Tag Archive: iluzie


Iată-mă din nou în fața aceleași foi albe, imaculate. Aceeași foaie nerăbdătoare, ce-și așteaptă cuvintele cu atâta ardoare, cu un dor imens..

Am lăsat-o singură prea mult timp. M-am lăsat purtată de valul iluziei până m-am pierdut. Am fost fericită, știi? M-am îmbătat de fericire. Am băut din acea iluzie, crezând….. prostește că o voi avea întotdeauna. Am vrut să mă contopesc cu ea, să fim una și aceeași. Să nu-mi mai dea drumul niciodată. Să o pot avea, în sfârșit, știi?

Dar o iluzie tot iluzie rămâne. Te ademenește în cel mai plăcut mod, te amețește și te lasă singur, pierdut. Nici nu știi în ce parte să o apuci.

Dar am știut vreodată? Oare chiar am știut?

Nici vorbă. Am simțit prezența unei iluzii. Știam. Eram obișnuită. Se întâmplase de prea multe ori. Dar m-am lăsat, din nou, dusă de val.

Aveam de ales. Stânga sau dreapta. Știam că una dintre căi e incorectă. Aveam toate semnalele din univers care-mi spuneau asta, dar mintea mea adolescentină a ascultat? Când vreodată? De ce mi-e sufletul atât de topit după trăiri de acest fel? Când se va simți împlinit? Oare va ajunge vreodată la stadiul acela?

Am crezut. Am crezut nebunește. Puteam să bag mâna în foc. Putea oricine să-mi spună orice. Eram prea sigură de tine, noi, pe mine. Aveam frâiele în mână. Simțeam pământul la picioarele mele… dar ce păcat! Erau nisipuri mișcătoare.. erau doar iluzii..

Am ales contrar rațiunii mele ori a celorlalți. Te-am ales pe tine. În detrimentul meu. Te-am transformat în întregul meu. Erai ( ești? ) soarele, luna, stelele..  orizontul. Mă mințeam zilnic că sunt bine, că mai pot, chiar și când îmi simțeam sufletul călcat în picioare. Orgoliul. Demnitatea.. totul.

Te-am pus tot mai sus. Eram fericită. Îți vedeam ochii verzi sclipind. Zâmbetul de cristal. Îmi treceam mâinile prin părul tău și adormeam fericită. Credeam că am ”totul” în brațe, fără să văd în ce mă transform. Cât mă deformam. Ce jos eram.. dar mă îmbătam cu picăturii iluziei și nu vedeam realitatea.

Nu vedeam că, din păcate, această căruță a rămas doar cu o singură sursă de tracțiune. Am vrut să fii bine, în speranța că eu voi fi bine văzându-te așa. Dar nu m-am gândit că așa va fi. Că vei da drumul mâinii ce te-a susținut, ce ți-a fost alături..

Nu voiam recunoștință. Nu voiam laude, premii, distincții. Voiam măcar 10% din tot ce am pus eu pe tavă.

Voiam adevărul… voiam să rămânem acolo. Să nu ne schimbăm.

Ai răsturnat tava și mi-ai întors spatele. În cel mai urât mod. M-ai privit rece. M-am pierdut, fără să-mi dau seama, din nou în ochii tăi de smarald. Vedeam tot. Tot ce a fost. Toate râsetele, lacrimile de bucurie, strigătele, atingerile, îmbrățisările…. acele buze sângerii..

Ai plecat. M-ai lăsat înconjurată de aburii iluziei. Iluzie pe care am refuzat-o să o îndepărtez. De ce? Îmi încălzea inima. Mă purta într-o lume, într-o realitate pe care nu am putut-o creiona niciodată. Nu am fost destul de puternică..

Am preferat varianta mai ușoară. Știam, de fiecare dată, că mă va răni, dar am sperat mereu să pot schimba ceva. Să nu rămână la stadiul ăla…

Nu îmi va trece niciodată. Voi spera. La nesfârșit. Voi vărsa oceane de lacrimi. Mă voi învinovăți mereu și mereu. Degeaba. În zadar.

Nu știu când mă voi trezi ori poate sunt doar puțin adormită. Știu ce e binele, ce e răul și, totuși, încă sper. Cai verzi pe pereți. Cred cu îndârșire că voi face din negru-alb. Că poate cineva mă va privi fix în ochi și-mi va rămâne alături. Fără scuze, pretexte. Doar cu mine. Pentru mine.

Știu că acea parte din mine va fi în continuare dependentă de tine. Că va dori să verse în continuare lacrimi. Că-mi va face obrajii să ardă. O pot opri? Da, bineînțeles. O voi face? Cel mai probabil că nu. Ar avea vreun rost? Sigur că da!

Lasă-le să curgă! Știu că nu vor ajunge niciodată la poarta inimii tale. Nu o vor topi, nu vor da jos lanțurile de pe ea… lanțuri pe care credeam că le-am rupt și că o am în palme…. dar… m-am înșelat așa că lasă-le. Așa a fost mereu. M-am complăcut. M-am obișnuit.

M-am obișnuit să fiu doar o simplă marionetă în mâna diverșilor păpușari ce promit fericire, zâmbete..

Vreau doar liniște. Vreau ca timpul să se oprească. Gândurile să facă liniște. Am obosit. Mi-e capul vraiște.

Te văd trăgând din țigară și cum buzele uscate se lipesc melodios de ea…  E atât de plăcut!

 

 

 

Victimă 2.0

” De prea mult timp ardeam de nerăbdare să-i văd chipul blând de copil și să privesc în adâncimea ochilor săi de culoare cafelei și atât de blajini.

Îmi doream să stăm sub același tavan, pe care să-l examinăm până se crapă de ziuă și să-i simt brațele puternice în jurul meu, ore-n șir.

Și.. momentul ăla sosise. Mă simțeam… nici nu știu cum mă simțeam. Eram între două lumi. Cea a reveriei și a realității crude. Nu-mi permiteam să mă avânt în cea a reveriei, pentru că am mai fost acolo și sufletul mi-a fost făcut țăndări, dar parcă lumea realității crude.. ei bine, e prea dureroasă și, parcă, părticele din sufletul meu au nevoie de miligrame din lumea reveriei.

Îmi place să-mi fac iluzii. Să fiu victima propriei mele minți. Ca mai apoi, tot eu, să desfac firul în 948275274724. Nu trăiesc doar într-o singură lume creată de mine însămi, ci călătoresc prin atâtea lumi create. Fiecare iluzie are caracteristicile ei,  aparte dând naștere la alte milioane de iluzii mai mici, creând o lume imaginară. Câte o lume imaginară în care-mi place să-mi găsesc refugiul și, uneori, să trăiesc acolo efectiv. Deseori, refuz realitatea și nu din cauză că nu aș fi destul de matură încât să am resursele necesare pentru a o înfrunta ci pur și simplu, nu-mi place și de ce mi-aș irosi timpul prețios, când îl pot folosi pentru a mă relaxa? Da, aș putea să-l folosesc să aduc în lumea reală cele ilustrate în lumea reveriei, dar tocmai de asta nu o fac, pentru că sunt destul de matură și conștientă că unele trebuie să rămână acolo pentru că ele sunt incompatibile cu realitatea, oricât de mult mi-aș da eu silința să schimb asta.

Cât timp am fost cu el am ignorat multă vreme realitatea și apoi, mă lovea în creștetul capului și instala o tensiune între noi și-l făceam să se simtă ciudat. M-a durut. Mă doare că nu-mi înțelege adevăratele intenții și nu poate descifra gândurile pe care le am de atâta timp. De ce asta? Când părem … identici.

Mereu trăirile se opreau, la un moment dat, dar, de data asta a fost diferit. Ceva din mine îmi spunea să le tai de la rădăcină, dar, în același timp, o altă parte mă îndemna să le aprofundez, pentru că mă macină de prea mult timp și ar fi păcat să nu mă împac cu ele înainte să le dau uitării de tot.

Am făcut prea mulți pași greșiți, toți dintr-o naivitate imensă, fiind doar o altă victimă a propriilor mele acțiuni. Am în căști vocea lui Jared Leto pe melodii acustice, ]ntreruptă deseori de o singură melodie, pe care am ascultat-o obsesiv amândoi în urmă cu 24 de ore… oh, și mii de gânduri ce-mi străpung creștetul, întrebându-mă unde mă îndrept cu toate astea.

Spre nicăieri. Plec. Nu știu când mă întorc. ”

Why are you toying with my mind?