Stau. Visez. Sunt in delir. Simt că plutesc și totul e aievea. E vis, e realitate?

Alerg. Alerg și inima-mi bate nebunește. Am emoții cum nu am avut niciodată. Nu știu ce se întâmplă în corpul meu, de ce mintea-mi joacă feste, de ce tremur, de ce acum, de ce.. ? Te văd ca și când și nu știu care ar putea fi următorul pas. Dacă fac ceva greșit? Simțurile mi-s inundate de parfumul tău și aș vrea ca timpul să se oprească. Aș scăpa de stângăcie. Nu te pot privi în ochi, nu pot ridica privirea, mă pierd și înghit în sec. A început.

Ne plimbăm fără să realizăm că în sfârșit a început. Unde am fost până acum? Cum s-au regăsit sufletele noastre? Ce anume a determinat să se întâlnească? Te strâng în brațe și, deși zâmbesc, mă gândesc că vei dispărea. Voi clipi și nu vei mai fi. Vei dispărea la fel de repede cum ai apărut.

Mereu mi-a fost teamă de necunoscut. Să încerc. Să mă las purtată de val. Am vrut să pun mereu stop miilor de gânduri ce mă străfulgerau. Îmi erai necunoscut și, în același timp, aveam certitudinea că te cunosc de o viață. Că acei ochi verzi nu sunt doar cei mai frumoși ochi ce m-au privit, ci îmi sunt casă. Îmi sunt tot.

Ceva am făcut greșit toată viața. Am avut o peliculă pe ochi. Am crezut că așa trebuie să fie. Că atât este, va fi. Că nimic nu se poate îmbunătăți. Nu am cerut mai multe de la mine. M-am plafonat și am plutit în derivă. Mă pierdeam de fiecare dată și aveam temeri. Mult prea multe. Se încolăceau în jurul sufletului meu și-l sugrumau. O luam de la capăt mereu și mereu, fără să învăț nimic, aruncându-mă în gol.

Dar m-am regăsit. Mi-ai mângăiat chipul pe care au curs răuri de lacrimi și m-ai hipnotizat. Nu voiam să te oprești din a mă privi. Din a-mi zâmbi. Să-ți simt brațele în juru-mi a fost cel mai frumos sentiment. Să știu că mă sprijini, că nu voi cădea..

Mi-ai luat sufletul în palme și s-a simțit acasă. Am zâmbit și m-am lăsat cuprinsă de visare, de tine, de noi. Ne-am lăsat purtați de cel mai frumos dans. Ne-am lăsat purtați reciproc de pașii celuilalt deși știam că dansăm în derivă. Că vom obosi și ne va rupe definitiv. Ne va sparge în bucăți ce nu vor putea fi puse la loc, că nu ne vom regăsi ca acum, niciodată.

….și totuși, de ce mi-ai dat drumul? Cum le pot regăsi? Cum mă voi descurca fără?

Stau în fața unei foi albe și o simt cum se strânge. E un sentiment straniu, nu-l pot explica și faptul acesta mă consumă. Urăsc incertitudinea și, totuși, ea m-a adus aici. M-am gândit la tine până te-am cunoscut. Dacă nu ești doar o himeră? Dacă nu ești doar produsul imaginației mele? Dacă acele buze roșii, flămânde au fost reale?

Mă urăsc că am ajuns iar în momentul din care speram să nu mai fiu vreodată. Să mă simt singură, neajutorată și să am sprijin în mintea mea adolescentină. Minte ce m-a dus aici deși eram conștientă de consecințe. Mi-e frig, tremur deși lacrimile-mi curg șiroaie. Dacă a fost un vis, aș fi preferat să nu mă trezesc. Să opresc timpul și să mă las pe spate. Să mă iei în brate și să ne contopim. Să rămâi până la ultimul act.

Aș vrea să-mi scot inima din piept și să o întreb dacă toate lucrurile au vreun rost. De ce mi-a scos în fața o nouă lecție? De ce aveam nevoie de a 3932827 a lecție? De ce o simt pe asta ca fiind cea mai dureroasă? Poate pentru că prima dată eram 101% conștientă de ea, dar am ales iar, să o ignor și să sper că zâne vor pogorî pe pământ și mă vor salva, când doar eu am puterea asta?

Știu doar că voi căuta acei ochi verzi la nesfârșit și voi spera că te voi regăsi într-o zi. Dar știu că nu vei pleca prea curând de aici, că-mi vei acompania visele și o să mă hrănesc cu iluzii. Unde vei fi. Vom fi. Unde realitatea nu e atât de crudă și, vei avea curaj să mă privești cu aceeași ochi, să-mi spui și să-mi arăți tot. Nu doar un trailer. Ci vom avea trilogii în care vom fi deasupra tuturor, ne vom ține de mână și lumea s-ar putea sfârși, nu-mi va păsa. Vei fi acolo și, oricum, voi fi murit de zeci de ori privindu-mă, pierzându-mă în tine.

Sunt iluzii ce mă vor mânca din interior, ce mă vor distruge puțin câte puțin, când, într-o zi eu, cea de acum, nu voi mai fi și voi avea curajul să îmbrățișez realitatea.

Și dacă voi dispărea, cum voi ști că te-am regăsit? Că ești tu? Cum mă vei recunoaște? De câte ori e nevoie să mor pentru a fi ce trebuie? De câte ori ne vom distruge complet pentru a ne regăsi?

Te iau de mână așa cum ai făcut-o de atâtea ori. Te privesc și-ți zâmbesc. Gropițele sunt și ele prezente. Îmi săruți chipul și pornesc. Te voi regăsi. Știu asta, sunt sigură. Ne vom regăsi în cea mai lungă îmbrățisare. Corpurile noastre vor dansa la nesfârșit iar totul în jur, va fi mut. Va răsuna dorința. Și dorul. Pianul și viorile ne vor acompania ca într-un film american de dragoste, cu multe clișee. Vom fi..

Pornesc spre tine. Spre noi. Spre necunoscut.

Am fost, suntem… dar ce vom fi?