înghețat. Nu mai voiam să plec de acolo. Simțeam cum plutesc și era de ajuns. Ochii tăi străluceau în întunericul ce ne înconjura. Mâinile tale tremurânde îmi țineau chipul iar zâmbetul tău mă hipnotiza… Cine ești? Din ce Cosmos vii? Cu ce scop?

Fără să-mi dau seama, am încălcat atâtea principii, toate restricțiile. Timpul e relativ, știi?

Am un zâmbet tâmp pe față. Am în cap doar imaginea ta, cum tragi din țigara aia , puternic și cu toată forța. Buzele alea uscate și mari.. dinții albi, arătându-se timid pe sub buze… acel zâmbet..

Nu pot descrie în cuvinte ce simt, e ceva supranatural. Îmi umple corpul, simt cum dă afară dar nu vreau să pierd nici măcar o picătură. Umple-mă de tine până la refuz. Vreau să mă trezesc în fiecare zi cu aceeași privire și să mă pierd în privirea ta. Să uit de mine, de timpul care trece pe lângă noi.. să mă simt ca o adolescentă pentru veșnicie.

Plâng. De fericire. Te am. De necrezut. Eu eram Luna, tu Soarele. Nu știu exact ce s-a întâmplat în acest Cosmos uriaș dar cineva a vrut ca noi doi să ne întâlnim. Probabil vom da lumea peste cap, Soarele și Luna nu trebuie să fie împreună, dar ce mai contează?

Am renăscut. M-ai adus la viață. Mi-ai arătat ce e fericirea. Mi-ai demonstrat că se poate altfel. M-ai dus pe culmile fericirii.

E ciudat… Știu că orice secundă lângă tine, cu tine e prețioasă. Timpul trece într-un mod diferit.. Nu te opri. Nu te întoarce niciodată. Nu schimba macazul. Rămâi. Dansează cu mine pe bătăile inimile noastre..

Oprim timpul. Doar eu și cu tine. Doar eu și acei ochi verzi mari, acele pupile dilatate. Doar eu cu acel zâmbet sfâșietor.

Zâmbesc.

Mai mult ca ieri, mai puțin ca mâine.