Renaștere

Te simt. Îmi curgi prin vene. Cu o viteză zdrobitoare. Simt pieptul cum mi se sparge de dor. Cum inima-mi plânge de dor.. de singurătate.

Mă dor toate. Am dureri fizice. Sunt urmele prezenței tale. Sunt urmele lăsate de tine. De noi. Mă mișc greoi, dar zâmbesc. Știu că ai fost aici, că mi-ai aparținut, am fost a ta.

Te-ai întins lângă mine iar timpul a înghețat. Nu mai voiam să plec de acolo. Simțeam cum plutesc și era de ajuns. Ochii tăi străluceau în întunericul ce ne înconjura. Mâinile tale tremurânde îmi țineau chipul iar zâmbetul tău mă hipnotiza… Cine ești? Din ce Cosmos vii? Cu ce scop?

Fără să-mi dau seama, am încălcat atâtea principii, toate restricțiile. Timpul e relativ, știi?

Am un zâmbet tâmp pe față. Am în cap doar imaginea ta, cum tragi din țigara aia , puternic și cu toată forța. Buzele alea uscate și mari.. dinții albi, arătându-se timid pe sub buze… acel zâmbet..

Nu pot descrie în cuvinte ce simt, e ceva supranatural. Îmi umple corpul, simt cum dă afară dar nu vreau să pierd nici măcar o picătură. Umple-mă de tine până la refuz. Vreau să mă trezesc în fiecare zi cu aceeași privire și să mă pierd în privirea ta. Să uit de mine, de timpul care trece pe lângă noi.. să mă simt ca o adolescentă pentru veșnicie.

Plâng. De fericire. Te am. De necrezut. Eu eram Luna, tu Soarele. Nu știu exact ce s-a întâmplat în acest Cosmos uriaș dar cineva a vrut ca noi doi să ne întâlnim. Probabil vom da lumea peste cap, Soarele și Luna nu trebuie să fie împreună, dar ce mai contează?

Am renăscut. M-ai adus la viață. Mi-ai arătat ce e fericirea. Mi-ai demonstrat că se poate altfel. M-ai dus pe culmile fericirii.

E ciudat… Știu că orice secundă lângă tine, cu tine e prețioasă. Timpul trece într-un mod diferit.. Nu te opri. Nu te întoarce niciodată. Nu schimba macazul. Rămâi. Dansează cu mine pe bătăile inimile noastre..

Oprim timpul. Doar eu și cu tine. Doar eu și acei ochi verzi mari, acele pupile dilatate. Doar eu cu acel zâmbet sfâșietor.

Zâmbesc.

Mai mult ca ieri, mai puțin ca mâine.

Haos VS Cosmos

Haos în mintea mea. Cosmos în ochii tăi.

Cosmos în miintea mea. Haos în ochii tăi.

Haos în viața mea. Cosmos în juru-mi când sunt tine.

Cosmos când buzele ni se contopesc. Haos începând cu clipa în care dispari de lângă mine.

Haos când ochii tăi nu mă privesc. Cosmos când mă pierd în ochii tăi de-un verde unicat.

Cosmos când mă îmbrățișezi de parcă e ultima oară când ne vedem. Haos când noaptea perfidă ne desparte.

Haos cu gândul la vacanța ce bate la ușă. Cosmos visând la clipa reîntâlnirii.

Cosmos când te deschizi față de mine. Haos în momentul când scepticismul mă cuprinde.

Haos când gânduri nepotrivite îmi înconjoară sufletul cu lanțuri dintre cele mai grele. Cosmos când mi le alungi cu o simplă îmbrățișare. Simplă, dar atât de sinceră.

Cosmos cu gândul în suflet că-mi ești din ce in ce aproape de suflet zi de zi. Haos când mă gândesc cât pe neașteptate a venit totul. Dar vai, cât de rapid.

Haos amintindu-mi modul în care erai creionat în capul meu. Cosmos pentru ceea ce reprezinți actualmente, într-un timp atât de scurt.

Gândurile mele alternează între Cosmos și Haos. Oare nu e același lucru? Nu e oare Cosmosul doar un Haos ce are tendința de a fi mai aranjat? Ce e până la urmă Cosmosul? Dar Haosul?  De ce mereu asociem Haosul cu întâmplările negative din viața noastră?

De ce nu ar fi asociate cu minunatul Cosmos? Ce ar fi până la urmă? E doar ceva nemărginit, fără cap, fără coadă. Poate inspira teamă. Acea teamă de necunoscut. De ce nu ar fi chiar Cosmosul un Haos? Cine ar vrea să se piardă printre planete, constelații?

De ce Haosul nu ar fi ceva bun? De ce nu ai putea descrie amalgamul de sentimente ce te cuprinde când brațele lui te înconjoară? Când te privește în ochi și-ți spune suav că „Totul va fi bine”?

Cosmos când ești aproape. Haos din momentul în care realizez că va trebui să pleci.

Cosmos în ochii tăi. Haos în mintea mea.

Cosmos când te sărut chit că ești răcit bocnă. Haos ar fi de n-aș profita de fiecare ocazie ce mi se oferă.

Cosmos pentru că exiști. Haos de-ai pleca.

Rămâi. Rămâi cu mine.

Nu-mi da drumul.

Artă-mă.

Hai să ne creionăm frumos.

Să ne pierdem în Cosmos provocând Haos.

 

Cosmos

Nu-mi place să văd lumea manifestându-și falsa fericire, dar atunci când ei chiar o simt? Când e față de tine? De ce nu știu cum să reacționez? De ce mereu sunt sceptică și am impresia că e doar o stare de moment? Sau asta e fericirea, de fapt? De ce mereu am impresia că totul o să se termine atât de prost? Când are de gând pesimismul să mă părăsească? De ce dintre toți, fix el nu s-a plictisit de mine? Ce am atât de special? De ce eu?

Dar ce se întâmplă când vezi suferința în privirea oamenilor? Dar în ochii celui drag ție? Atunci ce te faci? Cum rezolvi situația? Cum reacționezi? Cum e cel mai bine?

Am fost fascinată de la început de ochii tăi. Din tot ceea ce reprezinți tu. Mai știi că ziceam de acei ochi misterioși care te resping printr-o singură privire? Că nu-i poți privi pentru că au propria personalitate? Că nu oferă oricui privilegiul ăsta de a privi în adâncul lor?

De ce am impresia că ai cei mai frumoși ochi din univers? Poate pentru că sunt îndrăgostită? Totul în jurul tău ți se pare nimic în comparație cu acei ochi? Acei ochi mari, de culoarea smaraldului. Știai că se ascunde un întreg cosmos în ei? Poate de aia mă pierd mereu și mereu privindu-te? Pentru că e nesfârșit acest cosmos?

Cosmosul din ochii tăi era în agonie. Ți-am citit suferința din ei. Știam că e încă acolo, prezentă. Mereu va fi, oricât ai vrea să negi. De ce îți priveam doar ochii în acel moment, iar cuvintele erau doar zgomote de fundal? Eram eu și ei. Mă pierdusem. De ce nu am știut cum să reacționez? De ce n-am fost înduioșată pe cât mă așteptam să fiu? De ce tristețea din privirea ta m-a făcut să-mi pun mii și mii de întrebări? De ce atunci mi-am dat seama că ochii tăi sunt precum o călăuză? De ce mereu caut să rătăcesc în cosmosul tău? Ce au ei și n-au alții? Vin la pachet cu tine?

De ce alerg să mă pierd în ei? De ce când știu că-mi vor da lumea peste cap? De ce mereu le duc lipsa și simt nevoia să mă privească ore-n șir deși știu că-n secunda doi, roșeața îmi învăluie obrajii?

De ce am stoluri de fluturi când te văd? Cum de vremea de afară nu a reușit să-i distrugă? De ce simt că te cunosc de ani și ani de zile? De ce sunt așa vulnerabilă în prezența ta? Cum de fac anumite lucruri pe care nu mi le pot explica? Care e secretul tău? Ce trucuri folosești să scoți din mine ceea ce 22 ani a stat ascuns? Ce urmează? De ce sunt un amalgam de emoții în prezența ta? De ce am atâtea „de ce-uri” scoase pe interval?

Cine și ce anume ești în viața mea? De ce al tău cosmos e magic? Ce va urma? Ce scopuri ai? Cine te-a adus în viața mea? De ce nu pot să-ți dau drumul? De ce m-am simțit atât de neputincioasă astăzi când am crezut că mă va răni tot acest cosmos? Că-l voi pierde deși mă dă peste cap? Că se va năpusti asupra mea trimițându-mă în lumi paralele?

Mă simt neputincioasă. În fața ta. În privirea ta, sunt doar un corp fără vlagă, ce poate fi modelat întocmai dorințelor personalității ochilor tăi cosmici.

Nu-mi da drumul. Fără tine sunt în sevraj. Distruge-mă în cel mai frumos mod posibil. Artă-mă.