Înec

Stau și mă scufund printre cuvinte. Dau năvală peste mine, dorind să iasă la suprafață. Mă lovesc, mă ceartă și-mi reproșează că au stat ascunse atât de mult timp.

Mă privesc cu ciudă. Le-am chinuit. Le-am ținut aproape de sufletul meu până am ajuns să le închid de tot. Au fost chinuite, strânse cu lanțuri prea grele. Cu ce au greșit? mă întreabă..

De ce am făcut așa? De ce am preferat să le mint? De ce le-am ținut într-o iluzie fără sfârșit?

Se întâmplă iar. Din nou. Mi-e capul vraiște. Gândurile mi se împleticesc în cap, încercând să se liniștească, să găsească un drum, o evadare, un mod de a ieși la suprafață. Mă vor distruge. De ce nu pot să opresc ceea ce e firesc? De ce e firesc?

Mă voi distruge..

Îmi voi face rău gândindu-mă la ochii tăi care nici măcar nu-s albaștri, la zâmbetul tău zeflemitor ori la cum tragi ușor, din țigara aia.. mă fascinezi și simt cum îmi pierd mințile.

N-am control asupra-mi. Cuvintele nu mai așteaptă. Se vor spuse… Eu..

Tu..

Noi?

Subconștientul?

Nu pot respira, nu pot gândi lucid. Înima-mi bate  puternic și simt cum sare din piept. Ce e asta? De ce tremur? De ce ma simt așa? Ce mi se întâmplă? De ce am uitat cum e? De ce tu?

E frig. Simt cum îngheț.

Oare îmi vor îngheța și cuvintele? Îmi vor fi buzele pecetluite? Sau voi avea, în sfârșit, curaj?

Nu-mi simt degetele.. nu mă pot mișca de aici.. Ai văzut ce frumoasă e Luna? Cât de visătoare e? Copilăroasă? Singuratică? Să fii tu Soarele? Să fii tu căldura și siguranța de care are nevoie Luna? Sau îi ești cea mai mare piedică și îi furi momentele de glorie?

Am nevoie de un doctor, ajutor…

Știu, sunt conștientă că sufăr..

De tine, nu după tine. Mi-ai intrat în sânge, în gânduri..  te simt mai aproape ca niciodată și, totuși, atât de departe Mă copleșești cu.. absența ta? Nu știu ce o să mă fac. Mă simt pierdută și, în același timp, cuvintele îmi arată calea. Îmi spun să am încredere și să le eliberez. Va fi bine?

Număr stelele și simt cum pleoapele mi se apropie.. Știu că-mi vei apărea din nou, în vis. Știu că ne vom revedea..

 

 

 

 

Slugă

Cuvintele sunt diverse. Numeroase, miliarde. Multe chiar nedescoperite.

De multe ori, cuvintele pot influența gândurile și, ulterior, acțiunile unei persoane. Chiar te pot determina să îndrăgești un om, căci cuvintele sale ating acea sensibilitate din ființa noastră, de mult timp apusă ori nedescoperită.

Cuvintele pot răni, deși ele nu reflectă în totalitate realitatea. De ce rănesc cuvintele? De ce le asociem asemeni unor monștri ce ne mănâncă sufletele fără milă? Pentru că, ei bine, sunt atât cuvinte frumoase, cât și urâte. Pe cele din urmă nu ai vrea să le auzi, să nu-ți fie adresate vreodată. Și mai important de atât, consider că are legătură cu persoana de la care aceste cuvinte provin.

Persoanele apropiate ce utilizează astfel de cuvinte, nu doar că provoacă o stare de disconfort, ci mai mult, rănesc acea persoană, provocându-i schimbarea percepției asupra emițătorului.

Trist e că, deseori, oamenii rămân la nivelul acelor cuvinte, promit marea cu sarea, lăsându-se pradă unor iluzii frumoase, dar fără de efect. Iar tu, ca un simplu om, crezi în ele, iar naivitatea este la cote maxime.  Ai falsa impresie că toate acele cuvinte se vor materializa într-un final, mai devreme ori mai târziu. Omul e liber să spere, să viseze, să creadă în absolut tot ce dorește, chit că unele lucruri par imposibile la început.

Cuvântul este sluga minții, indiferent dacă acceptăm sau nu. Acest lucru se întâmplă frecvent și, în anumite cazuri, mereu, dacă e să ne referim la anumite persoane. Mintea cuprinde cuvântul, subjugându-l, totul transformându-se într-un joc frumos de-a păpușarii.

De multe ori, probabil, ți-ai spus că nu o să mai crezi în cuvinte atât de orbește. Că o să încerci să fii imun, că de data asta va fi mai bine, dar de fiecare dată, însă, se întămplă la fel. Cuvintele frumoase ne cuprind, formând o aură indestructibilă în jurul nostru.

Astăzi e 2. Ar fi trebuit să fie sărbătoare, să fiu toată un zâmbet și să-ți văd chipul brăzdat de oboseală, dar totuși, atât de atrăgător. Dar e un altfel de 2. Azi nu mai simt nimic din toate acestea. Doar repulsie, indiferență. Soarele însă, e alături de mine. Îmi zâmbește și-mi încălzește pletele de culoarea căpșunilor coapte. Soarele s-a inflitrat, timid, și la mine în suflet, chit că nu vreau să arăt asta. Răceala din mine începe să se preschimbe în căldură, în gânduri pozitive. Ori măcar sper ca întregul proces să reușeașcă.

Gândindu-mă la numărul acesta, îmi vin în minte următoarele versuri :

„Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…” – Nichita Stănescu, ” Altă matematică ”

Zâmbesc. Pentru că vezi tu, deși versul spune una, eu gândesc cu totul și cu totul altceva. Eu și cu tine nu mai facem nimic. Noi doi, alăturați, nu mai există, iar eu și cu/fără tine facem bine. Extraordinar de bine. Căci suntem toxici unul pentru celălalt. Nu mai inspirăm și expirăm același aer ci aceleași minciuni. Am sânge în minciuni. Minciunile fabricate de tine. Nu am rămas aceiași, percepțiile noastre s-au schimbat, la fel cum și, viețile noastre au luat întorsături total diferite. Dar poate e mai bine așa, nu?

Ultima?

„Îmi citeai în palmă linii,
Mă mințeai și te credeam c-o să ne ținem.
Îmi spuneai că suntem tineri.
Era aproape imposibil cuvântul despărțire.”

#perepeatdezileîntregi

Cincizeci şi patru minus una

                       „Cuvinte. Am folosit zeci, sute, mii. 

                        Ne-au unit, ne-au îndepărtat şi ne-au readus la un mal parcă prea nesigur. Cel puţin pentru mine. Ne-a plăcut să le folosim şi, pe moment, nu ne-am gândit unde va duce totul. Sau dacă există un tot.

                        Nu cred că a existat vreodată. Nici nu ne-am străduit să existe. Ori poate eu am visat la el. Am sacrificat un harem de iluzii pe un tot imposibil ori măcar pe o parte din el. 

                        Mi-a plăcut să te îmbrac în cuvinte. Să te învălui în ele. Să spun prin ele ce am de zis despre tine. Nu am folosit altceva. Sau când am încercat să mă îndepărtez de cuvinte, am văzut că e prea riscant şi imposibil, deocamdată şi m-am întors la cuvinte. Întotdeauna m-au primit cu braţele deschise şi m-au ajutat să te creionez iar şi iar. Iar tu rămâneai uimit de fiecare dată, dar poate nu a fost de ajuns.. 

                       Nu am scris niciodată despre fizicul tău. Nu am vrut să par superficială. Să scriu pagini întregi despre ochii tăi, ori despre buzele coapte precum căpşunile de mai sau despre gropiţele din obraji. Mi-ar fi fost greu să vorbesc despre ceva ce nu am văzut, nu am atins, nu am simţit. Mi s-ar fi părut banal, plictisitor. Sunt sigură că ţi s-au mai făcut complimente de acest fel. Voiam altceva.

                      Nu pot spune că fizicul tău nu contează în ecuaţie. Nu am simţit nevoia să scriu despre el pentru că m-a atras mult mai mult mintea ta şi felul tău controversat de a fi. Cine m-ar crede? Ar putea spune cineva că mint şi că încerc să par altceva decât ceea ce sunt.  Nu am pierdut nopţi să-ţi privesc pozele, să-ţi analizez privirea. E una rece, misterioasă şi oricât de mult m-ar fi atras s-o descifrez preferam să recitesc şi să memorez ce ai spus. N-am mai fost îndrăgostită de mintea cuiva aşa, niciodată. Să neg aspectul, să neg orice pentru minte. Să mă fascineze într-un mod de să mă determine să-mi părăsesc locul de confort pentru a o descoperi în amănunt deşi, m-ai avertizat că mi-aş putea pierde propria minte.

                   Ai fost asemeni un pescar ce visează la peştele cel mare, la captura magnifică dar, până atunci se amăgeşte cu peştişori mai mici pe care-i ademeneşte cu momeli bine pregătite şi poate, poate va reuşi. M-ai ademenit cu frumoase cuvinte ori cu momeli atrăgătoare şi asemeni unui peşte naiv şi nătâng am căzut în plasă. Mă păstrai zeci de minute, poate câteva ore apoi mă aruncai înapoi spre apele învolburate. 

                 Întotdeauna mă întorceam. Ştiam că nu e tocmai bine ori că nu o să reuşesc să fiu acea captură şi, totuşi, în naivitatea mea o făceam. Mă loveam deseori de malurile reci dar, voiam să fiu lângă tine, să te poţi baza pe mine. Nu voiam reciprocitate. Voiam să te văd zâmbind chiar dacă nu eu eram motivul.. Uneori, vedeam câţiva peşti şi mă descurajam. Mă retrăgeam şi-mi aruncai o nouă momeală, zâmbind. Ne-am jucat aşa mult timp. Mă simţeam incomod din cauza celorlalţi peşti şi, chiar de uneori nu-i vedeam fizic ştiam că există. Dar, mă bucuram de ” prezenţa ” ta. Mai mult sau mai puţin. 

                 Îţi prezentam rândurile scrise cu atâta dăruire. Le priveai şi zâmbeai. Pe moment, eram fericită, mulţumită. Dar trecând timpul, apa s-a mărit şi ştiam că vor veni şi mai mulţi, poate captura cea mare iar eu, voi fi cea doar care a scris câteva rânduri. Nu am ştiut niciodată, de fapt, ce am fost în ochii tăi. Un peşte mic într-o baltă plină de peşti mari şi frumoşi. Mi-am ştiu întotdeauna locul şi rolul secundar şi totuşi.. 

              Mulţi au ghinionul să iubească doar trupeşte. Ori să nu înţeleagă şi să ştie ce înseamnă să apreciezi cu adevărat o persoană. Să o poată descrie în orice moment în 5 pagini, să îşi dea seama imediat că ceva e în neregulă. Nu sunt lucruri măreţe şi totuşi .. 

             Eu am ales să mă apropii de tine doar prin cuvinte. Sau, de fapt, conjunctura a determinat asta. M-am obişnuit. Aş mai putea să scriu mult şi bine.. să fiu atrasă de aceleaşi momeli care de la zi de la zi par totuşi diferite şi să vin cum am mai venit la mal dar, nu ai mai fi la fel de surprins şi binedispus şi ai fi dezamăgit că a venit iar şi iar doar un peşte mic iar captura cea mare întârzie să apară. 

            Momente tensionate şi momente în care-mi dădeai prilejul să mă duc imediat să scriu. Să exprim tot ce simt în momentul ăla.. de multe ori am refuzat să o fac. Şi acum mi-a venit greu. Şi totuşi, am simţit că e nevoie.

           53 au trecut. Nu ştiu câte vor mai trece sau dacă voi mai ţine cont de ele. Ne-am sfârşit? M-am sfârşit? Cuvintele mele nu mai au puterea din alte vremuri ? 

          Rolul meu poate a fost doar să descopăr una dintre cele mai frumoase şi controversate minţi. Să am ce analiza, cu ce să-mi umplu timpul. Să ştiu ce să vreau de acum încolo. Să am un target. Probabil, totul a fost în mintea mea şi încă nu m-am trezit.. 

         Liniştea va curge în mine? Trebuie să zbori ? Sau n-am observat când ai făcut-o şi acum eşti doar o hologramă a ceea ce a fost? De fapt.. ce a fost?  53. Harem de iluzii. „

„Sa ma tii in vant nu-i greu
N-ai stiut sa tragi de sfori,
Am cazut de mii de ori”

plictisitor. Probabil ţi s-au făcut de multe ori complimente de acest

Pod

              „E ora 4 dimineaţa. 

             Oamenii dorm la ora asta. Oamenii normali. Fără griji, fără examene, fără stres. Ori poate au adormit de la atâta oboseală, într-un final. 

             Merg. Ies din casă în lacrimi pentru că nu asta era ceea ce-mi doream. Asta nu sunt eu. Ar trebui să-mi fie frică. Ca şi data trecută. Dar nu plouă. Nu e frig. E atât de cald, plăcut şi bine. E linişte. Cred că e atât de multă linişte încât şi toată furtuna din mine s-a mirat şi s-a liniştit pentru moment. 

            Liniştea m-a calmat, în final. Acum m-aş plimba la nesfârşit. Nu ştiu dacă aş ajunge undeva anume. Poate aş simţi când aş ajunge ” acolo ” . Probabil nu e nimic legat de exterior, ci de interior. 

           Sunt pe un pod. Mişcător. Nesigur. Fix cum sunt eu în momentul ăsta. Nici nu ştiu cum sunt de fapt. Întrebarea e: cum am ajuns aici? Nu-mi plac podurile. Mi-e frică. Sunt nesigure. Nici cele la o înălţime mică. Mi-e frică de înec. O să mă înec în propria-mi tristeţe. Şi poate, aş face-o voluntar la cum risc.

           Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Ce copil sunt ! Ce ludică ! Dar uneori, copilul din mine pierde controlul jocului. De ce? Pentru că sunt alte reguli, alte dimensiuni, complicaţii, urmări.. Nu e joacă de copil. Iar eu trebuie să iau frâiele. Şi ce mă fac acum ? Îmi asum totul. Da ! Doar că nu întotdeauna iese cum vrem, nu ? 

          Cineva mi-a zis „ Urăşte jocul, nu jucătorul. ” Ştiu că era un citat şi despre păcat, cam la fel. El l-a adaptat. Şi lui îi place să se joace. Şi încă cum ! îl asemăn deseori cu un păpuşar. Diferenţa e că nu aduce mereu zâmbete. Uneori, am impresia că are o plăcere, o satisfacţie ciudată de a produce rău. Să inducă starea de rău necesar. 

          E un păpuşar aparte. Nu se joacă cu păpuşi în miniatură. Cuvinte. Ştie să le folosească. Mereu. Nu cred că l-am prins pe picior greşit vreodată. Oare câte cuvinte are? Nu se uzează? Oricât de des le-ar folosi, par întotdeauna altele şi reîmprospătate. Ca şi cum le-ai auzi pentru prima dată. 

        Mi-a plăcut jocul lui. Dar, am uitat un element esenţial. El e păpuşarul. El deţine controlul. El e cel care decide cât durează jocul. Condiţiile. Finalul. Ori lipsa unuia. De ce mă miră rezultatul ? De fapt, nu e un rezultat palpabil.

        Revenind, sunt pe pod. Fix în mijlocul lui. Îmi simt picioarele grele, ca de plumb şi nu ştiu ce să fac. Să mă întorc pe unde am venit, pe drumul nesigur dar palpitant ori să merg înainte, unde am siguranţa şi o lumină ? 

        Cineva normal ar alege drumul sigur, drumul simplu. Şi totuşi, m-aş aventura din nou pe unde am mai fost. Poate nu e bine să merg din nou acolo dar nu-mi place să mă dau bătută, deşi în ultima perioadă am arătat contrariul în alte domenii. Normal ? 

        Anormal din normal şi totuşi cel normal. Nu e greşit să fii anormal. Nu e greşit să fii diferit, să-ţi încerci limitele.Dar, nu-mi place să pierd. Iar lupta asta e pe jumătate pierdută. Nu-mi place să mă supun unor reguli la a căror înfiinţare nu am luat parte. Care sunt doar împotriva mea. Aş putea fi o rebelă şi să nu ţin cont de ele şi să nu-mi pese de riscuri. 

        Ori aş putea oscila. Cum face el. Dar de fiecare dată când m-aş îndrepta spre o parte sau alta, m-aş îndepărta de cealaltă. La început nu ar fi vizibil, pentru că aş încerca să împac şi capra şi varză dar, pe parcurs, diferenţele ar fi vizibile, căci fără să vrei te dedici unei părţi mai mult. Iar eu nu pot face asta. Nu pot fi la rându-mi un păpuşar pentru un suflet nevinovat, doar pentru că eu am fost într-un joc haotic. 

        Dar, am spus că nu-mi plac podurile. Şi nu vreau să mă plimb. L-aş uza şi poate aş căra greutăţile alegerii mele şi ar ceda sub mine. 

        Cred că cel mai mare duşman al unui joc şi nu numai, este timpul. Important e cât durează jocul. Uneori, poate dura aşa mult încât jocul se transformă. Ori devine ceva înfloritor sau durata prea îndelungată îl face anost şi totul se rupe.

        Cât timp te poţi juca? Câtă răbdare ai să-mi cunoşti orice colţ al minţii ? Sau poate nu orice colţ. Mereu e bine să dai de necunoscut. Şi dacă ai vedea părţi din mine mai puţin plăcute? Ai continua jocul? 

         Încă-s pe pod. Se crapă de ziuă. Mi-a sărit şi somnul. Nu pot rămâne aici o zi întreagă. 

         Trebuie să aleg. Trag aer în piept şi pornesc.. „

„fără să te vinzi, fără să te pierzi ..”

Inuman…

                 ” Te priveam . Respiram usor nu care cumva sa-ti stric somnul. Genele tale, intoarse si galbene aidoma soarelui plapand de primavara ascund doi ochi, imensi . Doua perle, unice, albastre. 

                Mereu ma intreb ce taine ascund.. incerc sa-i citesc, sa vad dincolo de ei. As vrea sa ma vad prin ei. Oare tu, cum ma vezi ? Pui oare calitatile in fata ori defectele ? 

               Ti-as atinge usor, cu varfurile degetelor pielea-ti incredibil de alba, ca spuma laptelui. Dar mi-e teama. N-as vrea sa ma vezi, in starea in care sunt..  atat de vulnerabila .  Totusi, indraznesc. Raman uimita de cat de fina ti-e pielea, de cat de perfect poti fi . Inima imi bate atat de tare, ca niciodata. Mi-e teama ca bataile inimii mele, frenetice, sa nu te trezeasca. Imi place sa te admir. Oare…ce visezi? Ce-ar fi daca as patrunde in mintea si visele tale? Ce mistere as intalni in calea mea ? 

           Nu e tocmai un sentiment placut cel care ma incearca. Prefer tacerea, prefer sa te admir in starea asta. Nu te pot privi in ochi. M-as pierde de la primele cuvinte.. 

           Ma cuiburesc usor la pieptu-ti dezgolit. Incerc sa-ti aud bataile inimii.Zambesc usor .. bataile inimii tale nu sunt nazdravane ca in alte dati .. e linistita, frumoasa. Oare daca ar simti-o pe a mea, atat de agitata, ar batea dandu-ti semne c-ar vrea sa iasa ? Sa vina la mine ? Te-ar putea face inima sa iei decizii ? 

         Imi musc buza inferioara iar cateva lacrimi mi se preling pe obraz… Tu nu-mi stii gandurile. Sau nu le vei descoperi niciodata. Vor ramane ascunse, timide .. nefiind explorate. Mii de dorinte se enumera in fata ochilor mei dar… ma complac in situatia data. Intotdeauna voi fi cea care ofera mult mai mult, poate totul . Imi place sa te vad zambind. Fericirea ta nu ma deprima ca a altora pentru ca stiu ca am contribuit la ea .. 

          Pielea ta, rece ma face sa tremur .. Incerc sa te strang cat mai tare in brate. Nu ma mai intereseaza daca te vei trezi.. as vrea sa-ti transmit caldura. Sentimente. Sa te fac uman. Sa-ti poti deschide ochii, sa nu ma mai priveasca himeric.. ci asa cum o fac ai mei.

         As vrea ca macar pentru o zi sa schimbam rolurile..  sa ai tu sentimente diverse implementate-n suflet ; teama, deznadejde, entuziasm, bucurie. Dar…  poate nu ai suflet. Esti precum am presupus, inuman . As rupe din sufletu-mi gingas, de copil … doar ca sa te vad bine. 

        Mi-as dori ca, maine, trezindu-ma totul sa revina la normal… dar .. eu nu fac parte din lumea ta. Poate-s doar o fiinta obisnuita care niciodata nu va putea sa te cunoasca intru totul. Facem parte din lumi diferite si totusi… eu aspir.

      Am sperante… ca intr-o zi vei veni si-mi spune tot ceea ce eu nu pot. „

„But I’m a creep

I’m a weirdo

What the hell am I doing here?

I don’t belong here”

         

O poza face cat o mie de cuvinte..

18-18 ( Ziua Sfantului Jeg ! )

                                Am cunoscut-o intr-a5a. Era o fire timida,statea in prima banca. N-am avut tangente cu ea din prima.

                             Am petrecut apoi o iarna impreuna , ieseam mai des. Am descoperit rockul impreuna. Stiu ca prima data cand am ascult o melodie rock in adevaratul sens al cuvantului eram ” UAU, CE-I ASTA??? ” 

                           Radeam mai mereu de scrisul ei de doctor si incercam sa o sustin cand altele o denigrau. Imi amintesc clar cum pierdeam zilele in Teatrul de Vara si desenam , ascultam muzica si eram fericite. 

                          Intr-a7a a fost o ruptura. Momentul cand ea s-a mutat in Italia. Toata lumea ma descuraja. Ca relatia noastra se va raci din cauza distantei.  Dar se pare ca distanta ne-a apropiat. Nu era/ este zi in care sa nu vorbim. 

                          Nu cred c-as putea gasi o alta persoana careia sa-i pot spune totul , sa-mi stie cele mai ascunse ganduri , cu care sa pot impartasi totul fara sa ma simt in vreun fel ciudat. Care sa fie alaturi de mine neconditionat la orice ora din zi / noapte. Alaturi de care sa ma pot descarca.. 

                        Nu as putea niciodata sa-ti multumesc pentru ca existi. Cuvintele ar fi de prisos si niciun cadou nu ar putea arata multumirea. NICI DACA TI L-AS ADUCE PE TILL ACASA  !

                        Esti una dintre cele mai importante persoane din viata mea si nu te-as schimba pe nimic. Stiu ca uneori sunt enervanta,orgolioasa,incapatanata… o scorpie stiu ca n-ai putea trai fara sefa ta !

                       Iti doresc tot binele din lume , sa fii fericita , s-ai parte doar de impliniri si bucurie ! 

                       Iti multumesc pentru vara asta superba. Concert Alternosfera, Rammstein si tu . Perfect !

                       Te iubesc. Cuvintele-s de prisos , pup ! 

La multi ani Denisaaaaaaa !! 

Cuvintele…

            Cuvantul este sluga mintii.

            Cuvintele ne pot face sa ne simtim  in al 9 lea cer. Ne fac sa rosim, sa speram,sa visam cu ochii deschisi … sa ne atasam de persoane extrem de repede.

           Faptele conteaza dar cand acestea nu sunt, impiedicate de bariere , cine te ajuta? Cuvintele. Iti intra adanc in suflet si ti-l macina pana nu mai ramane nimic din el. Sunt frumoase. Au cele mai frumoase tinute si te atrag. Sunt sirete. Te fac sa crezi in ele, sa-ti pierzi sufletul. Sa te pierzi in visare. 

          Stai,asculti muzica,asculti cuvinte ce-ti reamintesc de persoane.. care,ti-au spus atatea. Si pe moment chiar ai crezut in ele. Poate si acum ai o urma de indoiala.Ti-e ciuda pentru ca  atunci te-ai simtit bine,ai crezut cu adevarat si acum… au ramas doar vorbe,in vant.Litere scrise frumos dar fara niciun rost.

         Cuvintele singure neinsotite de fapte nu au atata putere. Cand sunt impreunate ti se pare ca lumea e a ta. O stare de bine te cuprinde si nu-ti mai pasa de nimic. Cand acea persoana iti arata si-ti spune cat de mult insemni pentru ea.. cand acele cuvinte chiar au cu adevarat insemnatate. Te fac sa speri ca nu se va termina niciodata,ca e persoana potrivita si ca in sfarsit va fi bine.

        Dar nu e asa.. pentru ca intotdeauna vor exista bariere. Pe care cuvintele nu le vor putea depasi.. si ai nevoie de fapte. Oricat ai incerca sa fie bine , nu poti. Inca nu ti-ai invatat cuvintele sa treaca peste bariere.. 

       Inca te gandesti la acele cuvinte…. ce parca ieri insemnau totul iar de acum vor ramane intr-un colt de suflet. Nu le vei mai auzi niciodata. Nu de la acea persoana… iar pana vei gasi o alta cuvintele-ti vor parea seci .. urate. 

        Cuvintelor.. nu mai vreau sa ma incred in voi asa usor.  In persoane. 

         Mi-e dor si doare.. 

Ne uneste , ne desparte..

                    ” Cum am ajuns sa te iubesc? Nici pana azi nu stiu … „

                      Si daca povestea noastra ar fi fost altfel ? Daca te puteam vedea/auzi zilnic ? As mai fi asteptat convorbirile cu tine cu atata jind ?  M-ar mai fi impresionat poeziile tale atat de mult ? As mai fi ramas muta de uimire de poeziile tale atat de tare? As mai fi visat la noi? Mi-as mai fi facut zeci de scenarii ?  Ai mai fi fost muza mea ? 

                    Si totusi daca ar fi fost ? Sa-ti admir in fiecare zi chipul ? Sa-mi poti zambi ? Sa ma impaci ? Sa te privesc cum creezi poeme? Sa ne fi plimbat prin ploaie? Sa fi stat intinsi privind la stele.. ? Ochii tai.. infinit de frumusete. 

                  Iubirea noastra e ciudata.. fiecare are un suflet pereche. Iubirea noastra nu e pentru lumea asta nesemnificativa, infima. Eu.. eu sunt neputincioasa. Nu te pot avea.  Nu te pot face fericit.. nu.. nu in lumea asta.

                 Cuvintele.. scumpele noastre cuvinte care ne-au legat atat as vrea ca uneori sa te poata strange in brate sa simti cat te tare-mi lipsesti.. 

                Tu , poet drag.. ce ma accepti.. esti minunat. Imi acaparezi gandurile zilnic.. si ma faci sa visez..

               Si te iubesc atat de mult.. dar altfel. Desi ar durea enorm.. as vrea sa nu ma mai iubesti . Nu-n lumea asta.. Noi suntem diferiti. Mi-ar placea sa evadam intr-un loc stiut doar de noi ..

              Te iubesc in felul meu ciudat.. fara sa-ti zic / arat asta prea des.. pentru ca noi doi suntem incompatibili in lumea asta. N-ar avea sens. Nu te pot iubi in felul ala .. obisnuit.

               Vreau doar sa nu suferi.. nu meriti asta. Esti mult prea bun . Sufletul tau bun, gingas.. nu trebuie sa fie cuprins de demonul tristetii..

               Si totusi… intr-o zi , poate ne vom regasi.. in lumea asta ciudata.  Si atunci voi renunta la cuvinte, imbratisandu-te pentru eternitate.. avand lumea noastra.

               Tu poet drag… cate-mi faci..

                Esti tu aproape… esti tu departe.. ce ne uneste.. ne si desparte.. ” 

This is fucking awesome

Cuvintele nu-si au rostul ! Superb !