„Chemarea se accentua.
Se ducea o luptă între raţiune şi inimă. Ca de obicei, de altfel.
Acum ştiam cu cine am de-a face. Împotriva cui demonii mei se revoltă. Am plecat conştientă de ce va fi şi unde se va / voi ajunge.
Nu-l văzusem de şapte zile. Ultima oară îmi impusesem să uit de el. Nici nu ştiam de ce mă îndreptam spre el. Ori, poate ştiam, dar negam.
Îmi impusesem ca de această dată să schimbăm rolurile. Cine ar fi crezut că se va întampla? Nici măcar eu.
Încercam să nu-l privesc, să-i rezist, să nu par cea de acum şapte zile. Evident, ştiam că e o luptă cu mine însămi, înainte de toate.
Îmi zâmbeşte, ca-ntotdeauna, şi-mi dă părul după ureche. Zâmbeşte iar şi mă invită să mă fac comodă. Nu ştiu de ce, dar mă simţeam ciudat. Mă intimidează şi mai mult acum fiind pe „teritoriul” lui.
Vine spre mine şi-mi sărută obrajii. Mă priveşte fix ca şi cum n-ar avea niciun păcat. Fără remuşcări, fără resentimente. Nimic din toate astea nu-i pot fi citite în ochi. Mă îmbrăţişează, cuibărindu-se lângă mine. Nimic nou. Sunt obişnuită cu alintăturile lui. Cu acest ” pui de om ” de 2 metri cuibărindu-se. Degetele mele îşi găsesc loc de joacă din nou în părul lui. E o linişte de o tai cu cuţitul. Mă sim rece, indiferentă şi totuşi mă cert pentru asta.
Se ridică şi-mi sărută obrajii, zâmbind. Acelaşi zâmbet perfid pe alocuri şi misterios. Mi-e frig şi greaţă. Mi-e jenă de situaţie. Simt un zid pe care l-am creat cu voinţa mea dar pe care aş vrea să-l distrug şi, totuşi, părţi din mine mă îndeamnă să n-o fac. Să aştept. Mereu am urât aşteptarea.
Îmi sărută buzele, care, de data sunt impasibile. Îmi zâmbeşte, din nou. Probabil, mi-a citit lipsa de reacţie.
Mă uit la un tavan scăldat de lumina precară a unei veioze. Patru pereţi şi el. Îl simt privindu-mă. Mă întreabă pe un ton nemaiîntâlnit : ” Eşti bine ? Ce e cu privirea asta pe tine ? ” Nu ştiu de ce a întrebat. Sau mai bine zis, dacă îl interesa de ce sunt aşa ori e doar o reacţie datorată de faptul că nu i-am răspuns la joc.
Urăsc s-am îndoieli şi să nu pot citi omul. Ori poate l-am citit doar că nu-mi place. Mă bucur că-mi caută atenţia. Mă revăd pe mine acum ceva zile. Jocul de rol funcţionează. Doar că-mi afectează gândurile. Nu mă completează acest joc. Nu-mi aduce satisfacţia mult dorită.
Mă sărută strângându-mi corpul firav. Renunţ la joc. Aşteptam mai mult sau mai puţin momentul ăsta. Şi totuşi, mă intrigă faptul c-a trebuit să aştept. Mii de întrebări. L-aş întreba : ” De ce ? De ce acum ? ” Au trecut atâtea zile goale şi ceea ce credeam că le va umple, n-a făcut-o.
„Maybe we should take it slow”
Nu-mi displace însă atenţia lui. Mă simt vinovată şi poate voi avea păreri de rău. Uneori am impresia că face totul mecanic dar, alteori, simt c-ar vrea să umple tot timpul pierdut. Ori, doar hiperbolizez eu, ca de obicei. Ador să-i simt respiraţia cuprinzându-mi gâtul. Să mi-l dezmiardă cu buzele-i cărnoase.
„you move like I want to
tonight I feel like more”
Şi parcă nu mă simt mai specială. Clasific totul ca fiind un moment de rătăcire. Refuz să văd scopurile acestui moment fie el de rătăcire sau nu.
Îmi place să-l văd adormind. M-am învăţat să-i privesc chipul dezmierdat de somn, să-i mângăi obrajii fini parcă neatinşi de vreme şi vremuri şi buzele-i mereu uscate. Să observ în tăcere cum respiră, cum se încruntă şi tresare, bântuit de vise negre. Iubesc să-mi plimb degetele lungi pe umerii încordaţi şi spatele fin. Sunt doar eu şi întunericul. E atât de calm şi plăcut privirii. L-aş putea privi ore-n şir. Nu pot adormi. Prezenţa lui mă intrigă, mă nelinişteşte şi, în acelaşi timp mă întristează, fiind conştientă cât de mult mă pot minţi. Poate că dacă totul ar fi clar, n-ar mai avea farmec. Dar, poate aş zâmbi.
Îi observ corpul contractându-se. Se întoarce. Mă sărută şi mă strânge lângă el. ” Credeam că dormi. ” Zâmbeşte. Râd şi mă gândesc: ” Dacă mi-a auzit gândurile? Dacă ştie tot ? ” Paranoia.
Degetele lui lungi îmi cuprind spatele şi buzele ni se unesc. Fluturi. Zâmbete. Intrigare. Îmi place să-l văd că preia iniţiativa, muşcându-şi buza ca nimeni altcineva. Respiraţia lui sacadată cuprinde liniştea infernală din jur. M-aş putea obişnui cu el aşa. Cu sunetul nerăbdării oglindit prin îmbrăţişări puternice.
„Don’t let me go
Take me to the edge”
Îl privesc din nou adormind. Pare un copil. Uneori prea astâmpărat şi răsfăţat. Mi-e frig. Mă cuibăresc şi adorm. Nu adormim îmbrăţişaţi cum visează tinerele îndrăgostite pentru că nu s-ar potrivi cu situaţia asta, ar fi poate mult prea siropos.. Adorm îmbrăţişată de gânduri şi necunoscute.
Dimineaţă ne luăm rămas bun cu mai multă căldură şi cu o îmbrăţişare. Dar ăsta e doar un moment. Ca multe altele. Poate ăsta e farmecul. Cine ştie..
Mi-e frig şi rău. Îmi zâmbeşte şi se îndepartează.
Probabil un ultim zâmbet. Am ajuns atât de departe şi de fapt, n-am înaintat deloc. Am stat mereu pe loc. Iluzii peste iluzii. Totul a fost în mintea mea alimentată de un început frumos, efemer şi înşelător. Mi-e dor de conversaţii târzii şi apeluri surprinzătoare.
Sfârşit ……. ? „
Oli 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.