Ciupește-mă!
Trage-mă de mânecă!
Apucă-mă de obrajii ce au crescut pe zi ce trece de la traiul ăsta nemaipomenit și spune-mi că nu visez.
Te rog, desenează-mi, explică-mi oricum că aceasta e realitatea și nu fabulez, nu sunt iar intr-o bulă separată de lumea ce mă înconjoară, mințindu-mă în continuare.
Orice lucru are rânduiala lui, învățăm asta încă din fragedă pruncie. Totul are un mers. Și, totuși, se spune că cele mai frumoase lucruri se întâmplă când nu te aștepți.
De multe ori, omul e nemulțumit de ceea ce are, e pesimist, se așteaptă la tot ce e rău și se complace în lumea lui, construindu-și ziduri puternice, îndepărtându-se de la tot ce ar considera că i-ar dăuna.
Totul până când, într-o zi, încercând să treci peste o altă zi plictisitoare și pe care ai crezut-o ca pe oricare alta, apare cineva nou, față de care ai avea o anumită reținere spre a te deschide, având prejudecăți și impunându-ți că nu merită.
Simți, totuși, cum malul greu de gheață începe să se crape puțin câte puțin, făcând loc acelor raze timide de soare ce se duc cu o viteză covârșitoare spre acea particică de suflet ce încă permite accesul.
Știi că tot acel tărâm de gheață s-a topit atunci când il vezi în toată splendoarea lui iar cuvintele, deși nerăbdătoare să iasă, să exprime ceea ce simți sunt blocate la ieșire, de un mic moment de rătăcire.
O fi real? O fi vis?
Îți pui iar zeci de întrebări și râzi, conștientizând că totul se va termina curând. Dar vezi persoana aia apropiindu-se, admirându-ți și acceptându-ți toate lucrurile pe care le vezi ca fiind defecte. Îl vezi cerșindu-ți atenția și, pentru prima dată, te bucuri că nu ești tu în rolul celălalt.
Ești îndrăgostită? E nevoia de afecțiune și atenție mult prea mare? Te grăbești cu toate acele afirmații? Sunt ele oare sincere ori sunt doar o adunătură de cuvinte nespuse care se răsfrâng asupra primului-venit? Oare chiar simți tot ce spui? Cât de sinceră ești cu tine?
În același timp… tot ce ai simțit în acel moment a fost real. Nimic nu putea fi teatral, mimat. Te-ai blocat, pupilele ți s-au dilatat, ai simțit sângele curgând mult prea alert și parcă toate simțurile s-au blocat. Te pironisei cu privirea. Era un om cu adevărat frumos, un om ce era lângă tine iar tu te întrebai ce ai făcut să meriți asta. De ce te fereai de privirea lui? De ce ți-era teamă să te pierzi în acei ochi mari și sinceri? Nu ăsta e tot farmecul? Tu.. fată dragă, de ce te temi?
Coup de foudre? Cine ar fi crezut? Tocmai acum? Sfârșitul temperaturilor frumoase, începutul iernii, începutul vostru, al vremurilor frumoase?
Oricât ai nega, a rămas blocat, ascuns printre cele mai frumoase gânduri și nici de-ar vrea nu i-ai permite să plece. Știi că ești îndrăgostită când după o zi plină, îi auzi glasul calm ce te unge pe suflet. Și mai știi ce? Melodiile alea pe care le fredonezi din nou, dintr-odată, au o bază. EL.
Știu că ți-e teamă de tot viitorul incert ce se apleacă asupra ta, știu că deși buletinul arată una, realitatea e cu totul alta. Ia-l de mână și ai încredere. Privește-i acei ochi albăstrui-verzui imenși, mângâie-i obrajii roșiatici și închide ochii. Curând va fi bine. Veți fi bine!
Ciupești-mî.. dar, totuși, nu uita. Mă învinețesc repede, atât pe interior cât și pe exterior.
Oli 